În memoria colegilor de serviciu, de zile furați și prea curând uitați
Moartea e foarte importantă în viața unui om. Moartea nu te înșeală: de când te naști, știi că va veni și știi exact ce vrea de la tine. Nu te minte. E întotdeauna punctuală. Vine la fel pentru toți și are același preț pentru toți, indiferent de rang, avere etc, iar prețul ei nu s-a schimbat și nu se va schimba niciodată. Ea e cea care pune capăt suferințelor și tot ea face posibile noi începuturi. Dar ce e mai important: oricât de jos am ajuns în viața asta, oricât de mult am suferit, orice destin am avut, moartea, ne va reda, întotdeauna, măcar o parte din demnitate.
Moartea are cheile demnității noastre ca ființe umane.
Moartea și-a pierdut puterile. Mai rău, a pierdut respectul, oamenii i-au întors spatele, nu se mai tem de judecata ei, nu mai țin cont de iminența ei, nu mai sunt conștienți de ireversibilitatea ei. Ne referim aici la ”moarte” ca sfârșit al vieții, ca ultimă suflare, nu ca la o poveste cu infinite câmpuri verzi, dotate cu floricele multicolore. Moartea nu mai înseamnă mare lucru, ați observat? Exact ca și Viața. Cele două sunt interconectate, una dă valoare celeilalte. Dacă îți bați joc de una, te râde cealaltă. Sunt extremitățile existenței noastre, iar în final, între ele se află absolut tot ceea ce ni se întâmplă într-o viață de om, tot ceea ce ne formează, tot ceea ce ne definește. Consistența acestui conținut, din păcate, s-a diminuat încontinuu în ultimii ani și continuă să se dilueze.
De ce oare? Cum s-a ajuns aici?
Murim singuri în casă. Suntem găsiți după câteva zile, de niște oameni străini. Chiar dacă sunt rude cu noi, tot niște oameni străini sunt. De multe ori sunt chiar copii sau nepoții noștri, de asemenea niște oameni, aproape străini. Trăim înstrăinați unii de ceilalți, între ziduri amoled cu touchscreen. Problemele noastre, grijile strict personale, legate de existența de zi cu zi, sunt mult mai importante decât oricare altele. Am auzit o doamnă foarte elegantă, lider de sindicat, încercând să convingă cât mai mulți membri, să dirijeze 2% din salariu în contul acelui sindicat, folosind următorul argument (citez aproximativ): ”Știu că sunt și copii bolnavi de cancer , cu autism sau cu alte probleme, dar trebuie să ne gândim că cămașa noastră ne este mai aproape.”
Trebuie să fii foarte cu grijă zilele astea. O mișcare greșită și te-ai dus. Lumea e un loc foarte periculos de când umanitatea a dispărut, înghițită de consumerism.
Murim la concert, murim în spitale, murim abandonați pe trotuar, murim pe șosele, murim cu capul pe tastatură, muncind, murim de foame sau de prea multă mîncare, murim singuri sau în grup, murim tot mai tineri, tot mai mulți, dar oricum am muri, nimeni nu observă! Murim tot mai fără rost!
Nu murim la sfârșitul vieții, după ce am crescut niște copii, niște nepoți, de ce nu chiar și vreo doi strănepoți, cărora le-am lăsat ceva construit și un nume de care să nu le fie rușine; nu murim pe câmpul de luptă, eliberând niște oameni sau apărând un colț de țară; nu murim pentru o idee, pentru un adevăr, în general moartea nu mai vine ca un deznodământ firesc, ca o împlinire, ca o încheiere a unui proces, a unei lupte, a unui destin, nu mai este o declarație publică, de neignorat, cu consecințe asupra societății, sau un sacrificiu care să schimbe ceva (mai mic sau mai mare), în lume. Globalizarea a făcut din moarte ceea ce a făcut din toate celelalte valori omenești: o afacere. Nimeni și nimic nu e mai presus de lege. Iar mai nou, avem o singură lege: Legea Banului.
Globalizare? Singurul lucru global e dispariția umanității. Robotizarea fără roboți. Omul-om e o specie pe cale de dispariție, neprotejată de nici o lege, de nici un ONG, a cărei extincție continuă zi de zi, în ritm accelerat. De când viața se risipește în LIKE-uri, moartea, în general, nu mai e mare șmecherie, pentru că o viață goală, nu poate avea un sfârșit cu greutate. Între o postare cu ”Azi, X a făcut infarct și a murit” și un selfie cu o mâță, nici nu poate exista concurență! Iar LIKE-urile de pe facebook se numără, nu se cântăresc. Ca la vot. Un like de la un tâmpit are aceeași valoare ca un like de la un laureat al Premiului Nobel. Cu cât ai mai mulți tâmpiți în lista de prieteni, cu atât ai mai multe aprecieri, indiferent ce pârțuri ai posta. Devii o personalitate marcantă în social-media. Poți influența ceilalți utilizatori. Datorită numărului zdrobitor de mare al cretinilor care sunt în stare (adică sunt vii) să voteze pe internet, versus numărul insignifiant al celor care mai știu să facă și altceva, este posibilă apariția influencerilor, adică a unor fătuci nasoale cu voci și atitudini enervante, care se filmează când își satisfac nevoile, în special nevoia de atenție. Și-i strică și pe cei care vin din urmă, din rândurile cărora vor apare noi influențatori, mai proști decât cei care i-au format, pentru a putea relaționa, la rândul lor, cu generațiile următoare de proști tot mai proști. Prostia generează prostie, exponențial. E atât de simplu! Nu vă mai întrebați cum de sunt posibile asemenea anomalii.
Facem predicții și estimări referitoare la epuizarea resurselor naturale ale Terrei. Ghețarii de la poli se vor topi în atâția ani. Stratul de ozon mai rezistă cam până prin anul cutare. Combustibilii fosili se vor termina acuși. Și cam atât facem. Restul, partea grea, s-o facă alții. Dar cine?! Ne-a scăpat esențialul: nu mai există ”alții”! Atât noi, cât și alții, deja, nu mai trăim! Viața oamenilor s-a terminat încă din timpul existenței speciei. Nu mai suntem oameni. Suntem consumatori. Nu mai creăm, doar producem. Ne întrebăm ce se va întâmpla când roboții vor conduce lumea. Nu credem, dar roboții suntem noi și de ani buni avem răspunsul: SIDA, EBOLA, Siria, ISIS, Donald Trump, corupție. minciună, crimă, cancer, Vladimir Putin, viruși noi, imuni, viață modificată genetic, căpușe, vaci nebune, gripă aviară, pestă porcină, sute de milioane de oameni programați prin Facebook, obezitate morbidă, all-inclusive-life-excluded, războaie inventate, creiere tot mai spălate generație după generație, bani, bani, bani, bani...inteligență artificială dublată de prostie naturală. Acesta e Homo Androidus, omul de tip nou. Omul normal n-ar trăi așa.
Murim de parcă n-am fi trăit niciodată. Netrăitul devine tot mai răspândit în rândurile speciei umane. Trăitul cu ochii într-un ecran nu e viață. Murim ușor, disciplinat, la ordin. Ne temem să nu pățim ceva rău, ne temem pentru viața noastră, ne e frică să nu supărăm pe cineva, nu vrem să atragem atenția sau să deranjăm... așa că murim atunci când ni se ordonă, fără să comentăm! Nu mai luptăm pentru existență, intuim că e o cauză pierdută din start. Tot ce ne-a rămas pentru tratarea frustrărilor sunt micile confruntări pe viață și pe moarte pentru un loc de parcare, răcnitul în trafic sau la meciuri.
Singurii care ne mai respectă moartea sunt firmele de pompe funebre și un pic, popii. Ei nu sunt deranjați, ba dimpotrivă, sunt bucuroși. Dacă n-ai unde să mori, sau nu vrei să mori singur și ai niște bani, te invită, amabili: ”- Dar muriți, muriți, vă rog! Intrați și muriți ca la dumneavoastră acasă, nu-i nici un deranj!”
Și totuși, când murim, deranjăm. Facebookul nu a rezolvat, încă, problema asta, numită înmormântare. Ce comod ar fi să poți trimite un emoticon sau altceva și să nu mai vii la înmormântare! Prin natura lucrurilor, prezența fizică a celor dragi, este, încă, obligatorie. Cât egoism, câtă rigiditate la decedații ăștia: nu se acceptă nici o scuză, nici o explicație! Cui să-i explici că ți-ai luat bilete de vacanță, împreună cu toată familia?! Altul, poate ar fi avut colegii în concediu și nu putea să plece de la seviciu. Câțiva trăiesc în străinătate și biletul de avion e prea scump de pe o zi pe alta. Costă enorm. Unul avea programare la un interviu de angajare în ziua aia. De fapt, se va duce la interviu, dar tot îl deranjezi, pentru că după interviu, dacă nu s-au terminat fonfăielile nazale ale bărbosului dedicat acestor evenimente, trebuie să vină și el la prăznicar, în loc să se ducă la Castel. Pentru că tu te-ai găsit să mori fără nici un avertisment și fără nici un rost, acum el trebuie să soarbă o ciorbă chioară cu fidea, în loc de o supă cremă cu ciuperci Chanterelle, țelină, nucșoară, crutoane de busuioc și să se prefacă șucărit, când de fapt, îl doare la trei metri în spatele curului de crăparea ta, ba și mai puțin de crăpelnița servită la crăparea ta! La fel, și restul celor care vin să-ți plătească respectele. Am ajuns să murim, vorba cuiva, numai atât cât să ne plângă mama. Zilele astea, mama te naște, mama te îngroapă. Așa se va termina totul: părinții își vor îngropa copii, apoi se vor usca și ei, neștiuți, neplânși, vor dispărea pur și simplu, ca și cum n-ar fi existat niciodată.
Singurul lucru mai mizerabil decât modul în care am ajuns să trăim e modul în care am ajuns să murim, iar singurul lucru mai mizerabil decât modul în care am ajuns să murim, e cinismul și nepăsarea totală cu care viața asta falsă trece pe lângă moarte, ignorând-o ca pe ultima cerșetoare, îmbrâncind-o cu obrăznicie și călcând în picioare orice urmă de demnitate.
Foarte adevărat.
RăspundețiȘtergere