Mi-am cumpărat zilele trecute, de la market, un borcan cu zacuscă. Eticheta principală striga, de pe raft, cu litere mari, ”Zacuscă cu Ciuperci!”. Apoi, eticheta de pe spatele borcanului, șoptea, cu litere mici: ”ciuperci 5%”. La un borcan de 300 grame, asta înseamnă vreo 10-15 grame de ciuperci. Adică maximum o ciupercă medie, spre mică. Cum ar fi să scrie pe etichetă ”Zacuscă cu Ciupercă”? Ar fi cinstit, dar cu oarece conotații micotoxinice.
Ironia soartei constă în faptul că primul meu borcan cu zacuscă artificială mi s-a întâmplat toamna, când taman se face zacusca reală. Să-mi fie rușine: mă așteaptă cuminți, pe rafturi, borcănașele cu zacuscă premium, la maică-mea în cămară, iar eu bag chimicale din comerț! Sunt un fel de Hugh Grant al zacuscăi, if you know what i mean.
Oricât de masochist ar părea gestul meu, motivul pentru care am cumpărat acel borcan, a fost foamea. Produsul a funcționat de cum l-am desfăcut. Nu numai că mi-am potolit foamea, dar mi-am potolit și mirosul, pentru o vreme. Alchimiștii care au preparat așa-zisa zacuscă, au respectat, întocmai, rețeta: gust maxim și miros zero. Au nimerit-o, însă au ținut foaia invers. Așa că a ieșit o pastă dubioasă cu gust zero și miros maxim. ”Miros”, în sensul de tomberon neridicat pe toată perioada verii, expus 100% la soare, la o temperatură medie de 30 grade Celsius. Cernobâl. Partea bună e că mi-a căzut părul din nas. ”Are you a man? Do you have hair? Fight for you`re hair! „
Aș minți dacă aș spune că asta a fost unica mea experiență culinară care a implicat preparate tradiționale, ”de casă”, produse industrial. E inutil să mai precizez că, de fiecare dată când timpul (mai exact lipsa acestuia)/lenea/comoditatea/foamea, sau chiar publicitatea, eventual eticheta unui produs, m-au convins să recurg la o gustare ”ca la mama acasă”, nu am înțeles la care mamă se referă, deoarece maică-mea, cu siguranță nu a crescut într-un laborator de chimie. Ironia soartei e că expresia respectivă, contrar efectului comercial scontat, face trimitere la mama lor, a conservatoriștilor și borcaniștilor cu tricolor la etichetă. Direct la mama lor. Imediat după ce scoți capacul și guști.
Tragedia e că, așa cum o demonstrează prezența în cantități tot mai mari a unei diversități tot mai largi pe rafturile supermarketurilor, a produselor cu tradiție în bucătăria pe persoană fizică a românilor, aceste surogate ”home made” cum se mai spune pe la țară, tind să înlocuiască originalele.
Tot mai multă lume, bineînțeles, lume născută după 1990, nu mai gătește în casă. Nu se mai deranjează pentru atâta lucru, când se poate găsi orice pohtă ai pohti, în magazin. Pentru ce atâta cheltuială, deranj, timp pierdut...și nici nu-ți iese ca ”aia, de firmă”. Ei nu înțeleg că asta e și ideea la mâncarea gătită, nu are nici o legătură cu aia fabricată.
Îmi povestea cineva despre niște domnișoare din București, care, pur și simplu nu înțelegeau cum reușește, o provincială de-a noastră, din Iași, să facă cozonac, într-un apartament de bloc! Nu văzuseră niciodată cozonacul ieșind din cuptor, ci doar ieșind frumos ambalat, de pe banda rulantă, la casa de marcat. Cam așa m-aș mira și eu, cred, dacă un chinez m-ar cinsti cu un smartphone făcut de el în casă, weekendul trecut. Cică a făcut prea multe, le mai dă pe unde poate, restul le aruncă, ce să facă cu ele, oricum se învechește tehnologia.
Pentru mine, gândul ăsta e de neconceput. Să dispară zacusca? Salata de vinete? Fasolea făcăluită, sarmalele, cozonacul, ghiveciul de legume, toată cămara copilăriei noastre?! Să se piardă pentru totdeauna gusturile și aromele de toamnă? Consider că așa ceva ar fi, pentru cei care știm ce înseamnă toate astea, o infirmitate. Pe lângă cât ne-a ucis tehnologia și consumerismul, ar mai muri o parte din noi. O parte foarte mișto, foarte de suflet, deși trece prin stomac. Vorba cântecului încă necompus: ”Cine n-are zacuscă-n stomac, are sufletul sărac”.
De fapt, nu bunătățurile născute din melancolia anotimpurilor dispar, ci oamenii care știu să le facă. Legumele din care se meșterește zacusca, vor exista în continuare. Degeaba, însă.
Mai tot timpul anului, sufletul mi-i plecat de acasă, se chinuie să trăiască, să nu dezamăgească, e agitat, obosit, se luptă, mai câștigă, mai pierde, nu are timp pentru el, nu are timp pentru viață. La fel și mintea mea, nu prea se împacă cu sufletul - unul spune una, alta spune alta - așa că pleacă pe drumul ei, uneori găsind ziua de mâine, alteori, ziua de mâine găsind-o pe ea...
Așa că, toamna, pe scara blocului, în parcul din spate, ce mai, în tot cartierul, musai trebuie să miroasă a copturi și a prăjeli! Să se audă frunzele fâșcâind, regăsirile râzând, iubirile de-o vară plângând, damigenele bolborosind și copii jucând ascunsa sau mingea. Atunci mi-s sufletul și mintea acasă, împăcate una cu alta și amândouă cu lumea, ne plimbăm, mergem la film, viața e simplă și frumoasă, de la răsărit până la apus căci nu există amiază. Personal, nu cunosc vreo senzație, vreun sentiment mai bun, mai intim, de ”acasă”, decât zilele zacuschii, de toamnă. Astea trebuie trăite, nu se pot industrializa. Din păcate, nici nu se pot pune la borcan, pe iarnă.
Corect!
RăspundețiȘtergere