Visul meu

 

     Visul meu este, ca, într-o zi oarecare, într-o marți, poate într-o miercuri, dar sigur într-o luni, fără nici un preambul, fără nici o pregătire prealabilă, să-mi administrez o supradoză de viață. Însemnând să plec la mare în mijlocul zilei de lucru. Pur și simplu să mă ridic de la birou, să ies din clădire, să mă duc în parcare, să pornesc mașina și să las totul în urmă. Să-mi rămână destinul cu gura căscată.

     Să mă ridic precum Gulliver, să rup toate legăturile, toate lanțurile și frânghiile cu care oamenii mici m-au țintuit la pământ și m-au făcut să cred că aceste lanțuri și frânghii sunt reale și că nu se pot rupe. Nu sunt reale, sunt doar în mintea mea, în poveștile pe care le ticluiesc despre altcineva, crezînd că sunt despre mine. Să mă eliberez de toate fricile, care, în capul meu, au menirea și puterea de a-mi ține viața în loc. Și să mă duc lelea, să mă tot duc. Să mă bucur de aer, de cer, de nori. Să râd în ploaie, să admir curcubeul, să mă joc cu timpul care, în sfârșit, e de plastilină. Să fiu liber. Măcar să am iluzia că sunt liber. Să profit de faptul că m-am născut și că încă sunt viu! Nu să fiu pedepsit pentru asta.

         Nu știu cum se va sfârși supradoza asta, nu știu ce e la capătul celălalt, dar tocmai asta e ideea. Ăsta e visul. Capătul, ieșirea din vis, probabil că dă undeva, în spatele unei realități infecte. Un depozit de iluzii goale, ceva. N-are importanță. Sfârșitul e același peste tot, pentru toată lumea. Până atunci, regulile mele, le fac eu.

       Am să mă opresc pe drum într-un loc cu 5 stele pe Tripadvisor, am să mănânc și am să beau ceva bun, iar la final le voi da o stea și un review atât de rău și de convingător, încât însuși patronul restaurantului îmi va da like, share și subscribe. Pentru echilibru, voi da 5 stele tuturor bombelor, infecțiilor și bodegilor. Asta, în amintirea vremurilor în care mă gândeam să-mi deschid o cârciumă la răscruce de drumuri și să-i pun numele ”La 3 stele Mișelim”. Nu știu dacă există verbul ”a mișeli”, dar trebuia inventat.

       Voi fotografia tot ceea ce mi se pare că ar merita fotografiat. Pentru că, pe internet, cele mai apreciate sunt pozele cu pisici, voi posta tot ce înseamnă road-kill între Iași și Constanța. Pisici călcate de mașini, mai exact. Nu ca o obsesie sado-morbidă, ci mai degrabă ca un demers pentru conștientizarea participanților la trafic. Sanchi. Avem multe cuvinte după care ne putem ascunde. Ne ajută corectitudinea politică, care își închipuie că, dacă un căcat e învelit în foiță de aur, nu mai e căcat.

     Voi asculta muzica din playlistul personal în care am adunat atât de multe piese extraordinare, încât le-am uitat. Apropo de uitat, să nu uit: voi lua toate amenzile de circulație posibile. Cel puțin, voi încerca. Voi inscripționa mașina pe laterale, cu litere mari, verde-fosforescent: M#ie rovinietă!”, ”M#ie ITP!”, ”M#ie Radar!”, ”M#ie asigurare!”. Pe capota din față, cu galben-fosforescent pe fond negru, mare de tot: ”!AIȚILOP IE#M”.

      N-am să plec singur, vom fi patru în mașină: eu, cel din prezent, eu-copil, eu-adolescent și eu, cel din viitor. Îi iau cu mine în nebunia asta, pentru că sunt singurul dintre toți patru care mai are un vis. Ceilalți, au avut și ei, visurile lor, nu mai țin minte care, însă visul meu e singura ocazie cu care ne putem reîntâlni, pentru a face pace, pentru a ierta și a fi iertat. I-am urât toată viața, m-au urât la rândul lor și s-au urât între ei. Nu știu dacă cel din viitor are toleranță la sinele nostru comun, deocamdată doarme. Spre deosebire de ceilalți, el depinde de toanele mele, pentru că nu e o persoană reală,  e mai mult o presupunere, am zis să fie, just in case. Dacă mă trezesc.

     Odată ajunși la mare, ne vom lua câteva beri și vom merge pe plajă. Vom bea, vom fuma, vom râde, vom privi marea, pescărușii și norii. Vom privi furnicile cărând un sâmbure de piersică și oamenii cărând imense frustrări, nefericiri și singurătăți, prizonieri în propriile narațiuni, torturați de propriile prejudecăți, condamnați la viață silnică, pentru crima de a se fi născut și de a fi diferiți. Oribil!

      Apoi vom intra în apă și ne vom arunca în valuri, soarele va apune, luminile se vor aprinde de-a lungul malurilor, pînă în depărtări. Vocile ni se vor estompa, acoperite de zgomotul valurilor. Noaptea, valurile se aud mai tare, ați observat?  Ultima umbră de pe plaja pustie, eu-cel din viitor, se va ridica de pe nisip și va pleca, pășind desculț pe poteca lunii pline, fără țintă, până când va dispare în întuneric, pe muzica lui Justin Hurwitz, din ”Babylon”. Oare el, ce vis va avea, dacă va mai visa?

România (re)Dresată

   

    Sfârșit de mai, 2024. Municipiul Iași, Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt și Drept și Bun și Viteaz...pardon, domeniul ”viteaz” s-a dat... și Deștept și Înțelept dar mai ales Ultracentral. Și pietonal. Pe pietonal, regăsim, cum e firesc, pietoni. Pietoni și oameni. Ăsta sună a titlu de roman polițist (adică scris de un lucrător al Poliției Rutiere), ”Pietoni și Oameni: chemarea sirenei.” Apropo, am înțeles că se modifică din nou legislația rutieră, pentru a ține pasul cu vremurile: șoferii nu vor mai fi umiliți să sufle în fiolă, se vor introduce etiloteste-grilă. Online.

     Dar să revenim. E după-amiază, Blvd. Șt.cel M.șiSf.D.B.D.Î.U. e lejer. Lejer aglomerat (imaginea e din altă zi, doar cu titlu demonstrativ). La înghesuiala asta contribuie și căsuțele comerciale de pe margini, pline de produse tradiționale. Din China. Pe mijlocul pietonalului și pe trotuare circulă tot felul de oameni. Oameni care au ieșit la pensie și oameni care au ieșit de la serviciu, cu speranța că, într-o zi, vor ieși la pensie; plimbăreți lenți, plimbăreți grăbiți, grăbiți încet, grăbiți repede, oameni cu treabă, oameni aflați în treabă, oameni cu scop și cai  fără nici un scop, dar cu jandarmi în cârcă...caii parcă zâmbesc. Nu sunt deloc supărați că duc în spate câte un bugetar... Studenți, elevi, turiști și nelipsiții securiști. Îi recunoști ușor: merg cu trotinete electrice, au căști, au priviri inteligente și entuziasm. La studenți și elevi mă refer. Plus restul cetățenilor, sper că n-am uitat pe cineva. Suntem în plin ROMANIAN CREATIVE WEEK, așa că numărul celor veniți din afara orașului e ceva mai mare decât de obicei. Atmosfera e faină, oamenii sunt diverși și frumoși, secolul e 21 și pare că facem parte din el.

     Brusc, dulcele ritm al târgului e rupt de o doamnă care cântă, vorbește răstit cu un interlocutor imaginar și gesticulează haotic. Clar, are o anumită condiție medicală. Merge fix pe axul bulevardului, spre Palatul Culturii. Nici bine n-a intrat în scenă, că, de pe margini, de la tarabe, au început nechezăturile, hăhăielile și fornăielile. Și nu caii erau de vină.

    Pe vremuri, în comunism, persoanele cu dizabilități erau bătaia de joc a celor ”normali”, erau înjosiți, tratați ca niște animale, marginalizați și în final, exterminați. Sistemul îi ascundea în niște case ale ororilor, ei le ziceau azile, spitale, centre de recuperare sau cum dracu le mai trecea prin capetele alea seci. Era foarte important ca aceste victime să fie ținute departe de ochii lumii și mai ales ai presei străine. Omul de tip nou nu putea avea afecțiuni psihice sau deformații congenitale. Nu putea avea imperfecțiuni, în general. Omul de tip nou era un supererou cu halat albastru și bască bleumarin cu țumburuc. Sau costum popular.  

     Azi, după 35 de ani de când am trecut de la comunism la capitalism prin iluzionism, aș fi vrut ca lumea să fie ceva mai bună, mai civilizată, mai incluzivă. Aveam iluzia că s-a evoluat. Nu foarte mult, dar în punctele esențiale. Credeam că nu se mai râde de ”nebuni”, cel puțin nu în gura mare, pe stradă. Speram ca oamenii să fi înțeles diferența dintre circ și viața reală, dintre clovnerii și drame umane. Însă,  câțiva dintre comercianții de pe marginea bulevardului, stimulați creativ (că tot era Romanian Creative Week), m-au contrazis zgomotos:”Băi Costică vezi că te-o găsit nevastă-ta”, ”Iubirea te găsește dacă e adevărată”,  ”Nu credeam să existe și varianta feminină a lu` Vasile, uăi...” precum și multe altele. S-a dovedit că nebun eram eu să cred că s-a schimbat ceva.

     Mă uitam la caii ăia superbi ai jandarmeriei. Ce ținută, ce atitudine civilizată! Iată că se poate. De ce ei pot iar majoritatea acestui minunat popor, nu? Vă spun eu de ce: e adevărat, bieții oameni n-au beneficiat de vreun sistem de educație în ultimii treij de ani, însă nici caii. Aceștia din urmă, însă, au beneficiat de dresaj, iar rezultatele, în cazul lor, sunt vizibil mai bune! Dacă în 35 de ani nu s-a reușit cu educația, haideți să încercăm cu dresajul. Să aruncăm ambalajul de la ciocolată, la coșul de gunoi, de frică, dacă nu din conștiință civică. Să vină străinii și să se uite la românași ca la zoo. Nu suntem noi, Grădina Europii? Suntem. De aici, mai e un pas pînă la Grădina Zoologică a Europii. Pentru că, eu simt, bănuiesc, cred, că, atunci când aleșii noștri vizitează electoratul, o dată la 4 ani, există (noi nu le vedem, că n-avem cum, însă ei le văd cumva), plăcuțe de alea, ca la zoo: ”Nu hrăniți poporul!”.

     Ce ziceți domnule președinte, domnilor decidenți, lansăm proiectul România (re)Dresată?