Mușuroiul

       

       Mă uitam, duminica trecută, la un mușuroi de furnici. Strașnic mușuroi! Nu la televizor, cum se obișnuiește, ci chiar live, într-o pădure, undeva, pe la Dobrovăț. Ocupație obișnuită, normală, pentru o zi de duminică, pe la prânz. Mai ales când e caniculă maximă. Am ieșit la plimbare, să ne mai adie vântul prin plete. Mari iubitori de natură. Coincidență sau nu (NU), ni se cam terminase stocul de bere. Așa că, în loc de bere și Netflix, adiere din fix-pix. Ne plimbam noi, așa, vorba lui Micolov, Dumnezeu să-l odihnească, pe cărarea vieții, când deodată, cum intri în pădure, pe stânga, un mușuroi imens. Mare. Relativ măricel, în raport cu furnicile, dar mai ales în raport cu ceea ce știu eu despre mușuroaie. În fine, pe moment, mi s-a părut un fel de mică ”piramidă de la Gizeh” a furnicilor de la Dobrovăț. Cum mă uitam la furnicăreala aia neîntreruptă, m-a bufnit râsul: furnicile nu au religie. Cu toate astea, iată că, undeva, deasupra lor, exista acum, literalmente, un moș bărbos, cu barba albă, care dacă ar fi vrut, ar fi putut să le pedepsească pentru că munceau duminica. Sau, la fel de bine ar fi putut să le deie firmituri, dulciuri, mă rog, ce le mai place lor, tot pe motiv că e duminică. Nu știu. Misterioase sunt căile bărboșilor. Oricum, mi s-a părut comic că pot exista situații în viața asta, pe planeta asta, în care moșul atotputernic, cu barba albă, care se pogoară de undeva, de prin văzduhul cerului, e pe bune!

      În aceeași logică caniculară, poate că furnica gigantică care stă, la rândul ei, deasupra noastră și pe care o ignorăm, ne privește și ne percepe tot ca pe niște mușuroaie prin care mișună emoțiile. Niște mușuroaie, care, atunci când sunt golite de speranțe, sentimente și dorințe, rămân doar niște grămăjoare, neânsuflețite, de pământ. Oricâte firmituri de rugăciune am presăra ca să le aducem înapoi. Cum să răspundă o furnică gigantică la rugăciuni? Și mai ales, cum să înțeleagă o furnică gigantică de ce nu ne mulțumim niciodată cu ce avem și vrem ba un mușuroi prea mare pentru câte furnici avem, ba mult prea multe furnici pentru cât ne poate mușuroiul!

       Sincer, nu știu ce am vrut să spun cu asta, dar sună a concluzie cu ghivent. Revin: așa vorbesc bărboșii, în cimilituri, nu vă bateți prea mult căpșoarele voastre frumoase cu chestii de astea.

       

Drepturile copilului

      La o creșă, bebelușii, împărțiți în 2 tabere, țipă, își aruncă cu jucării în cap, se bat, se trag de păr (care au) și de pijămăluțe. Ar fi trebuit să fie ora de somn. Supraveghetoarele, ca în fiecare zi la această oră, sunt în cu totul altă parte, rezolvându-și problemele personale, convinse fiind că bebeii dorm ca niște îngerași. Ceea ce a și fost adevărat pentru vreo zece minute. Acum se bat și vociferează ca niște drăcușori de copchii.

      Dar ce s-a întâmplat? Bebe Puiu a văzut aseară, la televizor, o poveste în care se spunea că și copii au drepturi. Există undeva, în lume, o carte mare și colorată în care scrie că toți copii au voie să facă ce vor ei, că sunt tot oameni, ca și oamenii mari, chiar dacă sunt mai mici. S-a gândit bebe Puiu cât s-a gândit, până când a înțeles: adică oamenii mari nu le dau voie copiilor să facă niște lucruri, nu fiindcă nu e bine, ci fiindcă așa vor ei, oamenii mari, să facă copii numai cum zic ei și numai ce vor ei! Oamenii mari sunt răi și tot ce spun ei e rău pentru copii. Așa nu se mai poate. S-a uitat la colegii lui de creșă care încercau să adoarmă, pentru că așa le-au spus oamenii mari, pe salteluțe, a aruncat păturica cât colo, s-a ridicat în picioare și a zis tare, să-l audă toată lumea:

- Nu vleau să dolm! E dleptu meu să nu dolm! Vleau să mă joc. Cine mai vlea să se joace?

     Imediat s-a ridicat Mugurel, un copil obraznic, chel și clăpăug: 

- Hai să ne jucăm de-a restaurantul ! Veniți la restaurantul meu! Și mâncați câtă ciocolată vreți voi!

     În scurt timp, rând pe rând, toți copii s-au ridicat, au ales o tabără și a început scandalul. Unii susțineau că pampersul, restricția la ciocolată și la prize ar trebui să dispară. Alții, dimpotrivă, zbierau că pamperșii sunt necesari dar ar trebui schimbați mai des, ciocolata nu e chiar bună, că dacă mănânci foarte multă riști să te murdărești din cap până-n piciorușe și să zică lumea că ești țigan, iar dacă bagi degetele în priză, ți se scoală tot părul din cap și te doare scheletul din corpul transparent.

     Puiu țipa sus și tare că toți copii au dreptul să facă ce vor ei, iar cei care vor să-i asculte pe părinți sunt lași și le pasă doar de lăpticul lor, când, de fapt, ar trebui să lupte pentru drepturile copilului, care sunt mult mai importante decât jucăriile și desenele animate. Marcel și Rafi (diminutivul de la Arafat, un copil străin, pe care ceilalți copii îl antipatizau pentru că era diferit), au amenințat că, cine se atinge de ciocolată sau de prize, va fi pârât la doamna educatoare. 

    Zis și făcut. Puiul mamii Puișor și-a scos pampersul și a început să-l învârtă deasupra capului. Adepții săi l-au imitat. Cu pampersul nostru facem ce vrem noi! a fost mesajul lor. Da, dar ne deranjați și pe noi! a fost replica conformiștilor. Nu mai are rost să pomenin că, în două minute, tot dormitorul creșei din tavan, pe pereți și pe geamuri și toți copii, din cap și până-n tălpi, erau plini de pipilică și căcuță. - La ciocolată!, continuă Puiu revoluția. Copii s-au repezit la rafturile unde știau ei că ascund îngrijitoarele ciocolata și dulciurile. Au tras măsuțele lângă perete, au pus scăunele peste măsuțe și cutii de lemn peste scăunele, au întins niște brațe de robot făcute din Lego și au dat jos de pe rafturi ciocolata și toate dulciurile. Cei mulți, mințiți și oprimați nu s-au oprit aici. Și-au exercitat toate drepturile de care au fost privați până atunci: joaca cu focul, cu foarfecele și altele...

     Chemați de urgență, oprimatorii, dictatorii de părinți, că altfel n-avem cum să le spunem, abia au încăput printre ambulanțe, mașini de poliție, pompieri și alte girofaruri. S-a făcut infarct în masă, s-a leșinat în familie, s-a plâns pe grupe. Din focul abia stins care îneca holurile cu un fum înțepător, erau scoși, pe targă, revoluționarii puiunezi. Care mai arși de la foc, care mai pârliți de la prize, care fără un ochi sau fără un dinte de la joaca cu foarfecii și alte obiecte ascuțite. Mai erau și cei care intraseră în comă diabetică de la dulciuri. Lupta pentru drepturile copiilor a fost câștigată. Păcat, însă, că nu prea mai erau copii care să se bucure de victorie.

       La sfârșit au ieșit și trădătorii, spărgătorii de grevă. Lașii, egoiștii, cei cărora le pasă mai mult de budinca lor din farfurie, decât de înaltele drepturi ale omului copil, cum i-a numit Puiu, au ieșit din toată treaba asta vii și nevătămați. Cam plini de rahat și speriați zdravăn, ce-i drept, dar sănătoși. O fetiță inocentă, încercând să ajute un coleg întins pe o targă, gemând și ținându-se cu mâinile de burtă, i-a întins o bucățică de ciocolată: - Mai vrei drepturile copilului? Nefericitul, pur și simplu, a explodat: - Libertățile astea ne omoară!!! Vreau la mamaaaa!!!

    

Pandemia vrajbei noastre

     Salut. Te rog, lasă bâta jos. Calm. Înainte de a-mi crăpa capul ca pe un pepene (”de Dăbuleni” e deja pleonasm), să știi că port mască pentru că mă tem. Pur și simplu mi-e frică, recunosc. Nu port mască pentru că așa mi-a dictat Vela sau Arafat sau oricine altcineva. Nu port mască nici pentru și nici împotriva cuiva sau a ceva. Și nici nu sunt plătit pentru a face propagandă, din păcate. 

      Da, e neplăcut. Mai ales acum, vara. Dar mult mai neplăcut ar fi să moară cineva din cauza mea. De exemplu, părinții mei sau bunicul. Nu aș putea trăi cu gândul ăsta, chiar dacă ar fi imposibil de stabilit fără echivoc, că au luat virusul de la mine. Atât de fricos sunt. De asta port mască. E alegerea mea, chiar dacă nu înțelegi asta și nu ești de acord cu mine.

     Am să încerc să-ți explic altfel, dintr-o perspectivă ceva mai apropiată de a ta: dacă s-ar interzice prin lege purtarea măștii, eu tot aș purta-o. Riscând amendă. Probabil că, în situația asta, eu aș fi cel care aș înjura pe facebook pe acești dictatori care îmi încalcă dreptul meu fundamental de a mă apăra de viruși, chiar dacă totul e o născocire, cu scopul de a subjuga popoarele lumii. E doar o mască. Nu e o declarație politică, nu e un pericol la libertățile fundamentale ale omului, nu e preludiul unui ”1984”. E doar un căcat de pânză cu două sfori, ce plm! 

     Ok, pentru tine e mult mai mult decât atât. Poate că pentru tine, a purta mască, înseamnă că ai cedat în fața Sistemului. Respect asta. Și sunt de acord că o parte din măsurile guvernamentale anticovid sunt greșite. De exemplu, faptul că restaurantele nu pot funcționa la interior. Asta e o tâmpenie. Și impunerea unei ore de închidere e o altă tâmpenie. Cum adică, covidul nu se poate transmite și până la ora 23,00? Ce mai contează încă două-trei ore de funcționare? 

     Cum să fie asta un pericol pentru populație? În primul rând, nu e obligatoriu să intri în restaurant. În al doilea rând, legea nu-ți impune să stai până la 6,00 dimineața. Distracția, divertismentul, timpul liber, într-un cuvânt, viața personală, trebuie să fie suma unor alegeri personale, asumate. După mine, aș lăsa libere distrăcțiile și turismul, după bunul plac al tutulor. Vrei club non-stop? Ia de aici! Fără măști, distanțare, dezinfectant, căcaturi. Nimic! Mesele la 1 cm una de alta, câte 15 la masă și 12 sub masă, bea tată din același pahar cu alți 50 de oameni și linge clanța de la budă dacă vrei! Nici o problemă. Singura măsură obligatorie ar fi un afiș mare la intrare, ”În această unitate aveți 90% șanse să vă infectați cu COVID-19” . Alegerea îți aparține. Și eu îți respect alegerile.

     În consecință, te rog să-mi respecți și tu alegerea mea. Eu nu vin după tine în club, sau la crâșmă, să-ți spun ce să faci și ce să nu faci. Du-te, fii liber, fii plin de viață, fii plin de COVID! Dar nu mi-l da și mie! Nu mi-l da să-l duc acasă la copil și la nevastă. Sau la părinți. În spațiile publice închise, unde nu avem încotro și trebuie să intrăm amândoi, te rog să mă respecți, la rândul tău. Că n-ai să mori dacă porți mască 20 de minute la câteva zile! Ceea ce nu pot spune despre cei peste 3000 de oameni care n-au ținut cont de teoriile anticovid, nu știu ce s-a întâmplat, poate n-au avut facebook săracii, cert e că n-au înțeles că e doar manipulare și minciuni, așa că s-au apucat și au murit pe bune. Și morți au fost!

      Am înțeles, tu crezi că virusul nu există. Ok, însă pentru mine nu e de ajuns că tu crezi. Dacă ai putea să demonstrezi științific și fără dubiu că virusul ăsta e o farsă, ok, jos măștile! Dar nu poți. Doar presupui asta, fără să ai nici un argument. Bun, hai să zicem că nu există COVID-19. Dar ceva există, totuși. Că doar cele 3074 de familii îndoliate, n-au îngropat numai saci cu glod. Au murit oameni. Și nici nu pot să cred că 72000 de oameni au mințit în legătură cu simptomele lor. Mai ales că, de acum, fiecare avem cel puțin câte o cunoștință care a trecut prin asta. Iar în majoritatea cazurilor, n-a fost deloc plăcut!

     Așa că, atât timp cât realitatea de necontestat e alcătuită din oameni care se îmbolnăvesc și mor zilnic, iar tu nu poți demonstra nimic din teoria anticovid, te rog, nu te considera oprimat, nu te considera o victimă a sistemului, ci dimpotrivă! Pentru că sistemul e echitabil, e egalul nostru. Sistemul: - Voi aveți manivela ?; Noi: - Da... ; Sistemul: - Noi avem money, Vela? Da. Vedeți? suntem egali. Sistemul, așa cum îl știi, se simte mult mai liniștit să ne știe divizați și învrăjbiți decât sănătoși și uniți. Una e să te revolți împotriva Răului din această lume până când ajungi să te revolți în favoarea lui.

     Normele sociale s-au tot schimbat de-a lungul vremurilor, nu-i nici o nenorocire și nici un semn de apocalipsă! Închipuie-ți numai ce ghioage-n cap și-a luat primul neandertalian care a insistat să poarte șorț. Așa că, te rog, lasă bâta jos și încearcă să înțelegi că purtatul măștii nu e întotdeauna o restricție legală aberantă, iar în anumite situații poate fi o alegere perfect justificată.

     O alegere a unui om civilizat care știe că respectul nu poate fi decât reciproc. Chiar și noțiunea de ”respect de sine” conține o condiție de reciprocitate. Cum se spune, trebuie să fii în armonie cu tine însuți. Atât cât se poate. Iar când nu se poate, dar totuși trebuie să funcționezi în societate, expresia aia falsă de pe fața ta, nu-i tot o mască?

La tristesse oblige

     

     Nu știu cum plm se face că-s trist. M-am întors să iau o hârtie de pe un birou și am intrat direct în ea. În tristețe. Bineînțeles că n-am un motiv anume. M-a lovit din senin. Ca și cum vacile ar zbura, iar eu m-am pomenit cu o ditamai balega pe cap, de m-a trântit în cur. 

     Când eram copii, aruncam pungi pline cu apă, de la etaj. Pungi mai mici, pungi mai mari. Ne amuzau reacțiile trecătorilor. Așa că mă pricep să apreciez consecințele impactului în funcție de mărimea pungii și numărul etajului. O pungă mărișoară, de cumpărături, de aia imprimată cu Palatul Culturii, aruncată de la etajul 4, punea în fund un copil de clasa a șasea, fără probleme. Automat.  

       Cam așa mă simt eu, acum. Pus în șezut de o tristețe proastă, căzută din senin. 

       - Care arunci, băi, cu tristeți, în p**** m***!!!  

      N-am unde să mă ascund. Vinerea asta e atât de plată, de open-space, de vastă!...Nici un colțișor după care să-ți tragi sufletul. Și nici sufletul nu mai are vreun colțișor după care să mă ascund și să-mi trag sufletul. Vreun cotlon. Poate că și de asta sunt trist. Mi-e dor de emoțiile, de trăirile, de gândurile și de stările mele. Mi-e dor de vremurile când aveam sufletul plin cu ele. Era o babiloneală totală, un zgomot asurzitor, mă epuizau, mă aduceau la desperare. Abia așteptam să scap de gălăgia lor. Cu timpul, au crescut și au plecat, pe rând. Acum mă plimb prin sufletul meu gol și în loc să mă bucur de liniște, să mă bucur că am tot spațiul ăsta numai pentru mine, sunt trist. Mă mai vizitează uneori câte o emoție, câte un gând, dar pentru foarte scurt timp, iar când pleacă, mai iau cu ele o părticică din mine. Că doar n-am să le las să plece cu mâna goală.

       Mi-e dor de o călătorie reală, undeva, înafara țării, dar cu Covidu ăsta, e imposibil. Nimic la orizont. Tot plec eu o dată, la mare, pentru o noapte! Tristețile nu pot călători, ele sunt stări fixe, depind de singurătate, de monotonie. Varietatea, schimbarea, chiar și a peisajului, le alungă.

        Așa că, aștept să treacă. N-are leac, trece de la sine. Ieri am ieșit din carantină. Am spus la toată lumea că e rău în carantină. Oricum, bine nu e. Dar, cu toată carantina, pe care am respectat-o cu strictețe, nu am simțit mult mai multă singurătate decât simt în libertate.Am povestit despre carantină așa cum știu eu că ar fi trebuit să mă simt, nu cum m-am simțit, de fapt. Și cum m-am simțit, de fapt? Nu știu.

       Ia uite-o. Lungă, slabă, tristă. Așa e tristețea mea. E urâțică, de fapt nu e urâțică, e mai mult neinteresantă. Nici eu nu-s vreun George Clooney, dar pot să mă laud că am avut la viața mea niște trăiri negative fabuloase. Niște dureri de mare excepție. Niște depresii absolut senzaționale! Nu mai spun de regrete. Am cunoscut tot felul de regrete: amuzante, senzuale, spontane...pe unele le regret sincer și în ziua de azi. Trec toate. Vin și pleacă. Cu tristețea, însă, e altceva. Problema cu tristețea e că îți aparține. E din tine. E doar a ta. După ce toate celelalte sentimente te răvășesc și pleacă, tristețea iese din tine, tăcută și face curat după ele. Nu-ți reproșează niciodată nimic, nu cere niciodată nimic, nu face scandal, nu minte, nu te părăsește niciodată. Doar se retrage, discretă, atunci când nu e locul ei lângă tine. Cu toate astea, n-o suport! 

      N-o suport, dintr-un singur motiv: de fiecare dată când apare, nu mă lasă în pace până când îmi prinde privirea. Pentru că asta face tristețea, în principal: se uită, în tăcere, direct în ochii tăi, fără să clipească, până când te uiți și tu în ochii ei. Ochii ei, ca două oglinzi venețiene. Și atunci vezi clar cât de singur ești, de fapt.

     

Constantin și Elena, în reclama la Catena

   

Din multitudinea de lucruri care dau culoare vieții, culoarea fiind un fel de coliviu-căcăniu (culoarea colivei cu cacao), am selectat, astăzi, două: urările de carton și sfinții de carbon.

       Până nu demult, felicitările erau scrise pe carton. Obiceiul s-a păstrat până astăzi, dar mai subțire. Nu atât cartonul, cât mai ales obiceiul. Acum, aproape totul e online. Din păcate, în 99% din cazuri, cartonul valora mai mult decât urarea scrisă pe el. Totuși, valora ceva. Plus că, fiind scrisă de mână, presupunea și un minim de implicare personală. Astăzi, urările de viață lungă nu mai valorează nici cât bucata aia de carton, iar implicarea personală se rezumă la a selecta de pe net un mesaj prefabricat. Și încă e bine!
   
       Îi știți cu toții pe băgăreții în seamă de pe net. Cetățenii responsabili, activi, sufletiști, care nu ratează nici o participare la ”viața socială”, cei care după caz, își pun pe față steagul Franței când e vorba de vreun Charlie, apoi își pun tricolorul românesc când joacă Simona pe care au înjurat-o cei de la Charlie, sunt cei care #rezistă (iei bătaie, dar reziști, bravo!) și cei care plâng la Colectiv dar continuă să dea șpagă prin spitale. Ei sunt cei care, parafrazându-l pe regele Gică, au, n-au mingea, trag la poartă! Ei sunt cei care urează tuturor. Când e de urat ceva. De parcă n-ar avea mamă, tată, prieteni, frați, pe care să-și descarce urările cu prioritate. Nu-i nevoie să te adresezi ”tuturor”, că nu ești nici Papa, nici Ceașcă.

        O bună ocazie de ieșit la cerșit atenție e și atunci când pică calendarul pe câte un sfânt din ăsta, Boss cu level red cross!
       Cea mai mare tâmpenie: ”La mulți ani tuturor celor cu numele de Niciîncurnumădoaredevoi! Multă fericire și sănătate!”. Să mori tu! Chiar îi cunoști pe toți cei ce-și serbează azi, ziua numelui?! Poate că printre ei sunt și hoți, criminali, violatori, pedofili...cine știe ce înseamnă pentru toți aceștia ”fericire și împlinirea tuturor dorințelor”!

        Mai bine tăceai, naibii, din gură. Dacă vrei să-i urezi lui Costel sau Lenuței ”La mulți ani!” și ți-e prea lene să suni, trimite-i măcar un mesaj privat. Aaa...nu te vede nimeni? Asta e, vrei să fii finuț, sensibil și de treabă? La treabă!
       Ce-nseamnă asta, ”La mulți ani, tuturor celor...”?! Un gest la fel de frumos și de elegant ar fi, dacă ai monta o troacă de porci în Piața Unirii și ai turna în ea un amestec de bere, vin și ceva rachiu, cu mesajul ”pentru toți cei cu numele...serviți ce vă place, o bere, o tărie, un vin. De la mine, băiatul cel mai fin!”

       Ce nu înțeleg: de ce numai zilele onomastice? De ce nu în fiecare zi? La mulți ani tuturor celor născuți azi, bla, bla, bla. Zi de zi. Ar fi un gest la fel de fin și de emoționant (până la lacrimi), ca flatulența unui octogenar umflat cu fasole mexicană. Toată populația planetei Pământ ar fi liniștită, știind că Gicu 0076 le urează din tot sufletul ”super-Doamne-ajută!”

        Și apoi, mai sunt aniversările celelalte. Cu caracter mai general, nu doar pe persoană fizică.
Ziua Pământului, de exemplu. Parcă văd: ”La mulți ani tuturor celor cu numele Pământ, Cernoziom, Glod, precum și tuturor proprietarilor de pământ cât și celor îngropați în pământ! Viață lungă și fericită!”

        Revenind la sărbătoarea de azi, Sfinții Constantin și Elena, cu tot respectul, dar nu înțeleg cum e posibil, ca o ființă pe bază de carbon, un om în carne și oase, să fie avansat la rangul de sfânt. Orice om, indiferent de calitățile sale. Dacă s-a născut om, om trăiește, om moare, om îl îngropăm, om îl povestim. Pentru oameni nu există un astfel de upgrade și chiar dacă ar exista, nu ar fi de competența lor să propună și să promoveze sfinți din carbon. Începând cu asceții care s-au retras pe pustii și au trăit doar cu apă de izvor și rădăcini și terminând cu regi, împărați, sau mari lideri spirituali care au îngropat credința sub munți de averi, nimeni nu poate avea acces la ambele Tărâmuri, simultan! Cu siguranță au existat și vor mai fi oameni absolut excepționali. Dați-i de exemplu, faceți din ei legende, subiect de odă, baladă și bacalaureat, botezați străzi, piețe, bulevarde, cu numele lor, dar nu le faceți chip cioplit, la paritate cu Iisus, Maica Domnului și Dumnezeu Însuși!
       Să le pui chipul pe icoane și icoanele-n în biserici, să lași necăjiții pământului, să se roage la ei, să le încredințeze sufletul lor și ultima lor speranță e ca și cum ai transforma autogările în locașe de cult, unde oamenii ar putea, la fel de bine și cu același rezultat, să se-nchine și să pupe postere rupte din Bravo, cu Fecioara Sabrina, Măicuța Samantha Fox și Sfânta CC Catch!

        Știți cum a devenit Constantin cel Mare, sfânt?
        Cu o poveste frumoasă, spusă de el însuși, noi trebuind să-l credem pe cuvânt. Plus o baie de sânge. O poveste despre o cruce luminoasă, care i-a apărut pe cer și un vis în care i-a apărut Iisus, înaintea unei bătălii. Apoi bătălia, câștigată sub semnul crucii. Acum, crucea ca crucea, hai să zicem că a fost un rebranding inspirat, în pas cu vremurile. Dar bătălia, ca toate bătăliile, s-a lăsat cu morți, răniți, văduve, orfani, mutilați, nenorociri. După această victorie creștinească, Costel Babanul, a luat, protector, Biserica sub aripile lui mânjite cu sânge și astfel, a căpătat contra-cost, un post de sfânt, în limita stocului disponibil.

        Asta e, ce vreți, am și eu limitele mele: nu cred în sfinții făcuți sfinți în ședință, cu majoritate de voturi. Sfinții ar trebui să fie atemporali. Să aibă o doză de inexplicabil, de supranatural, o latură mistică. Oricât ar fi de plină, religia, de contradicții, simboluri și interpretări, un minim de logică se impune, măcar pentru o minimă înțelegere a întregii povești. În această logică, o specie originară dintr-un păcat, căreia, de la început i s-a spus ”În sudoarea feței tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce", nu poate naște sfinți.

        Există un punct, totuși, în care sunt nevoit să admit că sfinții, cu toate ”păcatele” lor, sunt o invenție necesară. Existența lor într-o formă sau alta, în toate culturile, numărul și diversitatea lor, reflectă, ca într-o oglindă întoarsă, neputințele, egoismul și ticăloșenia oamenilor.

         Dacă oamenii ar fi suficient de buni, nu ar mai fi nevoie de sfinți și de miracole.

        Păcatul originar e un moment ireversibil. O clipă care a schimbat totul, fără putință de întoarcere la inocența de dinainte. El se petrece în fiecare zi, în fiecare clipă. E în natura omului, deoarece păcatul originar e dorința și nevoia de cunoaștere. Iar acolo unde e cunoaștere, nu mai poate fi loc de mister.

       Vestea bună e, că după câteva sute de mii de ani după ce au fost alungați din cer și după câteva sute de mii de încercări de întoarcere în Grădina Edenului, realizând că acest lucru este absolut imposibil, oamenii au făcut altceva. Dacă n-au mai ajuns ei la Cer, au adus cerul la ei.
        Au dat jos cerul din cer, l-au rupt în bucăți dreptunghiulare și l-au vândut la bucată. Acum stau cu toții și se holbează fiecare în pătrățelul lui. Grădina Edenului e acum a tuturor. Și fiecare om se închină la el însuși, fiindcă dincolo de ecran, dânsul e propriul lui sfânt, cu propria lui sărbătoare, cu propriile adevăruri absolute, cu tot, tot, tot.

        Iar sărbătoarea de Constantin și Elena, deși ținută, cu sfințenie (!), an după an, demult nu mai este despre Sfinții Împărați. Sfinții de modă veche nu pot fi digitalizați, descărcați din cloud și instalați pe telefon, așa că au ieșit din viețile oamenilor. Nici vorbă să mai poată fi adorați, așa cum ar cere statutul de sfânt.
         Ei ar mai putea fi, cel mult, adorabili, dacă, printr-un ultim miracol iscusit, ar reuși să înlocuiască cu succes cuplul Arșinel (bată-l D-zeu de lacom!) - Stela Popescu (D-zeu s-o odihnească!), în cea mai îndrăgită reclamă a românilor, farmacia inimii, Catena!