Marele dor de micul dejun

   

    Discutam cu cineva despre curele de slăbire, în general și despre numeroasele motive pentru care, toate acestea (dar absolut toate!), sunt imposibil de pus în practică, în special. Personal, singurele cure care mi-au plăcut și de care m-am ținut, au fost The Cure. Ce mai glume fac și eu, bun, cum stăteam noi așa și ne dădeam cu părerea despre slăbit, observăm că discuția a alunecat brusc, spre unt. Nu ne-am mirat deloc, pentru că așa e normal, asta se întâmplă în cele mai dese cazuri.

 

     Când vine vorba despre unt sau despre orice alt aliment, ceva se declanșează în subconștientul nostru de părinți perfecți (scuzați pleonasmul) și începem, automat, să ne criticăm copii pentru că nu mănâncă mizeriile despre care stăm și discutăm noi, în loc să ne vedem dracului de treabă. Și dă-i cu ”pe vremea mea”. Că pe vremea mea stăteam de la 5 dimineața la rând la unt și era de un singur fel, netartinabil și plin cu apă, să tragă la cântar. Acum sunt 5000 de feluri de unt și copii nu mănâncă unt. Așa, și? Doar pentru că atunci nu se găsea și acum e peste tot, ești obligat să consumi acel aliment proporțional cu gradul lui de abundență? Astăzi ar trebui să mâncăm portocale și banane cât e ziua de lungă? Dacă ne uităm puțin în spațiul public, conform logicii ăsteia, putem deduce că, pe vremea lui Ceașcă, nu se găsea deloc căcat. Căci astăzi se consumă în cantități periculos de mari. Chiar vreau să trag un semnal de alarmă pe această cale: România consumă mai mult căcat decât produce! În curând va trebui să importăm acest produs, cu care altădată ne mîndream! Atât la intern cât și la export. Astăzi, însă, mafia căcatului își face de cap. Autoritățile au promis că intră puternic în ei. Cu furie. Și exact asta au făcut, cufurie. Așa ne trebuie, dar asta e altă discuție. Vom aduce din China. Și așa importăm de acolo toate căcaturile posibile. Și nu numai noi.

      Dar asta nu-i nimic. Știți ce mai mâncam? Mar-ga-ri-năăă!!! Da, margarină, care s-a dovedit că e mai nocivă decât fumatul. Pe pachetele de margarină ar trebui să existe imagini cu oameni care fumează, însoțite de mesaje de genul ”Reduceți riscul de cancer: fumați tutun!”...

     

       Gândindu-mă la unt, nu știu ce mi-a venit așa, din senin, că l-am asociat cu micul dejun servit la hotelurile comuniste, de pe litoral. Pe atunci, nu știu cât apreciam eu ce se petrecea în respectivele unități de alimentație publică, nu mai țin minte, știu că, în general, se mânca bine, nu erau probleme, dar, cumva, ”masa” și ”cazarea” făceau parte din normalitatea concediului. Punctul forte era, fără discuție, marea, nicidecum mâncarea. Poate dulciurile, poate Pepsi-ul, poate înghețata sau alte nenorociri chimico-calorice să fi fost puncte de atracție, dar nu mesele principale ale zilei. 

        Azi, însă, amintirea banalei pâini prăjite, cu unt și miere, a reușit să tragă după dânsa, o altă amintire, cea a ceștilor goale, care așteptau apa fierbinte și a pliculețelor de ceai, care, la rândul lor, abia așteptau să le dai jos ambalajul pentru a se scufunda în apa fierbinte, colorând-o. Și uite așa, una câte una, amintirile apăreau de după cortina uitării, pe scena memoriei, în lumina reflectoarelor, aducându-se una pe alta, ținându-se strâns de mânuțele lor firave și încurajându-se din ochi să iasă la iveală. Un adevărat lanț al amintirilor: zahărul cubic, gemulețele și miericica ambalate în cantități minuscule, cubulețul de unt...Nu mai țin minte dacă se servea și vreo felie de parizer sau nu. Uneori era ceai, alteori era lapte. Oare aveam și cacao? Nici asta nu mai știu. De menționat și vesela: atât cănile cât și farfuriile și scrumierele erau de un alb-murdar, uneori bătând spre bej, cu o dungă sau două bleumarin, circulare, poziționate pe marginea farfuriei, sau în partea superioară a cănii, întrerupte de sigla hotelului respectiv. Personalizate, ca să nu poată fi furate. A fost frumos. Copilăria mea. 

        Mâine dimineață fac pâine prăjită cu unt și miere. Am musafiri: copilul din mine. Ceai, nu, că, deh, cafeaua are rolul ei bine stabilit și de neînlocuit. Dar, pentru copilul din mine, am să pun în cafea, zahăr cubic. Două cubulețe. Simt că mai am, pe undeva, o cană albă cu două dungi bleumarin.

Haiku mine

 

     Mi te-ai așezat pe suflet,

    Ca pe o sanie de fier forjat,

    Pe care, acum, o târâi greu,

    Pe asfalt, prin iarna neninsă,

    A nevrajbei noastre.

Naufragiul

     

Nu chiar totul are sens, nu chiar totul are o logică pe lumea asta. Nu totul trebuie să însemne ceva, nu din toate cele trebuie să rămânem cu niște concluzii. Sunt și lucruri fără nici un rost în universul ăsta. Rumeguș de la Lucrarea lui Dumnezeu, așchii, resturi. Și pentru că Dumnezeu, în a șaptea zi s-a odihnit în loc să facă curat în atelier, aceste resturi fără rost au rămas împrăștiate de-a lungul și de-a latul Creației. Ne mai împiedicăm uneori de ele, le știți, sunt acele clipe goale de conținut, care, dacă se îndesesc, se transformă în zile,. 

       Zile, la capătul cărora nu înțelegi unde s-a scurs timpul, te întrebi ce s-a întâmplat și simți că ți-a dispărut acea zi din viață. Apoi, zilele de genul ăsta se multiplică, parcă trase la xerox ca niște bancnote fără nici o valoare, butaforie pentru piesa de teatru în care îți joci viața, și în care, culmea, deși e despre tine, nu mai ești decât un simplu figurant. Apoi zilele false se transformă în luni false iar lunile false  în ani falși, ani în care nu se mai întâmplă absolut nimic. Sunt acei ani în care uiți să trăiești, să iubești, să fii viu. Sunt anii fără logică, fără sens, fără însemnătate. Anii către nicăieri. Ca și cum ai merge prin ceață, fără direcție, nici pe pământ, dar nici pe apă. Pe niște pietre care răsar, ici-colo, din apă. Și nu știi ce se va termina prima dată: pietrele, apa, cețurile, sau tu.

      Mi s-a întâmplat asta într-o zi de noiembrie, cu mulți ani în urmă, când secasem atât de tare (spiritual, emoțional, inspirațional, vital și alte chestii care se termină în ”-al”), încât Marea Neagră m-a chemat la dânsa, ca să mă repună pe linia de plutire. Ca în melodia aia celebră, marea mă cheamă la ea. Să spun ”nu”, să spun ”da”?...Dar ce zic eu, m-a chemat, de fapt mi-a poruncit, de-a dreptul. Mi-a poruncit să las totul, casă, familie, serviciu, prieteni, absolut tot și să merg să o văd. De parcă ar fi fost o chestiune de viață și de moarte. Ceva extrem de important. Nu-mi era clar dacă era ceva important pentru ea, pentru mine, pentru amândoi, sau pentru cu totul altcineva. Sau  dacă Timpul însuși avea nevoie de ajutorul nostru, al meu și al mării, ca să reducem spațiul dintre noi, pentru ca el, Timpul, să poată curge neîntrerupt, în continuare. Ăsta e cel mai mic defect al Timpului: nu poate sări acele distanțe lungi și pustii dintre două ființe care sunt legate una de cealaltă, într-un fel sau altul. Atunci, face el cumva și le apropie. Iar cel mai mare defect al lui, e că, deși nu poate, de multe ori, parcurge, totuși, cumva, acele distanțe lungi și pustii. Iar ființele respective rămân, ca proastele, departe una de cealaltă, pentru totdeauna, deoarece, așa cum știm cu toții, Timpul nu se mai întoarce.

    N-ar fi trebuit să mă duc. Însă, nu știu cum să explic, parcă simțeam că e pentru ultima oară când mai aveam parte în viața mea, de un adevărat ”Nu ar trebui să fac asta”. Așa stând lucrurile, pur și simplu nu am avut de ales. Am fost obligat să fac acel drum. 

      Trenul către mare, îl știți. E același de 1000 de ani. Un monstru de fier ruginit, mirosind a țigări fără filtru și a urină. Am ajuns dimineața, în uralele răgușite ale câtorva pescăruși matinali, pensionari, probabil. Îmi amintesc și astăzi, ce zi era. Era o zi gri. Am coborât în port. Marea era liniștită, aproape resemnată.  Cu un gest de piatră, m-a invitat să facem câțiva pași împreună. M-am întors spre statuia lui Ovidiu, care a încuviințat mut, fără să clipească. 

      M-am apropiat de țărm și am pășit pe o piatră udă, temându-mă să nu alunec pe alge. Apoi am pășit pe altă piatră. Apoi, pe o alta. Mergeam, fără să știu de ce, tot mai departe de țărm. La un moment dat, țărmul a dispărut în ceață. Marea a dispărut în ceață, la rândul ei. Apoi, a fost rândul meu să dispar în ceață. Eeexact. Ca măgarul. Dar n-am făcut-o. Am continuat să merg pe pietrele din apă, ca un Iisus fals, care vrea să păcălească oamenii că poate merge pe apă. Și că poate transforma apa în vin. Asta am zis-o la mișto, pentru că, de fapt, chiar am scos din rucsac un pet de apă minerală plin cu vin roșu, pe care, întâmplător (sau nu) îl aveam pentru cineva.     

       Eu fiind un oarecare, am băut vinul pentru cineva care chiar era cineva și încă mai este. Vin proaspăt, nestat din fiert, din toamna aceea. L-am băut acolo, la începutul sfârșitului lumii, unde nu exista nici cer, nici pământ, nici timp, dar mai ales nu exista cale de întoarcere: naufragiasem. De asta mă chemase marea la ea urgent-urgent. Știa că, la un moment dat, pe parcursul anilor, mă pierdusem, că mă căutam, m-a căutat și ea o vreme și atunci când mi-a găsit epava, m-a chemat imediat. Se pare că am fost în același timp și furtună și epavă și echipaj și căpitan. Ba chiar și misiune de salvare am fost. Naufragiasem la țărmul mării, venind dinspre uscat. Naufragiasem mai demult, nu atunci, dar eu continuasem să mă caut, să-mi caut echipajul de idei nebune, în care credeam orbește și care mă făceau să simt că trăiesc.

      Căutările eventualilor supraviețuitori au fost zadarnice. Echipajul meu de nebuni, acele îndrăzneli responsabile pentru toate aventurile iresponsabile ale vieții mele, dispăruse, trebuia să recunosc asta. Mi-am luat adio de la epava visurilor mele, în timp ce aceasta se destrăma în ceață. Marea era atât de gravă și de serioasă și de tristă, încât ai fi avut impresia că, imediat, are să plângă cu lacrimi dulci. 

      Întâlnirea se terminase. Era timpul să plec. Pentru că Timpul începuse din nou să curgă. Se terminase acel spațiu lung și pustiu dintre mine. Ceața a început să se risipească. Vedeam țărmul, orașul, oamenii pe mal, cum mergeau grăbiți și hotărâți, fiecare, pe câte un drum vechi-vechi-vechi de când lumea, cu convingerea că au apucat pe un nou drum. Sau că sunt pe drumul cel bun. Însă drumul știe el, mai bine, ce și cum. Vedeam din nou pescărușii, pescarii și un pic de soare galben-verzui, fluturând pe cerul alb, ca un steag decolorat al unui vas de pirați blazați, transformat în consignație și casă de amanet. Cu schimb valutar pe puntea din spate. Ovidiu, statuie cum e el, avea un aer de ”Ai văzut? Ți-am zis eu!”.

      Nu știu dacă are sens ce v-am povestit. Însă nu chiar totul trebuie să aibă sens, nu chiar totul trebuie să aibă o logică pe lumea asta și nu trebuie să avem întotdeauna dreptate. La urma urmei, care e logica sau sensul unui naufragiu?

Oeufs pochés au café

Ouă poșate în cafea. Rețetă proprie. Accidentală.

Ingrediente:

- aproximativ un gălbenuș de ou, rămas de cu o seară înainte, când s-a făcut pâine de casă, și a necesitat brușare (un termen inventat de mine, acum, pe loc), adică ungere pe deasupra, pentru aspect;

- cafea;

- apă;

- o linguriță de zahăr brun.

Timp de preparare: 7 minute. Plus/minus alte minute.

Mod de preparare: 

       Se trezește la 5:55 fără nici un chef. Se uită la ceas. Se înjură convențional. Se merge la baie. Se revine în bucătărie. Se caută papuci de casă. Nu se găsește. Se recurge la șlapi. Dacă e șlapi. Dacă nu e șlapi, e buni și papucii ”de arici”. Parcă ești la mare. Papucii sunt, încă, plini de nisip. Au! și scoici. În tot acest timp, un ochi se ține închis, pentru a face mai ușoară trecerea de la modul ”sleep” la modul ”active”. Se caută ibricul. Se sapă după ibric într-un dulap plin cu oale și tigăi. Se cad oale și tigăi din dulapul destinat depozitării acestor ustensile. Pe gresia din bucătărie. Multe. De diferite mărimi și greutăți. De parcă ar fi turnir la mine în bucătărie și ambii cavaleri teutoni participanți au căzut pe jos. Cu tot cu cai. După ce se asigură că absolut toți vecinii de pe scară au contribuit cu ceva carne la frigiderul nostru, se găsește ibricul. Se pun oalele și tigăile înapoi în dulap. Nu se cunoaște formula care asigură echilibrul perfect al acestora și nici cum naiba au încăput acolo. Din acest motiv, o parte din ele se mai cade odată. După metoda LIFO - Last in, First Out. 

         Se umple ibricul pe jumătate, cu apă de la robinet. Sunt 30 de ani de când avem apă la robinet, aproape non-stop și mie încă îmi mai place invenția asta. Înainte, aveam apă în sticlele de lapte. Nu că n-ar fi existat și pe vremea comunismului apă la robinet, atât rece cât și caldă. A existat. Însă depindea foarte mult de cine strângea robinetul. 

           Se pune o linguriță rasă, de zahăr brun, în apa rece din ibric. Se adaugă 2-3 lingurițe cu vârf, de cafea măcinată. Deși, termenul corect ar fi ”râșnită”. Se spune ”râșniță de cafea”, nu ”măcinătoare de cafea”. La fel cum se spune ”măcinat de griji”, nu ”râșnit de griji”. Se spune așa, cât se mai poate. Până când nu ni se va impune un termen care să fie politically correct, ca să nu ofensăm cafeaua. Ceva de genul ”Cafea cu deficiențe de agregare”. 

            Se amestecă bine și se pune pe foc ibricul.  După ce amestecați bine cafeaua și zahărul în apă, scoateți lingurița din ibric. ATENȚIE AICI! De pe linguriță pot picura stropi de apă îmbibați cu cafea. Aceștia pot păta diverse lucruri. Iată ce aveți de făcut: cu ochiul închis de somn, căutați pe blatul din bucătărie o cană în care să puneți lingurița picurândă. Se va găsi cana în care a mai rămas gălbenuș de ou, din cel folosit aseară, la brușat pâinea de casă. Atenție: NU se va observa gălbenușul! Se va plasa lingurița cu capul în jos (capul linguriței), în cană și se va răsuci o singură dată, la 180 de grade. După ce dă primul clocot, se ia ibricul de pe foc, se scoate lingurița din cană și abia atunci se oservă gălbenușul. Se înjură un pic, tot convențional, în gând. Se ezită maximum o secundă, se decide că nu se mai spune la nimeni și se amestecă cu simț de răspundere cafeaua și oul prins de linguriță. Se mai dă un clocot, nu mult, doar atât cât să dea cafeaua cu tot cu oul poșat în foc și să zoiască grav jumătate de aragaz și un sfert din blatul de lucru. Blat, de altfel curat, pentru că, nu-i așa, am avut grijă, mai devreme, să nu picure lingurița pe el! 

    

            Oeufs pochés au café e gata de servit. Sau de aruncat, pentru că, așa cum era de așteptat, are un gust nașpa. 

            Poftă bună! 

             Pentru alte rețete, vă mai povestesc eu, când mi se vor întâmpla.

   

  

Când mirele e mîna ta dreaptă

Sunt mireasa vieții mele! (sursa foto: VIVA!)

    În linia de lucru a pseudo-știrilor (cu referire directă la subcategoria știrilor de senzație), concepte precum moralitatea, umanitatea, cinstea, obiectivitatea, deontologia, ramura de măslin și porumbelul alb, sunt lucruri strict interzise, fiindcă nu vând. Nu ies bani de pe urma lor, ba dimpotrivă. Consecința firească e că, într-un mediu atât de dezumanizat, concurența e la fel de inumană. Opinia publică a văzut atâtea la viața ei, încât, cu greu mai poate fi șocată de ceva sau de cineva. Cu toate astea, am descoperit că au existat, există și mereu se vor găsi câțiva disperați care vor forța această scurtătură spre o celebritate meteorică. Dintre aceștia, câțiva chiar reușesc uneori, dacă nu să șocheze, măcar să obțină cele 5 minute de faimă, la care visează orice ”performer” din acest domeniu. 

       Dubios, sologamia, venea.

      Mulți spun că acesta ar fi și cazul doamnei Cris Galera (foto), o braziliancă de 33 de ani. Îndrăznesc să exprim și eu o părere personală, un pamflet. Cred că respectiva s-a cam săturat să mai fie fată mare, pentru că, de la un punct G încolo, se făcea tot mai mare și tot mai puțin fată. 

      Așa că, și-a cerut mâna dreaptă cu mâna stângă și s-a măritat cu ea însăși! Ceremonie pe bune, la biserică, rochie de mireasă, flori, tot tacâmul, mai puțin mirele, pe care îl are, literalmente, la degetul mic. Sau mijlociu, inelar, în fine, nu ne băgăm în familia lor. Despre fericitul eveniment se mai poate nota faptul că părinții vedetei au intrat în biserică socri mici și au ieșit socri mari, devenind astfel și proprii lor cuscrii. 

 

       Tot circul ăsta s-a făcut în numele iubirii de sine, termenul fiind ”sologamie”. Iată că, orice s-ar spune, a fost o căsătorie bazată doar pe dragoste, interesul material fiind exclus de ambele părți. Proaspăta soție se va întreține singură, doar din munculița ei, fiind de meserie model de lenjerie intimă, indiferent ce o mai însemna în ziua de azi, atât intimitatea cât și lenjeria. Dar asta nu e tot: între ședințele de bikinism și operațiile de dăbulenizare a formelor corpului, fosta domnișoară Galera, actuala doamnă Galera, mai și muncește de acasă, online, ceea ce o face mândra purtătoare a unei etichete subțire, de influencer. Iar eticheta subțire, cu sologamie se ține, se știe. Dacă mai postezi și niște imagini frumoase de la așa o nuntă specială, n-are ce să strice la numărul de vizualizări. Sporește darul !

      După cum spuneam, concurența - pe cât e de enormă, pe atât e de monstruoasă.

       Sincer, ceea ce m-a mirat pe mine, personal, nu a fost gestul femeii respective, ci reacția mea involuntară, primul gând pe negândite: în ziua de azi, era de așteptat să se întâmple așa ceva. Accesul facil la o tehnologie care îți permite să-ți fabrici o imagine așa cum ți-o dorești, selfieologia, falsa validare pe care ți-o dau cei care îți apreciază postările, zidul despărțitor, cu touch-screen, dintre oameni, abolirea treptată, în mod tacit a bunului-simț, a oricărei urme de jenă sau de inhibiție, dictatura prostiei și a ridicolului, au favorizat apariția și dezvoltarea în mediul virtual a unui nou tip de narcisism, ale cărui efecte încep să se vadă și în viața reală. Narcisismul, conform DEX-ului, se referă, în principal, la aspectul fizic. Noua formă de autoadorație, cuprinde însă, toate însușirile individului, fizice, psihice, intelectuale și câte or mai fi, într-un cuvânt, ”valoarea sa”. Nu sunt doar frumos/oasă, sunt și genial/ă. 

          La pachet cu această formă de autoapreciere vine și o anumită autosuficiență. Am crescut în ego, altarele bisericilor ne-au rămas mici. Contează doar postările proprii, ceea ce publică ceilalți e complet irelevant. Ei există doar pentru a ne umple, nouă, frigiderul, de like-uri proaspete. Ne extaziem în fața propriilor expuneri, de parcă ar fi ale altor persoane. Celorlalți, le dăm, la rândul nostru, like-uri, fără a citi ce au scris, doar pentru a primi, la schimb, tot niște aprecieri goale de conținut. Am văzut, într-o zi oarecare, un copil necăjit, cărând un munte de peturi, bineînțeles, goale. Un munte de două ori cât el. Asta e imaginea perfectă a narcisistului din online: un om care asudă sub greutatea unor recipiente goale de conținut, care, deși sunt în cantitate impresionantă, nu valorează mai nimic. 

 

        Dacă Adam și Eva ar fi avut un singur copil, Biblia n-ar mai fi început cu o crimă. Ar fi început cu o sinucidere.

 

        Din păcate, există și o componentă violentă al acestui ultranarcisism. Oleacă de frumos sunt foc de dăștept, oleacă de înjurături știu, ia să ies eu, cu grupul meu de Noi-Știm-Tot, seara la plimbare, pe rețeaua de socializare! Încearcă numai, să nu fii de acord cu un astfel de om. În mediul virtual, bineînțeles, acolo unde sunt ei viteji. Unde logica, știința, dovezile concrete, dialogul, nu valorează absolut nimic dacă sunt în contradicție cu părerile și interesele unora. Să vezi ce ploaie de sudalme îți iei ! Mai ales de la oameni care nu te cunosc și pe care nu îi cunoști. Problema e că ultranarcisiștii sunt foarte ușor de manipulat, dacă le gâdili puțini orgoliul. Și de aici pot apare necazuri serioase în societate, probleme reale, sădite și crescute în mediul virtual. Oricât ar fi de absurde unele idei, dacă o inepție reușește să coaguleze un grup suficient de numeros, devine realitate. Ceea ce s-a și întâmplat, știm cu toții.

        Poate că în realitatea virtuală toată lumea minte pe toată lumea, dar mai ales fiecare pe sine și nimeni nu are nici o problemă cu chestia asta, ba dimpotrivă. Se poate spune orice despre o astfel de realitate. Dar, în final, e o realitate. În cazul ăsta, putem să ne întrebăm, în stilul lui Caragiale, ce mai este stimabililor, cu adevărat, fals? Ce mai poate fi considerat fals? Oare, de ochii lumii, n-am trăit până mai ieri, în falș iar azi, ne ies la iveală adevăratele năravuri?...Iar ceea ce consideram noi a fi realitate, era de fapt un falș și vițăvercea?! Ok, avem originalul și avem copia. E chiar musai ca, în toate cazurile, originalul să fie superior copiei? Nu s-ar putea și invers? Ce ar fi să auzim, într-o zi: iată, acest tablou e fals. Dar e mai bun decât originalul. 

          O nuntă fără mire poate să vă mire? Poate că poate. Pe mine, nu. Dar asta n-o face mai puțin nuntă, sau mai puțin reală, decât lumea în care trăim azi și pe care, mulți, încă o iau în serios, așa cum e: cu promisiunile politicienilor, cu etichetele alimentelor, cu tot ceea ce ni se spune la televizor, cu cărți de istorie contrafăcută, predicatori, religii și alte și alte adevăruri absolute în numele cărora suntem în stare să ne omorâm unii pe alții fără ca, măcar, să ne cunoaștem. Dar pe cine urâm noi, de fapt, cu atâta înverșunare? Pe cel care postează lucruri care ne enervează? Sau pe cel pe care-l recunoaștem în oglinda pe care ne-a pus-o în față cel care postează? Urâm adevărul, dar nu orice adevăr, ci singurul inacceptabil. Cel de care credeam că am scăpat, măcar aici, pe internet. Adevăratul ”EU”. Cu ăsta ne luptăm, în realitate. ”EU” trebuie să moară!

        Suntem sătui de pacea grea pe care am purtat-o unii împotriva celorlalți, de la cele mai fragede vârste, pentru că așa am fost educați. Să fim buni, răbdători, cu bun simț, să cedăm locul în tramvai, să nu vorbim neîntrebați, iar când suntem întrebați să nu spunem ce gândim, ci doar ceea ce se cuvine a fi spus. Dezbinați și însingurați într-o pace nedreaptă, dar politically corectă, tânjim după un război sincer, care să ne apropie, să ne facă dreptate și murind, să simțim din nou că trăim!  Așa că, acolo unde se poate, în online, declarăm și ducem războaie nemotivate cu dușmani inventați, cu imaginea virtuală a unor dușmani pe care-i vedem reflectați de touch-screen. Cu noi înșine. Pentru ură, pentru luptă, pentru crimă, nu mai e nevoie de Cain și Abel. Ajunge doar unul dintre ei. Oricare.

             Atunci, de ce pentru iubire și pentru căsătorie ar mai fi nevoie de doi?