Ce am înțeles eu din războiul ăsta

     

      E soare (se cam exagerează cu chestia asta, dar asta e, vara e ca vara), e vacanță, veselie, concedii, marea te cheamă la ea, muntele te invită la drumeție pe cărări răcoroase, ce mai, cred că mi-am ales cel mai prost moment ca să-mi exprim și eu umila părere despre ceea ce credem că vedem și cunoaștem că se întâmplă în Ucraina. De parcă ar exista vreun moment bun, să vorbești la timpul prezent, despre un război...

      Nu știu ce tocmai făceați, dar îmi cer scuze dacă m-am trezit și eu, așa, într-o joi, după Sânziene, să vin cu chestii de astea, ”so yesterday” și v-am întrerupt.  

      V-am întrerupt aproape degeaba, pentru că nu am nimic nou să vă spun. Habar n-am de politică. Științe militare, nici atât. Nu mă prea uit la știri, nici nu prea citesc analizele specialiștilor despre conflictul din vecini. Nu știu cum a început, nu știu în ce stadiu este, nu bănuiesc cum se va termina. Nu știu ce interese sunt, nu pot calcula ce s-a pierdut, ce s-a câștigat, cine, ce și cum. Nu știu cum va afecta războiul ăsta economia. Aud că lumea va fi destabilizată din punct de vedere geopolitic, dar nu îmi dau seama cum se va traduce asta în realitățile de zi cu zi. Nu mai știu cine spune adevărul și cine minte. Dacă aș ști, n-aș mai munci, aș fi și eu părerolog pe la diverse emisiuni TV sau podcasturi. Sau aș fi un blogger de succes, ca Cabral.

      Din aceste motive nu îmi pot da cu părerea, avizat, despre crimele odioase care se petrec lângă granițele României. Sau despre lucruri mai interesante de dezbătut în spațiul public, de exemplu cum se zice corect Kiev sau Kyv, Harkov sau Harkiv sau ceva. Ăia mor acolo pe capete, n-au apă, n-au mâncare, noi avem o mare problemă cu cei care nu vor să priceapă că limba ucraineană e o altă limbă decât rusa. Am terminat cu vaccinul, trebuia să începem cu altceva, mi se pare normal. 

       De asta nu pot da lecții nimănui. Un lucru totuși, am înțeles. 

      Am înțeles că oameni nevinovați au murit și continuă să moară chiar când scriu eu aceste rânduri. Și vor rămâne morți, indiferent de rezultatul războiului, care, apropo, e tot mai neclar. Și am mai înțeles că vor muri și mai mulți, pentru că - eu, personal, cel puțin - nu văd să se facă nimic concret care să oprească acest măcel. Cineva, să spună STOP! KONEȚ! GATA! Hai să vedem ce naiba vreți ca să nu mai omorâți oameni. Hai să ne-nțelegem cumva. Trebuie să fie o cale. Asta aș vrea să se-ntâmple. Însă, dimpotrivă, mi se pare că de ambele părți ale frontului se dorește continuarea carnagiului, pe termen nedefinit.  

      Pentru ”victimele colaterale”, însă, războiul s-a sfârșit. Dumnezeu nu mai râde, pentru că morții nu-și fac planuri de viitor.

      Am mai înțeles că acest război nu se poate termina așa cum își dorește toată lumea, cu înfrângerea totală a dementului de la Kremlin, să fim lucizi! Mi-e mai frică de înfrângerea lui Putin decât de victoria lui. A dovedit că e imprevizibil, în sensul rău. Are Bomba. Dacă pînă acum n-a apăsat butonul roșu, nu înseamnă că nu ar putea s-o facă în următorul sfert de oră, sau într-o situație extremă, nefavorabilă lui. O situație în care nu ar mai avea nimic de pierdut. Mai multă moarte, mai multe tragedii ireparabile. Pe cale de consecință, un răspuns pe măsură din partea NATO-care ar veni automat- ar însemna sfârșitul pentru o treime din populația globului. Cel puțin. Nici celor rămași nu le va fi ușor.

        Am înțeles că acest scenariu este, încă, posibil.

      Până la o tragedie mondială, însă, avem ororile locale, care deși pot fi stopate, continuă. 

     Ce am mai înțeles eu din războiul ăsta e că nu există Bine sau Rău, învinși sau învingători, dreptate sau nedreptate. Tot ceea ce văd când se transmit imagini de acolo, sunt moarte și distrugere. Pentru familiile celor uciși, toate adevărurile și toate minciunile legate de acest război, s-au contopit într-un singur și ultim adevăr de necontestat, însângerat, mutilat, întins pe asfalt, în fața blocului. La fel este și pentru mama soldatului rus sau pentru soția și copii acestuia care-l așteaptă acasă, de ziua lui, sau cea mică, să vină tati la serbare, să vadă că ea e mare și a reușit să învețe toată poezia! 

       Eu atât văd. Singurul adevăr care contează.

       Se tot cer arme și bani, dar acest adevăr, al morții, odată produs, nu mai poate fi reparat cu nici o armă, oricât de performantă, nici cu toți banii din lume, nici chiar Dumnezeu Însuși, dacă ar exista și i-ar păsa, nu ar putea întoarce moartea din drumul ei. Toate discuțiile din univers, toate analizele experților curului mamii lor, toate răstelile lui Zelensky, aflat la adăpost de bombele care cad peste copii din maternitățile patriei sale (ceea ce e perfect normal, conducătorul nu trebuie expus) și care pare mai supărat pe NATO decât pe Putin însuși, toate steagurile galben-albastre afișate pe poze de profil, pe tricourile sportivilor, pe microfoanele artiștilor, pe mașinile oamenilor obișnuiți, pe balcoane, pe tramvaie și pe tot absolutul, TOATE ASTEA la un loc și tot nu pot aduce înapoi, părinților, copii sfârtecați de bombe și nici copiilor, părinții care au murit, încercând să-i apere de Absurd, de Inuman. 

        Și am mai înțeles că vreo două bucăți de pământ (care, oricum, sunt 90% rusofile) plus niște bani ar putea opri cazaciocul dement al morții. Dar nu am înțeles de ce nu-l oprește. Probabil, în secolul 21 câteva vieți omenești, acolo, au un preț, iar acel preț e neglijabil în comparație cu prețul unor resurse naturale. Dar nu despre resurse și bani și oligarhi și trafic de arme și carne vie e vorba, nu? E despre identitate națională, patrie, neatârnare și nebălăngănire...

       Știu ce veți spune. Înafara coloanei de TIR-uri cu carne destinată frigiderului meu, mulțumesc, asemenea. Veți spune că, pentru țară, pentru cei de-o limbă și de-o seamă, de-o factură și de mamă, pentru integritate teritorială, pentru diverse idealuri și propășiri, merită și trebuie să-ți iei viața, dându-ți-o. 

       Știu și eu...merită? Hai să nu arătăm cu degetul spre alții și să luăm ca exemplu decât țărișoara noastră, cu poporul și elita conducătoare aferente, așa cum arată în 2022. Dacă ar vedea eroii neamului pentru ce și-au dat viața, oare ce-ar spune? Ar mai face-o a doua oară? 

        Pentru mine, ca părinte, nu există absolut nici un argument care să justifice sacrificiul unui tânăr, a unui copchil, de fapt, în numele unor noțiuni goale de conținut, dar extrem de eficiente pentru a mobiliza turmele la tăiere reciprocă, pe câmpul de luptă. Noțiuni care ne sunt tatuate pe creier din naștere, fixate prin repetiție și validate de societate ca valori fundamentale, astfel încât, atunci când ni se cere să ne dăm viața pentru patrie (pentru ca unii să obțină sau să-și mențină averea și puterea, că alt motiv n-a fost și nici nu va fi vreodată), să fim suficient de proști încât să murim fără să crâcnim, ba chiar să fim mândri de prostia noastră.

        Vreți valori fundamentale? Ce ziceți de Decalog? A expirat, cumva? Sau poate că nu-și fac popii treaba cum ar trebui?...Nu mambo-jambo supranatural, povești cu moșnegi invizibili  prin ceruri, nu voodoo creștin că dacă pui mâna pe cuc te duci în iad sau alte prostii de astea. Nu, tată, valori fundamentale serioase: să nu ucizi, să nu furi. Să nu te apuci/să te lași de droguri. Să vedem un pic ce-i în sufletul tău de adolescent însingurat până la suicid, poate te putem ajuta cumva. Jesus!...treabă ar fi, dacă s-ar vrea!

 

      Într-un final, am înțeles cristal de clar că victoriile unei armate, ale unui popor, victoriile istorice, obținute cu pierderi de vieți omenești, nu aparțin nici eroilor, nici celor mulți, ci de fiecare dată, au fost și vor fi imediat confiscate de niște profitori ticăloși, aflați întotdeauna la momentul potrivit, în scaunul potrivit, fără nici cele mai mici remușcări și fără să aștepte ca, măcar, să se usuce sângele de pe străzi. Pentru că victoria, prada de război, cheile de la visterie și mașinăria de vot sunt ale celui care strigă primul ”fraților, am învins!”. Dar asta ați aflat-o deja, pe pielea voastră.

         Am cam deviat de la subiect, dar și voi m-ați înțeles. Eu așa simt. (dacă ați citit până aici!...)

     

În cătarea boozookăi

     

   Mi s-a întâmplat de vreo 2-3 ori, hai, maximum 4, în decurs de 16 ani, de când îmi exercit liber (uneori, poate prea liber) dreptul de a conduce atomobilul proprietate personală pe drumurile publice, să ajung în proximitatea trecerii de pietoni exact în momentul în care se schimbă culorile semaforului, permițând plutonului de traversaci să execute salt înainte peste mașina mea.

         Băi, ce mă enervează chestia asta! 

    Recunosc, în acele câteva cazuri, nu am adaptat viteza. Nu știu ce a fost în capul meu atunci, oricum, nu mare lucru. Pietonii care așteptau verdele la semafor îmi păreau doar o formă de relief care se constituie, de regulă, atunci când plantezi în asfalt un stâlp cu niște lumini în vârf. În subconștientul meu, ei stăteau așa, de veacuri, ca lanțul munților Carpați, de veghe zebrelor din intersecții. Nu că ar fi vrut, vreodată, să treacă strada.

     Literlamente, pe negândite, m-am apropiat de trecerea de pietoni fără să reduc nimic, nici viteză, nici colesterol, nici consumul de benzină și nici volumul aparatului de radio, nimic. Nu m-a oprit nici măcar anunțul de interes public referitor la excesul de sare, zahăr și grăsimi: ”Atenie, pe această porțiune de drum sare un pieton gras și diabetic !”. Și mă bag să trec, că na, cică formele de relief nu se mișcă așa rapid. Da` uite că se mișcă și se bagă și ei să treacă, că na, mai sunt și alunecări de pietoni. Eu șoferesc, ei ș-o feresc! Ș-o feresc și mă înjură. Pe bună dreptate. Eu scrâșnesc din frâne, ei scrâșnesc din dinți. Neplăcut moment. Nu recomand, pe cât de posibil de evitat, dar uite că am pățit ceva asemănător, acum vreo două zile. 

     Încercam să ies din Palas, oră de vârf, aglomerație corespunzătoare. Ne mișcam nu. Mai învârteam jumătate de roată, mai stăteam jumătate de oră. În sfârșit, ajung la ieșire, la ultima trecere de pietoni și accelerez prematur cu intenția de a țâșni din strâmtorile Palasului, ca dopul de la un spumant cald și agitat. Brusc, s-a făcut roșu. Frână cu scârțâituri, la vreun metru de zebră. Efectiv, am văzut cum zebra s-a căcat pe ea de frică. Prea târziu. O pereche de buze augmentate se angajaseră deja în traversare. Treceau și nu se mai terminau, ca un marfar cu produse de rafinărie. Parcă oprisem la barieră, la Crucea Sfântului Andrei, nu la o trecere de pietoni. Mă pregăteam să opresc motorul și să ies la o țigară, când, de undeva, de pe trotuar, a apărut, în sfârșit și proprietara lor, a buzelor. Semn că urma să se ridice bariera.

        În timp ce așteptam, mă gândeam, eu așa, oare fetele astea, când călătoresc cu avionul, trebuie să-și plătească cală sau li se permite accesul în avion cu buze, cu tot? Corect ar fi să le dea voie, dar cu condiția valabilă pentru toți pasagerii și anume ca frații buzești să aibă dimensiunile standard, astfel încât să încapă sub scaunul pasagerului din față. Să facă și proba. Iar după aterizare și aplauze, prin îmbulzeală, nu m-aș mira să auzi și așa ceva: ”...băbăiatule, că ești mai înalt gen, dă și mia buzele alea gen, dă acolea dă sus, dă lîngă becpecu tău gen...”. Însă, avionul poate presupune și riscuri pentru augmentate. Mai ales pentru o anumită categorie de rusoaice, care, din câte am observat, sunt campioane la botoxport. Dacă nu medaliate cu aur, măcar încărcate cu aur. La nivelul ăsta de profesionalism (ele) și de dăruire (oligarhii), trebuie muuuusai serviciu de cală. Ei, ia ziceți dumneavoastră, cum ar fi, în situația asta, să-ți rătăcească compania aeriană bagajele, inclusiv ditamai buzăul? Să te trezești că ai plecat din aeroport cu buzele altcuiva. În care s-au investit vreo 34 de operații de augmentare. În 25 de ani de viață...

      Dar să revenim la oile noastre, mai exact la domnișoara înarmată cu boozooka și angajată în traversare. Boozooka, așa cum ne spune și cântecul, "buzele tale, arme letale", este o armă cu care se vânează, de regulă, anumite specii de masculi, pe care-i recomandă AVerea și AVC-ul.

      Ceea ce trebuia remarcat la acea domnișoară/doamnă/ce-o-fi-fost-ființa-aia, în ciuda tuturor aparențelor și prejudecăților, nu a fost treningul impecabil, asortat foarte cool cu niște șenile de tractor, ci faptul că a reușit performanța napoleoniană de a face 3 lucruri deodată: să traverseze, să mă înjure și să respire. De ce mă înjura? veți întreba. De zor, vă voi răspunde. Mă înjura din vârful buzelor și-mi arăta cu un gest agresiv, că era verde pentru pietoni. Deși oprisem la timp. E drept, cam forțat, dar totuși, am oprit când a trebuit, unde a trebuit. M-am făcut mic în scaun, de frică să nu-mi buzească parbrizul. Și i-am zâmbit. Pentru că nimic nu scoate din minți mai tare, pe cineva care e pus pe scandal, decât un zâmbet cald și o vorbă bună. 

           Da, într-adevăr, în situația asta, adevărul a fost undeva, la mijloc. Și eu am greșit și nu prea - și ea a reacționat exagerat, dar o sprînceană încruntată, meritam, nu zic nu. Cam asta pare că s-a petrecut. Dar mă tem că e un pic mai mult decât atât. Aici e și un pic de frustrare socială și un pic de lipsă de educație, oleacă de „tupeu de cartier”, plus doza obișnuită de prostie, care împiedică majoritatea semenilor noștri de a fi toleranți, echilibrați, răbdători. Ea m-a văzut venind, înainte de a păși pe zebră. De pe trotuar i s-a umflat orezul. A adulmecat prada. Era pregătită să facă o mahala totală. Dar, pentru că am frânat la timp, i-am răpit această bucurie. Culmea tupeului, obrazniciei, sadismului, că nici nu mai știu cum să-i mai spun, i-am mai și zâmbit! Nu batjocoritor, ci cald, din suflet. Cred că asta a supărat-o mai mult decât toate frânele din lume. 

         Concluzionând cumva, pentru noul Cod Rutier, care văd că apare anual, ca almanahele lui Vanghelie, vin și propun ca zâmbitul cald și vorba bună, în trafic, să fie considerate abateri extrem de grave și pedepsite cu toată asprimea, pentru că pot provoca răni mult mai adânci decât șișul, pistolul cu bile de cauciuc sau sabia ninja. Pot răni sufletul. Iar pentru suflete rănite, nu există ambulanțe. Nu există SMURD. Pe cine să chemi? Cine e doctor de suflete? Un psihoterapeut, sau poate un manelist. Așa că revin și propun înființarea Serviciului Manelist de Urgențe pentru Inimi cu Echimoze. Pe scurt, SMU...dar să n-o mai lungim.

         Ca sancțiuni concrete, propun tragerea autoturismului pe dreapta sau pe stânga (dacă e înmatriculat în UK), tragerea de urechi a șoferului și tragerea Loto 6 din 49. Totodată, anularea tuturor permiselor conducătorului auto (de conducere, de bibliotecă, de sală etc), confiscarea plăcuțelor cu numerele de înmatriculare, a roților și a volanului (ca să fim siguri că nu circulă) și puncte de amendă fără număr. Dacă șoferul n-are suficiente puncte pentru amendă, va avea posibilitatea să câștige puncte participând la concursul de cultură extrem de generală "Am întrebat degeaba 100 de polițiști". 

            Pentru că așa nu se mai poate! Dacă nu facem nimic acum, unde vom fi peste 10 ani? peste 20 de ani?! Vom ajunge ca-n țările nordice, doamne-ferește, să vorbim civilizat în trafic, să ne dăm prioritate și să ne ajutăm unii pe ceilalți dacă rămânem în pană...Sau și mai rău, putem sfârși ca Germania, îngropați sub autostrăzi !

            Hai să fim serioși și să recunoaștem: nu avem nevoie de autostrăzi. De aceea nici nu le-am construit. Nu avem nevoie de educație, de civilizație, de toate prostiile astea de care trebuie să ne prefacem, de ochii lumii, că ne pasă. Noi abia așteptăm ca, din postura de potențială victimă, să crăpăm capul cuiva, care întodeauna va fi în postura de potențial agresor! Parcă sună cunoscut, nu?

Un bărbat adevărat

   

Nu-i trucaj, așa sunt ele, roșii. Roșii siameze, din 

piață, de la țăran. Nu mai avea d-alea birmaneze.

     Cu ani în urmă, pe când lucram la o bancă,  paznicul de atunci, m-a întrebat de ce nu mă las de fumat. I-am spus adevărul și anume că îmi lipsește voința. S-a întors semiprofil, a mijit ochii spre orizont (la 50 de metri în față erau blocuri, în fine, detalii...), a luat răspunsul meu, și-a făcut din el un piedestal mic și s-a cocoțat în vârful lui. De acolo, de sus, privindu-mă cu un aer de ușoară superioritate, mi-a atras atenția că un bărbat adevărat, are Voință. Și dacă are voință, poate să facă orice. Absolut orice. Vorbea apăsat, cu convingere. Dumnealui se lăsase de fumat, evident. Nu pentru că s-au scumpit țigările cu 1000%, ci  pentru că, ați ghicit, este un bărbat adevărat. Cu voință și tot ce mai trebuie. Și poate să facă orice, numai să vrea cu adevărat acel lucru. 

    Ciudată mai e lumea asta, mă gândeam eu pe atunci, după așa o lecție, într-o pauză de țigară. Uite un om care ar fi putut fi orice, dacă ar fi vrut: neurochirurg, astronaut, actor, fizician...orice. Dar n-a vrut. Probabil că visul său a fost să ajungă paznic la o agenție bancară. Și uite că a reușit. Ca dovadă că. 

     Asta se întâmpla cu ani în urmă, pe când bărbații adevărați care populau câmpiile, dealurile și munții patriei noastre, erau mândri și liberi să se autointituleze astfel. Astăzi, numai dacă rostești ”bărbat adevărat”, îți sare tot LGBTQ-ul în cap și-ți aplică o corectitudine politică de nu mai știi ce-i cu tine, gen. Ce să-i faci, așa era lumea pe vremuri, mai ciudățică, nu corectă și normală cum e azi.

Quo vadis, Violeto?

   

 În copacul din dreptul biroului nostru, obișnuia să-și petreacă anotimpul rece, o bufniță. Practic, ăsta era palatul ei de iarnă. Vara, doamna noastră, intra în vacanță. Sau intra pe după vreo ramură mai bogată, nu știu. Cert este că nu o mai vedeam. I s-a spus Violeta, dintr-un motiv simplu și firesc: una dintre colege, urmărea, pe atunci, o telenovelă, în care, o actriță ce interpreta un personaj cu numele de Violeta, semăna fizic, cu o bufniță. Cel puțin, în ochii telespectatoarei. Vreo 4-5 ani la rând, Violeta a fost nelipsită. Apoi, vreo doi ani, a dispărut de pe radar. O vreme am sperat că se va întoarce, însă, cu timpul, ne-am împăcat cu gândul că, simpatica înaripată, s-a pierdut definitiv, cu pene, gheare și bagaje, printre celelalte amintiri ale noastre.

     Până într-o friguroasă zi de aprilie, care a debutat cu o vreme superbă, de primăvară, dar care s-a dovedit, pe la prânz, a fi la fel de capricioasă și instabilă ca o vedetă care a cunoscut un succes mult prea mare într-un timp mult prea scurt.  În acea zi, am revăzut-o pe Violeta, fruntașă pe ramură, la propriu. Nu ne-a uitat! O fi avut și ea probleme, ca toată lumea, cu pandemia globală. S-o fi speriat de brusca schimbare de look a oamenilor. Coincidență sau nu, faptul e că a dispărut la începutul lui 2020 și a reapărut în 2022, după ridicarea restricțiilor. Altfel spus, când a apărut izoleta, a dispărut Violeta. Și invers.

     Eu, cam bănuiesc ce a fost: dată fiind gravitatea și amploarea situației și fiind de vină un liliac (de fapt, mai mulți), toate zburătoarele nocturne, inclusiv bufnițele, au fost trase la răspundere de către celelalte viețuitoare, pînă s-au găsit vinovații. Cu siguranță s-au luat și niște măsuri serioase, eficiente, nu ca astea de pe la noi, în așa fel încât, așa ceva să nu se mai repete. Iarăși, nu mă întrebați care au fost acele măsuri, că nu știu. Dar, cu siguranță, nu a venit nimeni cu idei de genul ”ciocu` mic și stați în cuiburi”, ” să nu se mai zboare după ora 22,00, că vă zboară fulgii!”, sau ”păsările bătrâne au voie doar două ore pe zi în supermarket, la rafturile cu făină și mălai”.  "Interzisă deplasarea în stoluri!". La faza asta, parcă și văd un vultur pleșuv, de mare, cu o flotă în gheare, lăcrimând nesărat: ”Adio, dragă, stolu'!".

      În altă ordine de idei, sincer să fiu, habar n-am dacă bufnița asta e una și aceeași cu cea de acum doi ani. Ce știu eu despre bufnițe? Mai nimic, spre deloc. Tot atât cât știu și ele despre mine, cred. Doar ce știe toată lumea. Plus niște mici superstiții, pentru că, da, sunt și eu un pic superstițios, recunosc. Superstițiile au și partea lor bună, alimentează speranța că, totuși, există ceva "dincolo". 

     Nu sunt foarte superstițios, am doar pachetul de bază, ăla gratuit, de genul ”când ieși din casă, să pășești cu dreptul”; o am pe aia cu pisica neagră, normal; îmi convine ce se spune dacă te mănâncă palma stângă; dacă văd o mireasă, cred că îmi va merge bine (nu același lucru pot spune și despre mirele aferent), dacă văd un curcubeu, iarăși e de bine. Numărul 23 înseamnă ghinion și tot așa. Prostii de astea. Nu-mi trebuie mult ca să validez o superstiție. E suficient să se întâmple câteva coincidențe și superstiția-i gata. Ca în cazul Violetei, de exemplu. Știu că e doar o coincidență, dar tot m-a pus un pic pe gânduri. Că, na, te mai gândești și la de astea. Mă uitam la ea cum ne veghea, camuflată, din palatul ei de iarnă și mă gândeam că uite, abia a reapărut buha asta și noi, gata, mergem tot biroul, mâine, la o înmormântare. Că așa s-a potrivit.

     Apropo, pe unde ai umblat tu, Violeto, în ăștia doi ani? De ce?

      Și mai ales, încotro te îndrepți?

Timpuri Vechi

 

           Când ești copil n-ai nici trecut, nici viitor. Ai doar prezent.

        Înainte, aerul avea diferite culori, mai exact nuanțe. Nuanțe foarte subtile, aproape de neobservat, dar când ești copil, orice nuanță, oricât de subtilă, devine o culoare puternică, la fel de reală ca tot ceea ce există în imaginația unui copil. 
         Aerul se colora în funcție de zi, de anotimp, de loc, în funcție de oamenii cu care îl respirai împreună...

         În timpul școlii era gri. Dacă luam un trei la mate, se făcea roșu. La fel și posteriorul meu. Un pic cam prea des, aerul era roșu. 

         Când îmi zâmbea Cristina, culorile dispăreau. Pentru că rămâneam fără aer...(ta-daaa!) 

         În vacanță aerul era de un albastru infinit, ca primul cer al dimineții. La mare, era verde-albăstrui, pentru că încă nu știam cuvântul ”turcoaz”. Cu varianta ”turchiz”, cum am mai auzit.  

         Nu mai spun de miros! Vacanța de vară mirosea a iarbă proaspăt cosită, a vegetație arsă, a carbid și a smoală topită. A asfalt încins și a clor din apa ștrandului.

          Toamna mirosea a ploaie, a cărți și a zacuscă. 

          Iarna avea unul dintre cele mai frumoase parfumuri, deschideam geamul larg și trăgeam lacom pe nări (aveam perspective în fotbal, în show-biz...) mirosul de zăpadă proaspăt căzută. Ocazie cu care nădăjduiam să fac suficient roșu în gât și cu puțin noroc, poate și ceva febră, ca să mă calific la un triatlon literar (ex: Winnetou, După 20 de ani, Cavalerii Pardaillan).

           Și mai mirosea a portocale de Crăciun și a franzelă albă, abia scoasă din cuptor, de la Panificație, în dimineața de Revelion. Seara, pe 31 decembrie, orașul era plin de fum de la pocnitori și de la artificii, aerul era vânăt de la respirația bețivilor, iar noaptea, ningea cu fulgi de diamante.

            Dimineața de 1 ianuarie era pură ca un nou-născut. Toată zăpada aia murdară, stropită de mașini, tăvălită de copii, de cu o seară în urmă, dispăruse. Lumea dormea, așa că zăpada din dimineața de 1 ianuarie era neatinsă. Dispăreau urmele de cizme, de sănii, de câini, de cauciucuri. Dispăreau străzile, trotuarele, iar coșurile de gunoi aveau căciuli albe,  băncile din parc erau acoperite de plăpumi pufoase. Vă amintiți, tovarăși, în comunism, ningea egal pentru toată lumea! 

          Foarte ușor ne întoarcem în trecut. Dar la ce trecut, ne întoarcem, de fapt?     

          Când ești tânăr, n-ai trecut, ai doar prezent și viitor. 

        Periodic, simțim nevoia să revizităm anii când, cu pușca și cureaua lată, colindam prin munți și văi. De ce? Simplu: când prezentul e prizonier într-un ecran (sau mai multe), blocat într-o rutină seacă, o spirală suicidală de toxine și insomnii, întreruptă din când în când de episoade negative, iar viitorul e la fel de incert ca autostrada A8, ne refugiem în trecut. Acolo e întotdeauna bine. 

        Acolo găsim fragmente de emoții, cioburi de senzații, rămășițe ale unor bucurii uitate, care ne-au aparținut cândva. Suntem, în același timp și arheologi și relicve. Și facem grava eroare de judecată, crezând că, măcar o parte din acestea, se pot recupera și refolosi în prezent. În plus, când ne repovestim trecutul, îl upgradăm la versiunea trecut 2.0, astfel încât acesta pare mai mult decât a fost vreodată. Trecutul este supraevaluat, pentru că, de regulă, în trecut, oamenii au fost tineri. Anii tinereții au o aură, așa, mitică, de belle epoque, când se trăia mai natural, mai sănătos, totul era autentic și mult mai bun decât azi. Contribuția vârstei la farmecul acelei perioade, nu prea e luată în calcul. Apare, astfel, o colecție de povești frumoase care încep cu ”pe vremea mea” și în care ești eroul principal, tânăr, deștept și frumos și călare și pe jos.  

       Când ești matur, ai trecut, prezent și viitor.

       Mai târziu, pe măsură ce se adună anii, pe lângă lucrurile frumoase, trecutul umple și un cufăr cu regrete  de genul ”ce-ar fi fost dacă”, sau ”aș fi putut să...”. Și uite-așa, cu timpul, poveștile tinereții prind tot mai mult praf pe rafturile memoriei (hai, că am luat-o pe metafore), în timp ce regretele aferente ocaziilor ratate sau nefinalizate, apar tot mai des în CV-urile neoficiale, cu care plictisim oameni nevinovați, la o bere.

        Posesorii unui astfel de cufăr, ajung să considere realitatea curentă irelevantă, un simplu accident nefericit și să se autovalideze cu o carieră pe cât de spectaculoasă, pe atât de ratată: ”Băi îți jur, dacă nu se întâmpla chestia aia, azi eram mare și tare”. Nu-i luați la mișto. Lăsați-i să-și verse oful. Oamenii care se consolează cu astfel de mini-istorii contra-factuale, nu fac din asta un titlu de glorie. Nu se laudă. E doar un mare regret, o senzație amfibie, care dacă nu iese din când în când să ia aer, se sufocă. Să ne gândim la toți poeții, oamenii de știință, arhitecții, romancierii, balerinii, inginerii etc care, pur și simplu, n-au avut posibilități să ajungă acolo unde au fost chemați. Sau care au făcut, la un moment dat, o alegere greșită, fapt le-a marcat toată existența. În sufletul lor, în minte și în spirit ei sunt ceea ce sunt și nu se vor potrivi niciodată în șabloanele în care viața îi va mutila ca să încapă. Nu-i judecați după copertă. Din păcate, în  viață, e ca în fotbal: contează doar golurile valide. Ocaziile, oricât de mari, ratările sau chiar erorile cu sau fără de voie ale arbitrului, nu aduc victoria mai aproape, ci dimpotrivă.

        La polul opus, sunt niște oameni care nici nu vor să audă de trecut. Pentru ei, trecutul nu înseamnă decât lacrimi și durere. Mă refer la nulitățile care au norocul să ajungă în poziții mult superioare condiției lor. Pentru că se vrea ca să se poată. Să te ferească Dumnezeu! În primul rând, acești idioți sunt convinși că li se cuvine tot ce e mai bun pe lumea asta. În și mai primul rând, ei cred 120% că au aterizat acolo exclusiv datorită calităților unice și irepetabile pe care le posedă! Dacă impostorul e leneș, încă se mai poate trăi. Dar dacă dai peste un prost harnic și care are și ceva putere de decizie, trebuie să-ți cauți alt loc de muncă. Chiar dacă ești șeful lui! Te trage după el, de nu te vezi. 
         Conversațiile cu oamenii de genul ăsta - cine va îndura să-i asculte - vor pivota numai în jurul calităților lor extraordinare, despre cum sunt ei de neînlocuit, datorită faptului că sunt foarte foarte foarte buni! Bineînțeles, vor recunoaște, cu modestie, că, la succesul lor, a contribuit, într-o oarecare măsură și faptul că restul colegilor sunt foarte foarte proști. 

          Pentru unii, totuși, îți poți permite luxul exorbitant de a simți, pe lângă dezgust, indignare, dispreț și un pic de milă. În special pentru cei puși acolo, cu mâna, pe posturi de Sitting Ducks (Manager Sitting Duck, Executive Sitting Duck, Branch Manager Sitting Duck ș.a), adică ținte sigure.  Pentru că sunt suficient de proști și de servili încât să scoată, din focul încins, cât de mulți cărbuni vor fi în stare. Până se ard definitiv. Nu-i nici o pagubă. Ăsta e norocul hoțului: oricând se va găsi un prost care să vină la întâlnire.  

        Când treci la seniori, ai doar trecut și prezent.

       Toate întâmplările alea pe care le regretăm, tot ceea ce ni se pare că am ratat în viață, toate acele ”ce ar fi fost dacă...”, e normal să existe. Le adunăm pe drum. Viața are răscruci. Uneori ai în fața ta mai multe drumuri. E normal să existe alternative. Însă nu poți alege decât o singură variantă, nu poți trăi două vieți în același timp. Și credeți-mă, orice variantă ai ales, cele pe care le-ai lăsat în urmă, te vor urmări cu regrete. Vor pune regretele pe urma ta. Le vei auzi noaptea, cum îți dau târcoale. Dacă le lași, te vor devora. Trebuie să le înfrunți și să le ții sub control. Nu poți să le suprimi. Cine n-are regrete, nu are nici satisfacții. Sunt ca două fețe ale aceleiași monede. 

         

         Trecutul nu se mai întoarce, nici nu are de ce. Gata, a fost, a prestat, și-a făcut treaba. Îl evocăm cu drag, ne bazăm pe el, dar să încercăm să-l retrăim, nu-i cea mai bună idee. În cel mai fericit caz, cădem în ridicol. Dacă acordăm credite doar trecutului, e normal ca viitorul să ni se pară o pedeapsă cu executare. În loc să trăim viața, o ispășim!

          Repet, trecutul nu se mai întoarce, dar, datorită tehnologiei din zilele noastre, îl poți accesa. Nu-l mai poți trăi, dar poți lua legătura cu el. Poți să cauți momente, senzații, sentimente, emoții de atunci. În linii mari, la nivel emoțional, te mai poți regăsi, pe ici, pe colo, prin punctele esențiale.Te mai poți retrăi, uneori, pentru câteva minute. Asta până la un moment dat când lași naibii telefonul, laptopul, calculatorul, sau ce mai folosești tu pe acolo și accepți că, zilele astea, nici viața nu mai e ce-a fost!

          Când ajungi la bătrânețe, ai doar trecut. Apoi, ai tot timpul din lume!