Nesimțire fără limite: Universul nu recunoaște lunifobia

           

” Fiecare zi de luni e cea mai grea zi de luni pe care am trăit-o vreodată” 

                                                                   

 (lunifob  anonim)                            

      

     Nu înțeleg cum poate soarele ăsta - propriul nostru soare, care ne-a dat viață - să fie atât de inuman, de egoist și de tupeist, încât să răsară în fiecare zi de luni! Și să mai și strălucească sfidător. Lasă, bă, șmechere, că ajungem noi la eclipsă! Am să te filmez și am să trimit clipulețul lui Elon Musk, să vadă toată galaxia ce față ai. Vai de steaua ta! 

        Știu eu de ce radiază cu atâta obrăznicie, fără umbră de rușine. Are pile. Îl ține în brațe universul, că și pe ăsta, atâta-l duce capul ăla plin cu vid! 
        

         Lunea am nevoie stau acasă, adunat în mine, ca melcul. Pentru că, aproape în fiecare zi de luni, sunt mai mult melc decât om. Atât de tare îmi doresc să stau acasă, încât mi s-ar părea de un elementar bun-simț din partea universului, să facă, printr-o minune, posibil, acest lucru. Liniaritatea existenței mele de moluscă are neapărată nevoie de o întrerupere! Trebuie să se întâmple ceva care să compenseze vidul interior al cochiliei mele. Bineînțeles că nu se întâmplă nimic. Mă simt, cum e și normal, înșelat.

      Uite ce e, stimate Univers: eu am trimis o dorință simplă, clară și de intensitate maximă. O semnătură energetică care nu lasă loc la interpretări și care necesită un răspuns imediat! Ce nu pricepi? Ce trebuie să facă un om, zilele astea, ca să fie băgat în seamă de universul de care aparține?! Serios, ar fi așa o nenorocire dacă mi s-ar îndeplini și mie, măcar o dată, una dintre cele mai mari dorințe? Aici am ajuns?! Să ne căcăm pe noi pentru opt ore amărâte, acolo???...Ce înseamnă pentru tine, măi nelimitatule, opt ore? Ai sute de miliarde de ani în fața ta, ai toată viața înainte, și tu te pui pentru câteva ore, acolo? Ce ți-am cerut așa grozav și imposibil de făcut? Ți-am cerut autostrăzi, școli, spitale? Ți-am cerut să-mi faci nivelul de trai ca în Finlanda? 

        Știu că aș putea să-mi iau o zi liberă făcând o simplă cerere. Dar nu vreau! Pentru că n-ar mai însemna nimic. Poate că ziua ar fi liberă, dar eu nu. Tot în cușca regulilor și a regulamentelor m-aș învârti. Eu vreau un miracol, vreau să sparg cușca! Vreau să mă sparg liber, cum bine zicea răposatul Freddie, despre care se știe că nu suporta zilele de luni. Dovadă că și-a ales pseudonimul ”Mercury”.

         Vreau să fiu liber și să pun piciorul pe gâtul imposibilului, să-l privesc cum se zbate și moare. Să înving destinul, ca Sf. Gheorghe, balaurul. O scutire reală, o gratuitate. O clemență divină. O recunoaștere oficială și la cel mai înalt nivel a suferinței cosmice prin care trece, în fiecare zi de luni, suflețelul meu cel chinuit. Vreau o dovadă a faptului că universul funcționează pe sistemul ”dacă sunt om cu tine, fii și tu, univers cu mine”. Că nu e doar o adunătură de gaze, pietre și forme de energie. Și că te poți baza pe el.

         Bun. Să zicem că universul nu știe să dea libere, așa din scurt. Poate că îi trebuie puțin timp pentru asta. Să zicem că e imposibil să vină pe loc cu o schemă, cu un plan, cu o înșiruire de ”coincidențe”, al cărei rezultat să fie cel dorit. Dar m-aș mulțumi și cu altceva. Cu o veste minunată. Un telefon neașteptat, dar în sensul bun. Ceva, orice. Hai, universule, dă dovadă de oleacă de imaginație! Pune mâinile pe volan. Pune piciorul pe frână. Hai să tragem pe dreapta, măcar un minut, nu vrei? 

         Nu vrei, tu ai pus pe pilot automat și te-ai dus acasă. Normal. Că e luni și la tine, monstru de egoism ce ești! De asta zice lumea că luni nu crește nici iarba. Pentru că universul doarme, de aia. Hai, nu fi scorțos și ipocrit. Știu că funcționezi după anumite reguli, dar mai știu că tu ai făcut regulile astea, cine altcineva? Asta înseamnă că uneori, pe ici-pe colo, poți să le mai rescrii un pic, dă-o naibii! Cine să te tragă la răspundere?

        Concluzia e clară: universul nu vrea să recunoască oficial, lunifobia, ca afecțiune reală. Ori nu vrea, ori nu-i pasă. Că de putut, sigur poate. 

         Dragul meu expansionist, big-băngulețul meu, ai făcut de la zero atâtea chestii absolut fabuloase: stele, planete, fenomene, cuante de energie, găuri-negre...chestii grele de tot, le studiază savanții din toată lumea și încă nu le-au dat de capăt. Iar când îți cer și eu, ceva aproape egal cu zero, te faci că nu auzi. Bine.

      Uite, apropo de găurile negre. Zic unii că asta a fost o mare prostie din partea ta, pentru că într-o zi, găurelele astea nasoale care papă lumină, se vor uni într-o mare gaură neagră în care te vei prăbuși cu totul și vei înceta să mai exiști. Știi ceva ? Sper ca savanții să nu se înșele și sper ca atunci, când îngozit, disperat, te vei îneca în neant și vei dori cu toată ființa ta un miracol care să te salveze, să-ți amintești de mine și să înțelegi cum m-am simțit eu, nu o dată, ci de atâtea și de atâtea ori. Și mai sper ca toate astea să ți se întâmple într-o zi de luni! Nesimțitule.

Dimineața, pe o temperatură plăcută

     

    A fost îngrozitor de cald. Părea că Soarele a plecat în concediu, să se bronzeze (oare ce indice de protecție are crema lui?!) și Pământul a rămas să-i țină locul, încălzind galaxia. Însă, în al 7-lea ceas, din cea de a 7-a zi, a celei de-a 7-a luni a anului, s-a răcorit! Niște nori providențiali au acoperit cerul, purtați de-un vânt harnic, pe care, toate prognozele meteo l-au lăsat rece.

     În sfârșit, pot privi cerul. Vorba cântecului, ”Dimineața pe răcoare/Eu mă uit pe cerul mare”. E ciudat că nu văd nici o pasăre. Cred că au luat un prost exemplu de la anumite avioane și au anulat zborurile. La cât de gol e cerul, cred că mai avem doar păsări low-cost. Alea faine, de linie, nu s-au mai întors din țările calde, sau nu s-au mai întors calde. Asta e, ne pleacă până și păsările călătoare. Așa se explică și scăderea natalității. Berzele românești au șters-o englezește. Sau italienește. 

      Nori, vânt, dar nici o zburătoare. Ba da, uite una. Cred că e o vrabie, nu știu, e un pic cam departe și nu bat până acolo. Zboară ciudat, nu-mi place. Când vine în picaj, ca o lacrimă pe obraz, când se ridică spre văzduh, ca un strigăt mut de disperare. Parcă ar ști că e singură pe un cer nou. Și e atât de mult cer în dimineața asta, că nici nu-ți mai vine să-l zbori. Dar, ca în fiecare zi, Sisiful din noi, prinde aripi. Trebuie.  

      Apropo de această dimineață, mă cam înțepa, un pic, mușchiul romantic. S-ar putea să fi fost din cauza cafelei. Am făcut o cafea cam tărișoară și cam fără zahăr, am uitat de el. Oare cafeaua cu lecitină ce gust are? Cred că e mai dulce. Pentru că, nu-i așa, îți aduci aminte să pui zahăr. Asta dacă nu cumva  uiți să pui lecitină.  

    Nu mă înțepa deranjant, ci un pic sâcâitor și neinteresant, cam cât un ”cling!” de pe telefon, când începe săptămâna grecească la LIDL, sau cât un kind reminder să mă mai uit în buletin, cum se zice. Cine vrea să fie funny, sau jmecher, sau un pic ieșit din rând, nu-ți va spune ”E din cauza vârstei”, ci ”Ar trebui să te mai uiți în buletin din când în când”. Înțeleg subtilitatea îndemnului. În buletin e trecută data nașterii. Ceea ce nu înseamnă, de fapt, nimic. 

     Dacă ne referim la performanțe fizice, e mult mai important ce ai făcut cu corpul tău de-a lungul vieții, decât vârsta pe care o ai (bine că o ai!). Sunt o grămadă de boomeri, care au o condiție fizică mult mai bună decât mulți din Gen Z.  Oare câți dintre cei din generația mea, care avem azi 50 de ani, mai putem să alergăm pe o scenă, timp de 2 ore, cum face Mick Jagger la 77 de ani? Nu mulți.

    Dacă, însă, ne referim la hobby-uri, sau la alte preocupări care s-ar  zice că nu mai cadrează cu o anumită vârstă, expresia ”să te mai uiți în buletin” e o prostie și mai mare. Pentru că tot ceea ce faci din suflet, nu are vârstă. 

      Te joci pe calculator, pe consolă, pe telefon, pe tigăi de teflon, bagi boardgames, ”Dacii și Romanii”, ”Nu te supăra frate”, tot ce prinzi. Joci săptămânal baschet, fotbal, tenis, șotron, rațele & vânătorii, prinsa, sari coarda. Faci stand-up și roast-uri la open-mic, la grătare, la nunți, la botezuri, la înmormântări, la serbări, la onomastice. Cânți într-o formație. Iei cursuri de gătit și apoi iei o tavă-n cap pentru că ai ars friptura. Te moshești la un concert rock, la o trupă ai cărei membri sunt născuți alaltăieri. Participi la circuite, pe motocicletă sau pe bicicletă (aici am o snoavă mică, v-o spun la final)...bravos, tataie! Fă-le pe toate liniștit, nu te uita în buletin, pentru că în buletin nu scrie vârsta sufletului tău. Nu scrie vârsta ochilor cu care privești lumea. De ce să mă uit în buletin?! Ce tâmpenie!

     O tâmpenie care poate fi chiar amuzantă, uneori. Ca de exemplu, în cazul unui domn de vârsta a treia, căruia i s-a cam dus darul vederii. Stând el, la o coadă de pensionari, se plângea de chestia asta. Nu că stă la coadă, ci de pierderea vederii. Înainte de a continua, câteva cuvinte despre coada de pensionari.

     Coada de pensionari e forma preferată, old-school, a rețelei lor de socializare. Coada de pensionari din supermarketuri e un fel de facebook, unde se discută, se ceartă se bârfește, în fine, e mai participativă. Cea din biserică e un fel de instagram, acolo mai mult se pozează decât se comentează. A nu se înțelege că se fac fotografii, când zic ”se pozează”, vreau să spun că se stă ”în poză”, adică se adoptă o atitudine cernită, fefeleagă, mai pe dramatism, așa. Și mai au pensionarii și un fel de TikTok, care se cheamă TalkBloc. Se întâmplă atunci când stau pe băncuțe la poarta blocului, iar vecinii își dau scroll prin fața lor, rapid, ca pe Tik Tok. Apare câte unul, zice ceva, dispare. Pac, următorul, nu mai mult de un minut. Vă mirați de ce stau pensionarii numai în fața blocului și de ce nu mai merg și ei, naibii, pe la casele lor? Uite, de asta, că TalkBlocul dă dependență! 

  

         Revenim la domnul cu vederea slăbită care se plângea că nu mai vede să citească, că nu mai vede să numere banii (un pic suspect pentru un pensionar), că formează greșit numerele de telefon și alte asemenea probleme de vedere. Și că nu înțelege de ce i se întâmplă asta. Imediat s-a găsit o doamnă mai tânără ca el cu vreo 6 luni (tot babă, ce s-o mai...), să i-o taie scurt: „Bre, tataie, da` în buletin te-ai mai uitat mata, așa, vreo oleacă?”, după care, bonus, printre dinți, o bagă și pe aia cu "vă caută...pe-acasă și voi plimbați sacoșele prin târg".
      La care domnul, oarecum hâtru : ”Nu m-am uitat domnișoară, că asta zic de o oră, că nu mai văd. Știu, îs bătrân, cu vârsta, pierd multe: văz, auz, mă dor toate. Da` tu nu te-ai schimbat de loc! Nu știu cum faci tu de-ai rămas până azi -doamna zâmbește, ușor măgulită- la fel de proastă ca-n tinerețe!”. Doamna nu mai zâmbește. 

         Snoava promisă: 

       Apropo de motoare, ce tare! Prin 2016 (parcă), eram detașat cu serviciul în Piatra Neamț, cazat la Hotel Ceahlăul, ceea ce mi-a plăcut enorm. Îmi aducea aminte de comunism, implicit de adolescență. Într-una din zile, cum mă întorceam de la serviciu (mergeam pe jos, v-am spus, eram în Piatra Neamț), văd venind o coloană lungă de bikeri și oprind în fața hotelului. Vreo 20 de motociclete. Bărbați și femei, toți supercool, costume de piele, mulate, ținte, imprimeuri, franjuri, cizme, tot ce trebuie. Despre motoare nu mai discutăm, n-are rost. N-ați văzut așa ceva. Ce mai, spectaculos. 

        Băi nene, opresc mayanșii ăștia, se dau jos de pe navele alea spațiale, dar nu oricum, ci așa, în slow-motion și-și scot căștile. Uite, parcă iar mă înțeapă inima: numai babe și moșnegi! Cred că nici unul nu avea sub 60 de ani. Erau din Germania, participau la un circuit european, nu mai țin minte cum se numea. 

         Atât de mișto erau cu toții, că n-a lipsit mult să se producă un carambol în intersecție. Toată lumea se uita la ei, inclusiv șoferii. Auzeai cum cad mandibulele pe asflat. Și pe bună dreptate:  nevopsiți, în schimb, tatuați. Cu plete dalbe, ca Moș Crăciun, dar fără burdihan. Care mai avea păr. Care nu, aveau bărbi de alea, de ZZ Top. ”Gagicile”, tot așa, dar fără bărbi-haha ce glumă, cu plete lungi pe spete, care mai gri, care mai albă, părul până la șaua motorului și niște costume de mare excepție, judecând după cum se mulau, pe corpurile pe care se mulau! Îmi venea să întreb și eu, ca Scufițul Roșu: bunico, dar de ce-ți stă așa de bine costumul ăsta de Nena? 

        Atunci am știut clar ce vreau să mă fac când voi fi pensionar: vânzător de costume mulate pentru motociclistele din Germania. 

          De toate vârstele, promit să nu mă uit în buletine!

     

          Gata, m-am uitat destul pe cerul mare, dimineața pe răcoare. Parcă s-a-ncălzit un pic, mă uit și pe cerul mic.

Ce am înțeles eu din războiul ăsta

     

      E soare (se cam exagerează cu chestia asta, dar asta e, vara e ca vara), e vacanță, veselie, concedii, marea te cheamă la ea, muntele te invită la drumeție pe cărări răcoroase, ce mai, cred că mi-am ales cel mai prost moment ca să-mi exprim și eu umila părere despre ceea ce credem că vedem și cunoaștem că se întâmplă în Ucraina. De parcă ar exista vreun moment bun, să vorbești la timpul prezent, despre un război...

      Nu știu ce tocmai făceați, dar îmi cer scuze dacă m-am trezit și eu, așa, într-o joi, după Sânziene, să vin cu chestii de astea, ”so yesterday” și v-am întrerupt.  

      V-am întrerupt aproape degeaba, pentru că nu am nimic nou să vă spun. Habar n-am de politică. Științe militare, nici atât. Nu mă prea uit la știri, nici nu prea citesc analizele specialiștilor despre conflictul din vecini. Nu știu cum a început, nu știu în ce stadiu este, nu bănuiesc cum se va termina. Nu știu ce interese sunt, nu pot calcula ce s-a pierdut, ce s-a câștigat, cine, ce și cum. Nu știu cum va afecta războiul ăsta economia. Aud că lumea va fi destabilizată din punct de vedere geopolitic, dar nu îmi dau seama cum se va traduce asta în realitățile de zi cu zi. Nu mai știu cine spune adevărul și cine minte. Dacă aș ști, n-aș mai munci, aș fi și eu părerolog pe la diverse emisiuni TV sau podcasturi. Sau aș fi un blogger de succes, ca Cabral.

      Din aceste motive nu îmi pot da cu părerea, avizat, despre crimele odioase care se petrec lângă granițele României. Sau despre lucruri mai interesante de dezbătut în spațiul public, de exemplu cum se zice corect Kiev sau Kyv, Harkov sau Harkiv sau ceva. Ăia mor acolo pe capete, n-au apă, n-au mâncare, noi avem o mare problemă cu cei care nu vor să priceapă că limba ucraineană e o altă limbă decât rusa. Am terminat cu vaccinul, trebuia să începem cu altceva, mi se pare normal. 

       De asta nu pot da lecții nimănui. Un lucru totuși, am înțeles. 

      Am înțeles că oameni nevinovați au murit și continuă să moară chiar când scriu eu aceste rânduri. Și vor rămâne morți, indiferent de rezultatul războiului, care, apropo, e tot mai neclar. Și am mai înțeles că vor muri și mai mulți, pentru că - eu, personal, cel puțin - nu văd să se facă nimic concret care să oprească acest măcel. Cineva, să spună STOP! KONEȚ! GATA! Hai să vedem ce naiba vreți ca să nu mai omorâți oameni. Hai să ne-nțelegem cumva. Trebuie să fie o cale. Asta aș vrea să se-ntâmple. Însă, dimpotrivă, mi se pare că de ambele părți ale frontului se dorește continuarea carnagiului, pe termen nedefinit.  

      Pentru ”victimele colaterale”, însă, războiul s-a sfârșit. Dumnezeu nu mai râde, pentru că morții nu-și fac planuri de viitor.

      Am mai înțeles că acest război nu se poate termina așa cum își dorește toată lumea, cu înfrângerea totală a dementului de la Kremlin, să fim lucizi! Mi-e mai frică de înfrângerea lui Putin decât de victoria lui. A dovedit că e imprevizibil, în sensul rău. Are Bomba. Dacă pînă acum n-a apăsat butonul roșu, nu înseamnă că nu ar putea s-o facă în următorul sfert de oră, sau într-o situație extremă, nefavorabilă lui. O situație în care nu ar mai avea nimic de pierdut. Mai multă moarte, mai multe tragedii ireparabile. Pe cale de consecință, un răspuns pe măsură din partea NATO-care ar veni automat- ar însemna sfârșitul pentru o treime din populația globului. Cel puțin. Nici celor rămași nu le va fi ușor.

        Am înțeles că acest scenariu este, încă, posibil.

      Până la o tragedie mondială, însă, avem ororile locale, care deși pot fi stopate, continuă. 

     Ce am mai înțeles eu din războiul ăsta e că nu există Bine sau Rău, învinși sau învingători, dreptate sau nedreptate. Tot ceea ce văd când se transmit imagini de acolo, sunt moarte și distrugere. Pentru familiile celor uciși, toate adevărurile și toate minciunile legate de acest război, s-au contopit într-un singur și ultim adevăr de necontestat, însângerat, mutilat, întins pe asfalt, în fața blocului. La fel este și pentru mama soldatului rus sau pentru soția și copii acestuia care-l așteaptă acasă, de ziua lui, sau cea mică, să vină tati la serbare, să vadă că ea e mare și a reușit să învețe toată poezia! 

       Eu atât văd. Singurul adevăr care contează.

       Se tot cer arme și bani, dar acest adevăr, al morții, odată produs, nu mai poate fi reparat cu nici o armă, oricât de performantă, nici cu toți banii din lume, nici chiar Dumnezeu Însuși, dacă ar exista și i-ar păsa, nu ar putea întoarce moartea din drumul ei. Toate discuțiile din univers, toate analizele experților curului mamii lor, toate răstelile lui Zelensky, aflat la adăpost de bombele care cad peste copii din maternitățile patriei sale (ceea ce e perfect normal, conducătorul nu trebuie expus) și care pare mai supărat pe NATO decât pe Putin însuși, toate steagurile galben-albastre afișate pe poze de profil, pe tricourile sportivilor, pe microfoanele artiștilor, pe mașinile oamenilor obișnuiți, pe balcoane, pe tramvaie și pe tot absolutul, TOATE ASTEA la un loc și tot nu pot aduce înapoi, părinților, copii sfârtecați de bombe și nici copiilor, părinții care au murit, încercând să-i apere de Absurd, de Inuman. 

        Și am mai înțeles că vreo două bucăți de pământ (care, oricum, sunt 90% rusofile) plus niște bani ar putea opri cazaciocul dement al morții. Dar nu am înțeles de ce nu-l oprește. Probabil, în secolul 21 câteva vieți omenești, acolo, au un preț, iar acel preț e neglijabil în comparație cu prețul unor resurse naturale. Dar nu despre resurse și bani și oligarhi și trafic de arme și carne vie e vorba, nu? E despre identitate națională, patrie, neatârnare și nebălăngănire...

       Știu ce veți spune. Înafara coloanei de TIR-uri cu carne destinată frigiderului meu, mulțumesc, asemenea. Veți spune că, pentru țară, pentru cei de-o limbă și de-o seamă, de-o factură și de mamă, pentru integritate teritorială, pentru diverse idealuri și propășiri, merită și trebuie să-ți iei viața, dându-ți-o. 

       Știu și eu...merită? Hai să nu arătăm cu degetul spre alții și să luăm ca exemplu decât țărișoara noastră, cu poporul și elita conducătoare aferente, așa cum arată în 2022. Dacă ar vedea eroii neamului pentru ce și-au dat viața, oare ce-ar spune? Ar mai face-o a doua oară? 

        Pentru mine, ca părinte, nu există absolut nici un argument care să justifice sacrificiul unui tânăr, a unui copchil, de fapt, în numele unor noțiuni goale de conținut, dar extrem de eficiente pentru a mobiliza turmele la tăiere reciprocă, pe câmpul de luptă. Noțiuni care ne sunt tatuate pe creier din naștere, fixate prin repetiție și validate de societate ca valori fundamentale, astfel încât, atunci când ni se cere să ne dăm viața pentru patrie (pentru ca unii să obțină sau să-și mențină averea și puterea, că alt motiv n-a fost și nici nu va fi vreodată), să fim suficient de proști încât să murim fără să crâcnim, ba chiar să fim mândri de prostia noastră.

        Vreți valori fundamentale? Ce ziceți de Decalog? A expirat, cumva? Sau poate că nu-și fac popii treaba cum ar trebui?...Nu mambo-jambo supranatural, povești cu moșnegi invizibili  prin ceruri, nu voodoo creștin că dacă pui mâna pe cuc te duci în iad sau alte prostii de astea. Nu, tată, valori fundamentale serioase: să nu ucizi, să nu furi. Să nu te apuci/să te lași de droguri. Să vedem un pic ce-i în sufletul tău de adolescent însingurat până la suicid, poate te putem ajuta cumva. Jesus!...treabă ar fi, dacă s-ar vrea!

 

      Într-un final, am înțeles cristal de clar că victoriile unei armate, ale unui popor, victoriile istorice, obținute cu pierderi de vieți omenești, nu aparțin nici eroilor, nici celor mulți, ci de fiecare dată, au fost și vor fi imediat confiscate de niște profitori ticăloși, aflați întotdeauna la momentul potrivit, în scaunul potrivit, fără nici cele mai mici remușcări și fără să aștepte ca, măcar, să se usuce sângele de pe străzi. Pentru că victoria, prada de război, cheile de la visterie și mașinăria de vot sunt ale celui care strigă primul ”fraților, am învins!”. Dar asta ați aflat-o deja, pe pielea voastră.

         Am cam deviat de la subiect, dar și voi m-ați înțeles. Eu așa simt. (dacă ați citit până aici!...)

     

În cătarea boozookăi

     

   Mi s-a întâmplat de vreo 2-3 ori, hai, maximum 4, în decurs de 16 ani, de când îmi exercit liber (uneori, poate prea liber) dreptul de a conduce atomobilul proprietate personală pe drumurile publice, să ajung în proximitatea trecerii de pietoni exact în momentul în care se schimbă culorile semaforului, permițând plutonului de traversaci să execute salt înainte peste mașina mea.

         Băi, ce mă enervează chestia asta! 

    Recunosc, în acele câteva cazuri, nu am adaptat viteza. Nu știu ce a fost în capul meu atunci, oricum, nu mare lucru. Pietonii care așteptau verdele la semafor îmi păreau doar o formă de relief care se constituie, de regulă, atunci când plantezi în asfalt un stâlp cu niște lumini în vârf. În subconștientul meu, ei stăteau așa, de veacuri, ca lanțul munților Carpați, de veghe zebrelor din intersecții. Nu că ar fi vrut, vreodată, să treacă strada.

     Literlamente, pe negândite, m-am apropiat de trecerea de pietoni fără să reduc nimic, nici viteză, nici colesterol, nici consumul de benzină și nici volumul aparatului de radio, nimic. Nu m-a oprit nici măcar anunțul de interes public referitor la excesul de sare, zahăr și grăsimi: ”Atenie, pe această porțiune de drum sare un pieton gras și diabetic !”. Și mă bag să trec, că na, cică formele de relief nu se mișcă așa rapid. Da` uite că se mișcă și se bagă și ei să treacă, că na, mai sunt și alunecări de pietoni. Eu șoferesc, ei ș-o feresc! Ș-o feresc și mă înjură. Pe bună dreptate. Eu scrâșnesc din frâne, ei scrâșnesc din dinți. Neplăcut moment. Nu recomand, pe cât de posibil de evitat, dar uite că am pățit ceva asemănător, acum vreo două zile. 

     Încercam să ies din Palas, oră de vârf, aglomerație corespunzătoare. Ne mișcam nu. Mai învârteam jumătate de roată, mai stăteam jumătate de oră. În sfârșit, ajung la ieșire, la ultima trecere de pietoni și accelerez prematur cu intenția de a țâșni din strâmtorile Palasului, ca dopul de la un spumant cald și agitat. Brusc, s-a făcut roșu. Frână cu scârțâituri, la vreun metru de zebră. Efectiv, am văzut cum zebra s-a căcat pe ea de frică. Prea târziu. O pereche de buze augmentate se angajaseră deja în traversare. Treceau și nu se mai terminau, ca un marfar cu produse de rafinărie. Parcă oprisem la barieră, la Crucea Sfântului Andrei, nu la o trecere de pietoni. Mă pregăteam să opresc motorul și să ies la o țigară, când, de undeva, de pe trotuar, a apărut, în sfârșit și proprietara lor, a buzelor. Semn că urma să se ridice bariera.

        În timp ce așteptam, mă gândeam, eu așa, oare fetele astea, când călătoresc cu avionul, trebuie să-și plătească cală sau li se permite accesul în avion cu buze, cu tot? Corect ar fi să le dea voie, dar cu condiția valabilă pentru toți pasagerii și anume ca frații buzești să aibă dimensiunile standard, astfel încât să încapă sub scaunul pasagerului din față. Să facă și proba. Iar după aterizare și aplauze, prin îmbulzeală, nu m-aș mira să auzi și așa ceva: ”...băbăiatule, că ești mai înalt gen, dă și mia buzele alea gen, dă acolea dă sus, dă lîngă becpecu tău gen...”. Însă, avionul poate presupune și riscuri pentru augmentate. Mai ales pentru o anumită categorie de rusoaice, care, din câte am observat, sunt campioane la botoxport. Dacă nu medaliate cu aur, măcar încărcate cu aur. La nivelul ăsta de profesionalism (ele) și de dăruire (oligarhii), trebuie muuuusai serviciu de cală. Ei, ia ziceți dumneavoastră, cum ar fi, în situația asta, să-ți rătăcească compania aeriană bagajele, inclusiv ditamai buzăul? Să te trezești că ai plecat din aeroport cu buzele altcuiva. În care s-au investit vreo 34 de operații de augmentare. În 25 de ani de viață...

      Dar să revenim la oile noastre, mai exact la domnișoara înarmată cu boozooka și angajată în traversare. Boozooka, așa cum ne spune și cântecul, "buzele tale, arme letale", este o armă cu care se vânează, de regulă, anumite specii de masculi, pe care-i recomandă AVerea și AVC-ul.

      Ceea ce trebuia remarcat la acea domnișoară/doamnă/ce-o-fi-fost-ființa-aia, în ciuda tuturor aparențelor și prejudecăților, nu a fost treningul impecabil, asortat foarte cool cu niște șenile de tractor, ci faptul că a reușit performanța napoleoniană de a face 3 lucruri deodată: să traverseze, să mă înjure și să respire. De ce mă înjura? veți întreba. De zor, vă voi răspunde. Mă înjura din vârful buzelor și-mi arăta cu un gest agresiv, că era verde pentru pietoni. Deși oprisem la timp. E drept, cam forțat, dar totuși, am oprit când a trebuit, unde a trebuit. M-am făcut mic în scaun, de frică să nu-mi buzească parbrizul. Și i-am zâmbit. Pentru că nimic nu scoate din minți mai tare, pe cineva care e pus pe scandal, decât un zâmbet cald și o vorbă bună. 

           Da, într-adevăr, în situația asta, adevărul a fost undeva, la mijloc. Și eu am greșit și nu prea - și ea a reacționat exagerat, dar o sprînceană încruntată, meritam, nu zic nu. Cam asta pare că s-a petrecut. Dar mă tem că e un pic mai mult decât atât. Aici e și un pic de frustrare socială și un pic de lipsă de educație, oleacă de „tupeu de cartier”, plus doza obișnuită de prostie, care împiedică majoritatea semenilor noștri de a fi toleranți, echilibrați, răbdători. Ea m-a văzut venind, înainte de a păși pe zebră. De pe trotuar i s-a umflat orezul. A adulmecat prada. Era pregătită să facă o mahala totală. Dar, pentru că am frânat la timp, i-am răpit această bucurie. Culmea tupeului, obrazniciei, sadismului, că nici nu mai știu cum să-i mai spun, i-am mai și zâmbit! Nu batjocoritor, ci cald, din suflet. Cred că asta a supărat-o mai mult decât toate frânele din lume. 

         Concluzionând cumva, pentru noul Cod Rutier, care văd că apare anual, ca almanahele lui Vanghelie, vin și propun ca zâmbitul cald și vorba bună, în trafic, să fie considerate abateri extrem de grave și pedepsite cu toată asprimea, pentru că pot provoca răni mult mai adânci decât șișul, pistolul cu bile de cauciuc sau sabia ninja. Pot răni sufletul. Iar pentru suflete rănite, nu există ambulanțe. Nu există SMURD. Pe cine să chemi? Cine e doctor de suflete? Un psihoterapeut, sau poate un manelist. Așa că revin și propun înființarea Serviciului Manelist de Urgențe pentru Inimi cu Echimoze. Pe scurt, SMU...dar să n-o mai lungim.

         Ca sancțiuni concrete, propun tragerea autoturismului pe dreapta sau pe stânga (dacă e înmatriculat în UK), tragerea de urechi a șoferului și tragerea Loto 6 din 49. Totodată, anularea tuturor permiselor conducătorului auto (de conducere, de bibliotecă, de sală etc), confiscarea plăcuțelor cu numerele de înmatriculare, a roților și a volanului (ca să fim siguri că nu circulă) și puncte de amendă fără număr. Dacă șoferul n-are suficiente puncte pentru amendă, va avea posibilitatea să câștige puncte participând la concursul de cultură extrem de generală "Am întrebat degeaba 100 de polițiști". 

            Pentru că așa nu se mai poate! Dacă nu facem nimic acum, unde vom fi peste 10 ani? peste 20 de ani?! Vom ajunge ca-n țările nordice, doamne-ferește, să vorbim civilizat în trafic, să ne dăm prioritate și să ne ajutăm unii pe ceilalți dacă rămânem în pană...Sau și mai rău, putem sfârși ca Germania, îngropați sub autostrăzi !

            Hai să fim serioși și să recunoaștem: nu avem nevoie de autostrăzi. De aceea nici nu le-am construit. Nu avem nevoie de educație, de civilizație, de toate prostiile astea de care trebuie să ne prefacem, de ochii lumii, că ne pasă. Noi abia așteptăm ca, din postura de potențială victimă, să crăpăm capul cuiva, care întodeauna va fi în postura de potențial agresor! Parcă sună cunoscut, nu?

Un bărbat adevărat

   

Nu-i trucaj, așa sunt ele, roșii. Roșii siameze, din 

piață, de la țăran. Nu mai avea d-alea birmaneze.

     Cu ani în urmă, pe când lucram la o bancă,  paznicul de atunci, m-a întrebat de ce nu mă las de fumat. I-am spus adevărul și anume că îmi lipsește voința. S-a întors semiprofil, a mijit ochii spre orizont (la 50 de metri în față erau blocuri, în fine, detalii...), a luat răspunsul meu, și-a făcut din el un piedestal mic și s-a cocoțat în vârful lui. De acolo, de sus, privindu-mă cu un aer de ușoară superioritate, mi-a atras atenția că un bărbat adevărat, are Voință. Și dacă are voință, poate să facă orice. Absolut orice. Vorbea apăsat, cu convingere. Dumnealui se lăsase de fumat, evident. Nu pentru că s-au scumpit țigările cu 1000%, ci  pentru că, ați ghicit, este un bărbat adevărat. Cu voință și tot ce mai trebuie. Și poate să facă orice, numai să vrea cu adevărat acel lucru. 

    Ciudată mai e lumea asta, mă gândeam eu pe atunci, după așa o lecție, într-o pauză de țigară. Uite un om care ar fi putut fi orice, dacă ar fi vrut: neurochirurg, astronaut, actor, fizician...orice. Dar n-a vrut. Probabil că visul său a fost să ajungă paznic la o agenție bancară. Și uite că a reușit. Ca dovadă că. 

     Asta se întâmpla cu ani în urmă, pe când bărbații adevărați care populau câmpiile, dealurile și munții patriei noastre, erau mândri și liberi să se autointituleze astfel. Astăzi, numai dacă rostești ”bărbat adevărat”, îți sare tot LGBTQ-ul în cap și-ți aplică o corectitudine politică de nu mai știi ce-i cu tine, gen. Ce să-i faci, așa era lumea pe vremuri, mai ciudățică, nu corectă și normală cum e azi.