Serios!

Voi, cei care intraţi aici, aflaţi că toate postările de pe acest blog,fără excepţie, sunt pamflete,pure ficţiuni,produsul imaginaţiei autorului,sau interpretări parodice ale realităţii în viziunea strict personală a acestuia.

vineri, 7 aprilie 2023

Veșnicia s-a băut la sat

       Războiul din Ucraina, criza economică, criza energetică, amenințarea nucleară, Pandemia VI (Răzbunarea Covidului), încălzirea globală care aduce iarnă în plină primăvară, elevi care înjunghie profesori, uite șenghenu - nu e șenghenu, ce fierbe în China, ce se coace în Turcia, echipa națională, Dragnea la canal (de Youtube)... demență. Asta e lumea în care ne dizolvăm.  Unii mai repede, alții mai încet, alții aproape de loc. Ce să-i faci, sunt și oameni pe care nici istoria nu-i înghite, așa cum nici oceanul nu dizolvă plasticul. Deșeurile cele mai nocive au cea mai îndelungată existență. Măi, dragă, animalule. 

      Oricât de importante ni se par aceste lucruri, prin partea noastră de lume există locuri și oameni mult mai mari decât ele: birturile sătești, terasele urbane și legendarii lor consumatori. Pentru că, așa cum nu există mănăstire sau biserică fără ctitor, nu există nici crâșmă sau terasă fără dom`. Dom` ”Profesor” sau dom` ”Doctor”.

       Dacă ne imaginăm universul ca pe un flux de energie, materie, antimaterie și un autoturism Tesla, aceste locuri ni le putem imagina ca pe niște refugii la marginea acestui fluviu universal. Niște ”găuri gri”, dacă vreți, în analogie cu găurile negre. Spre deosebire de acestea, găurile gri nu absorb lumina, ci timpul. Acolo, timpul nu mai curge, dar nici nu dispare. Pur și simplu băltește. Se formează un fel de deltă a tuturor timpurilor. Cu lacuri, canale, insule de amintiri, plauri pe care plutesc regrete, stoluri zglobii de bucurii, speranțe colorate care încearcă să-și ia zborul și întunecate păduri de secrete. 
      E lumea lor, a birtașilor și terasiștilor. O lume navigabilă, infinit de bogată și variată, în care spațiul și timpul nu există. Pentru că imaginația și filozofia de pahar nu au limite. 

      Pentru oamenii acestor locuri, lumea noastră, cu toate nenorocirile ei actuale, ”lumea din știrile de la fix” e doar o poveste la televizor. Îngrozitor de plictisitoare și neinteresantă. Practic, globul pământesc, cu tot ceea ce se întâmplă pe el sau în el, e strivit de imensa gravitație a ignoranței, indiferenței și prostiei din gaura gri, până când ajunge un glob, de ăla, de sticlă, în care ninge atunci când îl întorci cu fundul în sus. Nemuritorii acestor delte gri pun mapamondul într-un colț al mesei, între solniță și scrumieră și-l mai agită din când în când, să vadă haosul provocat de ”fulgii de zăpadă”.

      Asta e, prin părțile noastre, ne place să stăm, contemplativi, la un pahar de vorbă, cu un picior în realitate și cu celălalt cine știe pe unde... De fapt, cred că ne place să stăm pur și simplu. Nu ca soluție existențială. Nu ca o alternativă de a trăi. Nu ca formă de protest, resemnare sau deznădejde. Nu stăm nici pentru ceva și nici împotriva cuiva. NU. Pur și simplu, orice altceva, ar fi o pierdere de timp care nu se merită. Nu suntem dificili. Oriunde ne-ai pune, orice ne-ai face, noi stăm cuminți, pământii și prăfuiți. De 30 de ani, tot stăm. Cu excepția celor care au plecat. În alte țări, vreau să spun.

     Apropo, nici în '89, când a părut că am făcut ceva, hai să fim serioși, ce-am făcut cei mai mulți dintre noi? Am stat în casă (la birt sau la terasă era nerecomandat) și ne-am uitat la televizor. Tot excepțiile, săracele, câțiva oameni excepționali, chiar au făcut ceva. Mă refer la figuranții anonimi care au improvizat, nu la actorii principali, care au venit cu rolurile bine stabilite. Veți spune că eroii de atunci nu au acționat 100% din proprie inițiativă, că mai întâi au fost luați pe sus, ”de la locurile lor”, de valurile istoriei și abia după ce au văzut ce se întâmplă prin vecini, au trecut  și ei, la treabă. Așa o fi, însă, noi, restul, am stat pe burtă, la televizor, să nu ne tragă la fund teroriștii. Normal că s-a și murit. Uneori, să stai, nu e așa de simplu pe cât pare. Important e să nu stai degeaba, că degeaba mai stai. Statul degeaba ucide. Virgulele le pune fiecare, cum dorește.

        Ca să nu stăm degeaba când stăm, vorbim enorm și consumăm monstruos. 

        Nu suntem bețivi. Suntem niște analiști contra-activi. Niște teoreticieni policalificați, captivi într-un univers perfect paralel cu cel în care trăiesc practicienii. Ne place paharul, dar și vorbitul ”în pungă”, datul cu părerea, bârfa, taifasul. Cum s-a ajuns aici?

       Povestea începe foarte demult. Acum câteva milioane de ani în urmă (mai exact 5 milioane de ani, 4 luni, 3 săptămâni, 2 zile și 1 oră), când strămoșii noștri au inventat paharul de vorbă, fără să știe că se numește astfel. 
        La început, ei nu serveau din pahare ci din coarne de animale sau din tigve de prieteni și dușmani. În consecință, oamenii inteligenți, cu creierul mare, au devenit foarte apreciați. În craniul lor încăpea mai multă băutură. Ca și în zilele noastre, de altfel. Din păcate pentru aceștia, speranța de viață scădea rapid, pe măsură ce numărul bețivilor creștea. ”Head-hunting”-ul, ”vânătoarea de creiere”, deși pare o ocupație de nișă, e una dintre cele mai vechi meserii din lume! 
         Oamenii inteligenți au fost atât de vânați, încât instinctul de supraviețuire i-a obligat să evolueze la statutul de genii, pentru a putea rezolva această situație. S-a declanșat un cerc vicios: pe măsură ce creierul deștepților s-a tot mărit de la atâta gândit, s-a mărit și interesul pentru craniile lor încăpătoare. Au ajuns până aproape de dispariție, ceea ce explică de ce azi, marea majoritate a oamenilor sunt proști. Masacrul a luat o pauză, când cineva a venit cu ideea de specie protejată, pe cale de dispariție. Ideea a fost excelent primită și pusă în practică chiar de a doua zi. Din nefericire, în a treia zi, altcineva a venit cu ideea de braconaj. Asta a prins și mai bine, prețul craniilor XXL, așa cum era de așteptat, a crescut instantaneu, din cauza prohibiției.

         Numai după ce a inventat paharul de vorbă, Omul Tavernelor a trecut la mersul biped și la vorbirea articulată. S-a ridicat în două picioare, a chemat chelnerul, a plătit, s-a dus acasă și a devenit omul care este astăzi, homo terasiens, omul de terasă. Undeva, de-a lungul acestui proces, a apărut filozofia de pahar, Mater Omnium Scientia-rum+cola, din care se trag toate științele umaniste, inclusiv filozofia, ca știință distinctă, de sine stătătoare. 

       Ca mecanisme de declanșare, dezvoltare și ca mod de manifestare, filozofia de pahar nu s-a schimbat aproape deloc în ultimii cinci milioane de ani. Debutul se caracterizează printr-un monolog pătimaș, fără noimă, care începe cu ”...domle, viața asta este...” și continuă cu una sau mai multe analogii contradictorii, care vor să explice, odată pentru totdeauna, ce este viața. 
     Se pornește de la un clișeu, urmând ca ideea principală să fie repede luată pe sus de tornada gândurilor dezrobite de alcool, tornadă care pustiește în calea ei toate discuțiile de la masa respectivă, lăsând în urmă deșertice tăceri de melancolie și înclinări aprobatoare din cap. Pentru o secundă, pare că privim lucrarea marelui Brâncuși, Masa Tăcerii. Nimeni n-a înțeles nimic, de aceea sunt cu toții de acord cu antevorbitorul lor. 

       Urmează dialogul surzilor. Pe măsură ce licorile bahice potențează discuțiile, se ajunge în punctul opus, în care toată lumea contrazice pe toată lumea. Următoarea fază e cea în care toată lumea vorbește, dar nimeni nu ascultă. Știi că se apropie finalul serii, atunci când lambru-ul filozofiei de pahar se fărîmiță într-un pucean de romici albastre. Dialogul surzilor se transformă în lăutăreasca muților. Barmanul, resemnat ca ciobanul din Miorița, îi mână spre ieșire. S-a făcut și un film despre chestia asta, ”Tata mută muții”.

      Despărțirea ”filozofilor” e un moment de o tandrețe infinită. Stau în ușă și nu se mai dau duși. Atât se mai îmbrățișează, atât se mai pupă... pare că privim lucrarea marelui Brâncuși, Poarta Sărutului. În urma lor, nenumăratele halbe, sticle și pahare goale, pare că ajung la stele, trimițând gândul direct la lucrarea marelui Brâncuși, Coloana Infinitului. 

         Se ajunge acasă. Pe cât de mici sunt orele, pe atât de mari sunt reproșurile. Dacă doamna nu face măcar un pic de scandal, mare atenție, acolo ceva nu e în regulă. Din două, una: ori, ca atâția alții, omul a greșit adresa și nu a nimerit la soția lui, ori, ca atîția alții, a nimerit la soția lui...

         Din folclorul dedicat transhumanței matinale a bețivilor, desprindem câteva strigături, pe cât de tradiționale, pe atât de idioate, pardon, nesustenabile:
  •   ” Iar ai băut, porcule!”, de parcă autoarea se așteaptă ca, măcar odată, al ei, să vină de la crâșmă, citit, odihnit, detartrat spiritual, nu băut. 
  •  ”Nu crezi că ai băut destul?”. Bravo. Adică pui bețivul să se autoevalueze. Pui ciocănelul de judecător în mîinile tremurânde ale inculpatului. E perfect logic să faci asta, pentru că omul tău, are două mari calități în clipa aia: 1. fiind muci de beat e, de regulă, foarte lucid și analitic; 2. e complet neimplicat, deci 100% imparțial! Genial.
  • ”De ce bei, tu, măi Gicule, ce-ți lipsește ție, de trebuie să bei atât? Ce înlocuiește paharul ăsta în viața ta?”. Vă rog nu râdeți. Vă rog să vă abțineți, pentru că urmează răspunsul lui Gicu: ”- În viața mea acest pahar înlocuiește paharul anterior”. 
         Și ca s-o terminăm naibii cu Brâncuși, pentru că ne-am dus prea departe cu tâmpenia asta, atât mai zicem: în compensație pentru disconfortul creat, a doua zi, ”The Day After”, toate soțiile etilozofilor  beneficiază în casă și pe lângă casă, de o altă capodoperă a acestui mare artist internațional, Cumințenia Pământului. Doar că ele nu știu să aprecieze arta. Ba dimpotrivă. Din acest motiv, absolut dezinteresat, fără să știu despre ce vorbesc, doamnelor din lumea-ntreagă, eu vă dau un sfat: nu-l tratați de sus, cu ură, chiar dacă e beat. Mai întâi, ridicați-l. Când va reuși să spună fraza de mai jos, fără să se încurce, înseamnă că e ok:
          Domnișoara Pogany, la Masa Tăcerii, înalță prin Rugăciune, o Coloană a Infinitului, deschizând astfel, Cumințeniei Pământului, Porțile Sărutului.

joi, 26 ianuarie 2023

Mă roade ceva. Probabil un câine.

     Scrisoare deschisă de la doamna Luminița, casnică și iubitoare de animale:

    ”Mulți au sărit în sus când animalele alea inocente, înfometate și speriate s-au apărat de prezența repetată, agresivă, a acelei doamne-alergător. S-a zis peste tot la TV, în online: cum e posibil ca, în 2023, într-o țară a Uniunii Europene, să se întâmple așa ceva?! E inadmisibil!

      În primul rînd trebuie să lămurim ceva: restul lumii e în anul 2023. Dar asta nu înseamnă că România e o țară înapoiată. Probabil asta așteptați să spun. Nu, România nu e înapoiată, e atemporală. N-are nici o treabă cu restul lumii. E altceva. Nu știu ce e, dar știu că e perfectă în felul ei și nimeni și nimic n-o poate schimba. Perfecțiunea nu se poate upgrada. Cine vrea o schimbare adevărată, trebuie să schimbe țara cu totul, dacă asta vrea. Treaba lui. Dacă, însă, nu pleci și decizi să trăiești dar mai ales să mori aici, îți asumi. Și una și alta. Să nu te aud că te plângi că trăiești greu sau c-ai murit absurd. Asta-i țara. 

      Celor veșnic nemulțumiți, ca să nu zic trădătorilor de țară, atât le zic: 
      - dacă ajungi la pensie, nu-i bine, țipi că ai muncit o viață pentru o pensie de rahat, cu care nu se poate trăi; (dar ai știut mereu ce pensie vei avea, deci a fost alegerea ta, corect?)
      - dacă nu ajungi la pensie pentru că ai murit arzând în club, mâncat de câini pe stradă, sau plimbat prin spitale ca domnul Lăzărescu, iar nu-i bine! De parcă nu tot trebuie să murim odată, de ce ne pierdem în detalii, nu înțeleg.
        Știți cum se cheamă asta? Atiromânism! Cârcoteală de dragul cârcotelii, cântat în strună Europii, așa se cheamă. După cum spunea și domnul Traian Băsescu, pe când ocupa funcția de președinte, nu te ține nimeni în țară, se circulă liber, care-i problema? Circulați, vă rog!

    Așa că-i invit pe toți cei care latră aiurea despre întâmplarea aia de zilele trecute, când niște căței nevinovați au omorât o femeie, să pună botul pe labe și să tacă din gură. Da, avem câini. Avem câini, avem urși, avem lupi, avem o natură bogată, sălbatică și frumoasă! Se știe. Și nu e prima dată când o haită deranjată de prezența nedorită a omului dă curs instinctului natural de supraviețuire și elimină amenințarea. Și nici ultima. Ce vreți de la niște biete animale? Rațiune, dialog? Nu vezi așa ceva la oameni, darmite la niște animale flămânde și hăituite! Să fim serioși. 

    Da, e o tragedie ce s-a întâmplat. Dar, pe de altă parte, oare ”victima” nu are nici o vină? Ea de ce s-a dus să alerge tot acolo? Fix acolo unde, cu un an în urmă, a pățit același lucru. Asta nu înseamnă sfidare, provocare? Adică ce a vrut să demonstreze? Că instituțiile responsabile nu-și fac treaba? Că degeaba s-au depus plângeri, sesizări și reclamații împotriva bietelor patrupede? Asta a vrut? Păi cine e ea, ca să facă aroganțe de astea?! Ce să spun, pentru că a depus ea, o hârtie, la un ghișeu, trebuia să se oprească Universu-n loc. Gata, să lase toată lumea treaba și să meargă la ecarisat câinii pe maidan. Imediat. Ce să facă bieții angajați, sunt și ei o mână de oameni, acolo, care trebuie să rezolve mii de astfel de cereri. Venite tot de la contribuabili. Unde am ajunge dacă toți cetățenii ar da cu hârtii în tot felul de instituții, obligându-le să-și oprească activitățile lor curente, ca să se ocupe de tot felul de prostii? Ar fi haos! 

     A făcut și femeia asta, exact ca studenta aia obraznică, care, acum, de curând, s-a trezit ea să se plimbe în plină furtună fix pe sub un copac bătrân și uscat, de-a căzut peste ea și a rupto-n două. Ce-a fost în capul ei? Că or să cadă fructe din copacul ăla? Că o să-l ia vântul pe sus, copac de o tonă?! Ok, ar fi trebuit tăiat încă de pe vremea fanarioților, nu zic nu, da` te mai uiți și tu, puțin, pe unde mergi! Te uiți în stânga, în dreapta, în jos, dar te mai uiți și pe sus, că ești în România, ce mama naibii! Totul e posibil. Mai cade un țurțur, o tencuială, un balcon, sau o clădire istorică, ce dracu, lucrurile astea se întâmplă, e normal în țara noastră! Chiar n-ați auzit de ”riscul de țară”? Când alegi să trăiești aici, îți asumi acest risc.

      Așa e țara noastră, mai sălbatică, mai naturală, mai neîmblânzită, mai unică în Europa, că de asta vin aici englejii și cad în ass-urile lor nobile de mișto ce e. În frunte cu ăla de-a jucat în The Crown, prințul Charles de la Viscri. A dat și pe Netflix, n-ați văzut? Documentare premiate, făcute fain, cred că de americani, cu vocea marelui nostru actor Viorel Rebenciuc, mândrie mai mare nu există. Și pe HBO a dat. Dar Netflix e mai șmecher. 

     În încheiere ce să vă zic, viața e frumoasă oriunde, dacă o respecți. Dacă faci alegerile corecte și nu provoci soarta. Că dacă provoci destinul, el va răspunde de n-o să-ți pară bine. Însă vina e ta. Tu l-ai provocat. Când o să pricepem că de noi înșine depinde? Dacă nu vrei să fii violată, nu te îmbrăca mai mult desbrăcată. Nu merge în cluburi cu muzică satanistă. Dacă nu vrei să te bată bărbatul, nu-i răspunde înapoi, taci din gură și fă ce-ți zice, că așa a făcut și mama și bunica și toate femeile măritate. Iar dacă nu vrei să te mănînce câinii, urșii sau lupii, nu te pune cu ei. E simplu.

           Cu drag, Luminița”

 Late edit: din nefericire, vă informăm cu tristețe, că doamna Luminița, corespondenta noastră, a încetat din viață în această dimineață. Se pare că, în urmă cu o lună, a avut loc un accident de mașină la capătul unui pasaj subteran nesemnalizat și neluminat. Regretata noastră cititoare și corespondentă (numai 10 lei/lună abonamentul, reducere 50% pentru pensionari), s-a angajat în traversare pe loc nepermis, așa cum obișnuia de 30 de ani încoace, când un șofer, care nu a adaptat viteza la condițiile de trafic -fiind cunoscut faptul că, în acel loc, pietonii traversează în mod frecvent- a accidentat-o grav. Deși n-a lovit-o efectiv cu mașina, acesta a speriat-o teribil deoarece, brusc, a claxonat puternic. Doamna Luminița s-a speriat, a alunecat, a căzut și și-a descarnat o unghie la degetul mare al piciorului stâng, plus o luxație la unul dintre membrele superioare. După câteva zile de spitalizare, doamna Luminița a contractat din spital o bacterie extrem de periculoasă care s-a răspândit agresiv în organism, provocându-i leziuni interne incompatibile cu viața. În consecință, pe numele șoferului criminal s-a deschis un dosar penal pentru ucidere din culpă. Inculpatul a încercat să se apere, demonstrând că, în condițiile actuale, este imposibil să vezi în timp util Luminița de la capătul pasajului. 

miercuri, 26 octombrie 2022

Replici pentru eternitate.




     Mă aflam, într-o sâmbătă, în cimitirul Eternitatea. Cu vii. Motivul aflării mele în cimitir, dimpreună cu soția, o parte a familiei și cu câțiva prieteni ai părinților mei, l-a constituit slujba de pomenire pe care mama a organizat-o în memoria tatălui ei, respectiv bunicul meu. O zi blândă și melancolică de toamnă (clișeu frumos), ne așteptasem să plouă, dar în mod surprinzător, norii s-au dat un pic la o parte, făcând loc soarelui, care a apărut și el, într-un rol foarte mic, dar excelent interpretat. 

      Foarte multe mașini. Intrarea cu mașina e aproape gratis, 2 lei. Pe aleile pietruite, neîncăpătoare, deoarece nu ăsta a fost inițial rostul lor, s-au creat mici ambuteiaje. S-au creat și câteva blocaje care, pentru câteva minute bune, au fost destul de dificil de gestionat. 

     Toate astea, atunci când se întâmplă, transmit o senzație de lipsă de respect față de cei ce odihnesc acolo. Deși eu însumi, mai deranjez și poluez uneori, cu propriul autoturism, acest loc de reculegere, de odihnă a sufletului, sunt de părere că accesul auto ar trebui interzis printre morminte, cu excepția mașinilor firmelor de pompe funebre și a celor utilitare. Nu mai spun că sunt unii șoferi îndoliați care ”uită” să oprească muzica din mașină și alungă tristețea de pe aleile cimitirului, înlocuind-o cu un vibe vesel, tineresc, care le ajută pe bietele văduvioare gârbovite, să-și amintească că viața merge înainte, timpul trece și dacă nu profiți acum, mâine n-o să mai ai 80 de ani! 

    Clar, mașinile n-au ce căuta în cimitir, dar vorba aia, până la urmă 2 lei sunt lei, ce morții mă-sii! 

    Dar asta nu e singura explicație. După slujba de pomenire, mergând noi spre mașini (iată...), aud o discuție pe această temă. Cineva remarca acest lucru evident pentru toată lumea și anume faptul că excesul de autoturisme dăunează grav cimitirului. Moment în care interlocutoarea doamnei cu remarca vine cu o explicație beton armat, fără nici o fisură, de o logică perfectă, imposibil de contrazis, un motiv la care nu cred că m-aș fi gândit vreodată: 

 - Știi ce se întâmplă...este și foarte multă lume moartă...

marți, 25 octombrie 2022

Cașcheta


     

    Într-o zi oarecare, pe care nu am trăit-o (încă), m-am nimerit în fața unui magazin-muzeu-anticariat destinat mai ales nostalgicilor comunismului. M-am uitat în vitrină. Nu ca să văd exponatele, ci ca să văd dacă mi-a mai scăzut burta. Mai bine nu mă uitam. M-am indispus un pic, pentru că vitrina era plină de praf, nu din alt motiv. Poate că praful însuși era un exponat sau un element de decor menit să ofere mai multă autenticitate, nu știu. Mie nu mi-a plăcut și gata.
         Apropo de burtă, de remarcat, totuși, ironia situației: să vezi ”bunăstarea” capitalistă reflectată într-o vitrină comunistă. Moartea prin înfometare reflectînd, ca într-o oglindă atemporală, moartea prin îmbuibare. Penuria de alimente naturale, cu gust, versus supraproducția de chestii modificate genetic, insipide și cancerigene. Două fețe ale aceleiași monede: viața noastră. Atât înfometarea de atunci, cât și otrăvirea de azi, au avut ca scop, banii. Datoria externă s-a transformat în lăcomia internă. Iar viața omului a devenit monedă de schimb.

            Tot uitându-mă eu, așa, în vitrină, la mine și la alte vechituri (asta e o glumă gen ”Unda Veselă”, ca să rămânem în registrul acelor ani), am văzut o cașchetă de milițian. 
                                         
            În comunism, celebra cașchetă de milițian, se trăgea din chipiul de școlar. Ne îndoctrinau (măcar încercau), de la o vârstă cât mai mică. Dacă întrebai, pe atunci, orice chipiu din ăla bleumarin, de elev, ce vrea să se facă când va fi mare, ți-ar fi răspuns, cu mândrie proletară, ”cașchetă”. Nu conta de care. Vorba aia: c-o fi de milițian, c-o păți de militar, tot la Secu dădeai raportul. 
           Uniformele trebuiau să ascundă diversitatea oamenilor. Azi, diversitatea brandurilor încearcă să ascundă uniformitatea oamenilor. 

          Ca orice reprezentant al timpului său, am intrat în respectivul muzeu, și am scos telefonul cu intenția de a dărui posterității un selfie gluminos, care să mă înfățișeze purtând această bucățică de istorie recentă. Pe cap. Voiam să văd cum mi-ar fi stat dacă aș fi făcut figurație în seria BD.  

         Vă jur: cum mi-am pus cașcheta de milițian, am devenit incredibil de prost. Unii ar zice că nu cașcheta e de vină... Ba dimpotrivă, cică mi-a făcut bine, pentru că am realizat cât de prost sunt. Ceea ce presupune o minimă inteligență. Alții, gluminoși-răutăcioși, mă întreabă de ce n-o mai dau jos, măcar din când în când...Bine că sunt ei deștepți! Nu căca civil aș fi vreun geniu, dar orișicât: sub cașchetă, IQ-ul  meu de inteligență s-a simțit atât de prost încât cred că a ajuns pe minus. Că nu era foarte sus nici înainte. La un moment dat, nemaiavând cât să mai scadă, s-a înjumătățit pe lățime!

          Pare că mă plâng? Pare că am pățit ceva rău? Îmi cer scuze dacă am lăsat această falsă impresie. Îmi cer scuze în primul rând persoanelor cu deficit de inteligență, fără umor și cu excedent de autoadulație (proștilor) pentru tonul ușor peiorativ al acestui text. Fiind și eu unul de-al vostru, atât m-a dus capul. Așa că de la voi aștept înțelegere, solidaritate și să...doamne ce prost sunt! Însă nu vreau să jignesc pe nimeni, prostia reală, naturală, nu e o alegere. Din păcate.

         Cum e să fii prost? Iată o întrebare pe care numai un om inteligent e capabil să o formuleze. Prostul nu se va întreba niciodată cum e să fii inteligent, din simplul motiv că el se crede inteligent. Cel mai și singurul om inteligent din cameră. El n-are curiozități. Nu vrea să afle lucruri noi. Pentru că lucrurile noi îți dau de gândit. Iar gânditul nu e chiar punctul lui forte.

          Vă spun eu, e foarte fain. Paradoxal, cu cât ești mai prost, cu atât te crezi mai dăștept și ești mai sigur pe tâmpeniile pe care le debitezi. E demonstrat științific, se numește efectul Dunning-Kruger.
          Sunt multe bancuri pe tema asta, cum e să fii prost. Cel mai bine adaptat e bancul care zice că, a fi prost, e la fel ca atunci când ești mort. Tu n-ai nici o treabă, nu știi că ești mort, le e greu doar celor din jur. 

         În lumea de azi, e exact ceea ce trebuie. Pentru proști, sunt cele mai bune vremuri care au existat vreodată! Dacă definiția evoluției speciilor e adaptabilitatea, atunci Homo Stupidus e cel mai evoluat exemplar al speciei noastre. Homo Sapiens, săracul, e deja depășit, prin urmare, condamnat la dispariție. Sau, cum spun proștii, la cancel culture.
         Nu mergem mai departe cu analiza pentru că ar trebui să intrăm și în  zona de ”prostie învățată”, o altă teorie interesantă, alături de ”neputința învățată”, dar nu avem atât de mult spațiu.  Așadar, concluzionăm: 

             În ziua de azi, prost să fii să nu fii prost! 

       Cașcheta nu doar îți ia, îți mai și dă. Pe de o parte, îți ia gândirea liberă, originală, creativă, te golește de personalitate. Dacă ai. Pe de altă parte, îți dă un set de reguli și de norme comportamentale care îți asigură apartenența la un grup. Ai obligații față de grup, dar ai și protecția și sprijinul membrilor săi. În vitrina comunismului vedem doar o cașchetă. Cea de milițian. Pentru că atunci exista un singur ”grup” care trebuia apărat. Partidul Comunist Român și propaganda falselor sale realizări.

        În vitrina lumii de azi, însă, e plin de cașchete: LGBTQ+, #MeToo, BlackLivesMatter, Vaxxeri, Antivaxxeri, pro-refugiați, anti-refugiați, pro-europeni, antieuropeni, pro-NATO, pro-Putin, trolli, proamericani, antiamericani, pro-globalizare, antiglobalizare, iliberalism, pro-Halep, anti-Halep și mai sunt și ăia cu cașcheta de forma Pământului, că cică Pământul e plat. Au proștii de unde alege!
   
         Cașcheta de milițian, deși veche, încă funcționa, ecranând eficient undele cerebrale. Atât timp cât o porți, nimic nu intră în cap, nimic nu iese. Fără ”zgomotul” exterior, am înțeles milițienește lumea în care trăiesc. Am descoperit că lumea unui milițian începe și se termină în vârful pulanului din dotare. Tot ce e mai departe de vârful pulanului, nu există. Cam ăsta e range-ul și pentru proști. 
       Lumea e foarte clară și foarte simplă, complicațiile apar doar dacă te mănâncă undeva. Proștii trăiesc în lumea lor. Nu contează epoca, perioada, locația, prostia e mereu actuală. Nu are termen de garanție, nu se alterează, nu se diminuează, doar se redistribuie. Din patru în patru ani. S-a văzut asta, foarte clar, în ultimii 30 de ani. Nu numai la noi, dar și pe plan mondial. Ca dovadă, uite unde suntem azi.
      
        Referitor la această minunată tovarășă pe care am avut-o pe cap, au existat și momente amuzante, în care am gândit ca un milițian, singur, în post: De ce oamenii iesă din casă pă ușa dă la intrare? Cum se introduce pasta de dinți în tubul de pastă de dinți? Pasta de dinți e făcută chiar din dinți? Din ce fel de dinți? Ai cui?...Zebra e albă cu dungi negre sau neagră cu dungi albe? Sau e colorată pă dedesubt și vărgată la exterior? Broaștele țestoase pot face schimb de carapace? Cui lasă carapacea după ce mor? Dacă Buddha e așa dă înțelept și dă spiritual, de ce e așa dă gras? Dacă omul a ajuns pe Lună, de ce nu au montat un panou reflectorizant imens care să dovedească că au fost? De ce n-au dat artificii?! Sau altceva mare, care s-ar putea vedea de pe Pământ, să nu mai fie dubii...și de ce nu putem opri timpul, măcar o dată pe an, să țină Revelionul cu o oră-n plus, dacă tot putem să schimbăm ora de două ori pe an ?! Plus multe alte tâmpenii.

           Am simțit că în sinele meu interior se creează o adevărată tornadă de întrebări, am simțit forța ei de sucțiune, m-am speriat și am lepădat de îndată diabolicul obiect. Una dintre dileme, însă, a rămas: care e diferența dintre ”coadă” și ”rând”? În sensul clasic și cel mai popular, adică șirul ăla de oameni care se aliniază fizic, de obicei, la un magazin, pentru a cumpăra un produs ori foarte rar, ori foarte ieftin. Nu exclud nici alte tipuri de ”rânduri” sau ”cozi”, de astea mai moderne, din era digitală.
           Dar despre asta și multe altele, în episodul viitor. Sau altădată.
 Sigur nu știu, v-am salutat cu mâna la chipiu!
 
      

marți, 18 octombrie 2022

Destine celebre: Peștișorul de aur

     

     Prin anii `70 -`80, Peștișorul de aur rupea. Era cel mai bogat înotător din ocean. Brandul său, ”iWish”, deținea tot ce se poate deține, avea afaceri în toate domeniile: trust media iWish2Know, lanț hotelier iWish2Stay, food-chain iWish2Eat, casă de modă iWish2Wear. Era peste tot, la știri, pe coperțile revistelor, în ziare, pe tricouri, pe magneții de frigider. Orice sirenă care se respecta, avea, pe umăr, lângă nelipsitul tatuaj cu marinar și un tatuaj cu el.
        A deținut singur un recif privat, Wishland, unde se dădeau niște party-uri de nepovestit. Acolo erau invitați oameni obișnuiți care, 3 dorințe mai târziu, deveneau superstaruri. Înafară de Ozzy Osbourne. Ozzy nu se apropia de apă, așa că nu s-au întâlnit. Și chiar dacă s-ar fi întâlnit, Peștișorul n-ar fi înțeles nimic din bolmojeala Prințului Întunericului.
        Aproape toate celebritățile anilor 70 și 80 l-au avut ca producător pe el, Peștișorul de aur. Dar ce credeați? De unde atâtea genii în numai câțiva ani și de atunci nimic, nimic, nimic?! Doar coveruri, remake-uri...Au fost și câteva talente native, dar  dacă nu-ți îndeplinea cineva o dorință însemna că nu datorezi nimic nimănui. Iar dacă nu datorai nimic nimănui, nu puteai fi controlat. Cam așa e și acum.

        Rămas orfan, a fost dat la acvariu. A fugit de acolo și a fost adoptat de un cuplu de sturioni. Pînă la adolescență a crezut că înaintașii lui au fost icre negre. De mic a simțit că trebuie să-i ajute pe cei din jur, indiferent de culoarea solzilor. S-a implicat activ în toate mișcările anti-orice din acea perioadă. El a inventat sloganul ”Caviar lives matter”. 

           Când s-a îndrăgostit de o doradă, și-a descoperit puterea de a îndeplini dorințe. Greșeala lui a fost că și-a folosit superputerea pentru a o cuceri. I-a îndeplinit, efectiv, toate dorințele, inclusiv visul ei cel mai mare, o casă de modă: El Dorada. Într-o zi, fără nici o explicație, fata l-a părăsit. Asta i-a zdrobit inima. Ca și cum n-ar fi fost de ajuns (vorba aia, o sardină nu vine niciodată singură), înotând el, așa, abătut, îndurerat, și-a dorit atunci, cu lacrimi în ochi, ca ea să se întoarcă. Dorința nu i s-a împlinit.

       Atunci a înțeles ce crud fusese universul: singura ființă căreia nu va putea niciodată să-i îndeplinească vreo dorință, era el însuși!

         Pentru curățire spirituală, s-a retras în Japonia, a cunoscut un maestru de arte marțiale și s-a antrenat cu el. Un regizor celebru, auzind că Peștișorul s-a antrenat cu un maestru autentic, pe un munte adevărat, chiar în Japonia, a dorit să-l distribuie într-un film cu arte marțiale. Peștișorul, cu părere de rău, a trebuit să refuze, deorece el se antrenase la table, nu la karate, ce stereotip de rahat, că dacă moșu e maestru shotokan, nu mai știe nimic altceva decât bătaie.
         
      După `90, însă, treptat, celebritatea Peștișorului de aur a început să scadă. Odată cu el, se stingea o întreagă epocă. Epoca Marilor Dorințe. Oamenii ”mari” aveau dorințe mari. Oamenii visau fără limite, dincolo de ei și de destinul lor trecător. La fel erau și dorințele lor. Chiar și dorințele oamenilor de rând -Peștișorul lucra cel mai adesea cu necunoscuți- erau de o calitate net superioară celor de azi. Oamenii știau că nu există fericire de unul singur. Se mai gândeau și la alții. Dorințele lor erau generoase, umanitare, chiar dacă, unele, erau stupide. Cum ar fi, de exemplu, fântâna de ciocolată. Nu fake-urile din zilele noastre, ci una adevărată, din care ciocolata proaspătă  curge non-stop, nu se termină niciodată. 
      După căderea comunismului, însă, sute de milioane de oameni care nu îndrăzniseră să spere sau să dorească, au dărâmat Zidul și au năvălit în era consumerismului, călcându-se în picioare, exact ca la Black Friday. Oamenii aceștia voiau blugi, cafea, răzătoare Worner, televizoare color, adidași torșăn, mașini Cielo și Espero..voiau totul și nimic în același timp.

      Apoi a apărut Peștișorul Browser. Și oamenii au început să-și dorească online. Și a apărut atunci un om, Steve Jobs pre numele său și a coborât într-un garaj unde l-a vizitat un înger wozniak. Și îngerul a strigat. Că s-a enervat. Și a plecat. Și atunci, Steve Jobs a venit în fața oamenilor, și s-a urcat pe o scenă. A văzut că oamenii au aplaudat și a fost bine. Și avea o tabletă în mână. Și o singură poruncă: ”Buy Apple!”. Și a dat oamenilor Mărul 2.0. Și a văzut că este bine. Și a făcut mărul mobil și l-a dat oamenilor. Și a văzut că este și mai bine. Și a făcut iOS și touchscreen. Și a murit. Dar a venit alt om, Mark Zuchernuștiucum care a dat oamenilor Facebookul. Și a văzut că este Like. Și oamenii au shareuit cele văzute și s-a făcut un deșert de social media. Iar Peștișorul de aur a văzut toată porcăria asta și a înțeles că nu e deloc bine. Prostia și răutatea au învins. Dorințele au devenit ori prea tâmpite, ori prea periculoase pentru a fi îndeplinite. Așa că a dispărut în adâncuri. Nimeni nu a mai știut nimic despre el. Până azi.

      De fapt, nu exact azi, vorba vine, însemnând până de curând. Recent. Ce s-a întâmplat, de fapt? 
      
      Neștiind ce să mai facă cu viața lui, Peștișorul de Aur s-a înscris la Vocea României, la audiții. A fost respins din prima, pentru că peștii nu cântă. Peștii sunt muți. Nu știu ce a fost în capul lui! Dar nu asta e important. Important e că l-a întâlnit pe Smiley, omul. Omul, nu emoticonul. Omul, nu vedeta. Omul, nimic altceva. S-a nimerit într-o zi, singur cu el, în backstage. Fiind un fan al artistului, Peștișorul de Aur s-a oferit să-i îndeplinească trei dorințe. Smiley, omul, l-a refuzat. Peștișorul a rămas și mai mut. Nu i se întâmplase așa ceva niciodată. Cei doi Smiley (vedeta și omul), i-au explicat foarte simplu motivul refuzului: când iubești și ești iubit, nu-ți mai trebuie nimic. Peștișorul a înțeles în acea clipă de ce l-a părăsit dorada. Nu de 1001 dorințe avea ea nevoie, ci doar de un singur lucru: dragostea lui. Inima a început să-i bată nebumește, i-a mulțumit lui Smiley, care între timp mai compusese un hit, a căutat și a găsit pe Insta profilul fostei iubite, i-a scris un mesaj pornit direct din suflet și aproape imediat a primit un răspuns de la dânsa. 
       E măritată de mai mulți ani cu un pește Koi. ”Oh, crap!” a suspinat el. 

      Noroc că tocmai atunci trecea p-acolo Tudor Chirilă, l-a văzut trist și l-a luat cu el în Vama Veche. Au băut și au fumat iarbă până s-au făcut căcat. Apoi au luat un taxi și s-au întors la București, s-au dus la vila doradei cu pricina și au urinat pe gard. A ieșit Koi-ul vânăt de nervi, să-i bată, dar ei i-au strigat ” Unu-doi, băi Koi, du-te la Băicoi! trei-patru, perfect fără tine!” Au vrut să se ducă și la vila lui Smiley, dar bineînțeles că Tudor nu s-a putut abține de la gluma aia proastă, ”băi, la ăla nu mergem, că are Pistol”. S-au dus în Centrul Vechi, s-au întîlnit cu mai mulți și Peștișorul făcea glume cu chelnerii, ”băăăi, da ce facem, noi aicea stăm pe uscat?” Natanticu a borât în acvariu, Peștișorul s-a ofuscat maxim și i-a umflat ochiul stâng dar nu s-a cunoscut pentru că Natanticu oricum are ochii holbați... O seară reușită, cum s-ar spune.

     De atunci au rămas prieteni, Peștișorul a scris un scenariu inspirat din viața lui, anul viitor va ieși și filmul, cu Bartoș în rolul titular, sub titlul ”Dorințele sunt pentru looseri iar dragostea e pentru fraieri”. Titlu alternativ: The House of Știucci. S-a mai vehiculat și Capra cu trei dorințe, dar nu.
        Stați să vă spun cea mai mișto chestie, miercurea trecută s-au întâlnit întâmplător, în mall, Peștișorul de aur cu dorada vieții lui și ea i-a mărturisit că-i pare rău că n-a rămas cu el, că acum se zgârie când îl vede pe la televizor și pe la podcasturi de-i vine să-și dea cu tesla-n Koi.