Floricele pe câmpii, nu călcați pe ruși, copii!

     Cel mai frumos anotimp e primăvara. Adie un vânticel plăcut, totul miroase a proaspăt. Îmi place să privesc cerul, norii, întoarcerea păsărilor călătoare, brăzdând cerul, dezosate și fără piele, în congelatoarele NATO, de pe transportoarele C-130 Hercules. Mă uit cum ies ghioceii din pământ, și-i salut voios: - Привет ! Totul e verde-crud. Pe alocuri, mai la nord, verdele dispare. Rămâne doar crudul.

    În fiecare an, când se apropie luna martie, mă simt obligat să fiu creativ și să plămădesc niște mărțișoare. Pentru uz personal, să fie clar! Mărțișoare de alea, de casă, sănătoase, naturale, nu de alea de supermarket, cu chimicale. Că nu mai găsești să cumperi de la țărani, i-au falimentat chinezii. Totul se cumpără de la chinezi. Coșarul are fața lui Jackie Chan, gărgărițele și buburuzele sunt toate pe TikTok, iar ghiocelul e interpretat de Bruce Lee, în kimono alb. Înainte vreme, se spunea că până în 9 martie trebuie să-ți alegi baba, ca să știi cum îți va merge tot anul. Acum, mai nou, trebuie să-ți alegi ceva de pe Ali Baba, ca să știi ce aștepți tot anul.

      Chiar și așa, îmi place că păstrăm tradițiile. Cred că pornirea asta, de a-mi face propriile mărțișoare, la venirea primăverii, e moștenită genetic, pe linie paternă. La fel, când vine toamna, tatăl meu simte pornirea de a-și face propriul vin. Diferența e, că, el chiar face. Omul gospodar își face toamna vin și primăvara, 40 de pahare. Fiul omului gospodar, le bea. De fapt, își ajută tatăl, pentru că nu-i ușor să sărbătorești 40 de sfinți într-o singură zi! Practic, e o obligație, nu o invitație, nici o infiltrație. Și după cum era de așteptat, atunci când ceva ce ar fi trebuit să fie o activitate plăcută, recreativă, cu multe și nebănuite satisfacții, se transformă în obligație, ghiciți ce se întâmplă. Sau, mai exact, ce nu se întâmplă. La făcutul mărțișoarelor mă refer, desigur. Nu se mai fac.

     Păcat. Uneori am idei drăguțe. Anul trecut, de exemplu, mă chitisem să modelez din pastă polimerică (un fel de luto-plastilină), o gamă de coviduți simpatici, corciți cu mărțișoarele clasice, consacrate: trifoiul cu patru foi, coșarul, bufnița, ghiocelul, de astea. Să îmbin noul cu vechiul, cum ar veni. Am cumpărat câteva chestii absolut necesare procesului de creație, inclusiv plastilină de asta șmecheră. Am început cu chestiile absolut necesare procesului de creație. După ce s-au gătat, s-a terminat și procesul de creație. 

       Nu, că nu m-am lăsat. M-am dus peste plastilina aia nevinovată și-am ocupat-o. Am ținut-o ocupată vreo oră, până n-a mai putut și mi-a mulțumit. ”- Spasiba”. I-am răspuns prompt: „- Pentru Putin” (glumă demnă de programul ”Unda Veselă”).  N-a ieșit nimic, niște forme diforme, numai prostii. M-am mozolit pe mâini, pe haine, pe păr, pe mobilă, până când, încolțit de atâta mizerie, demoralizat de calitatea și aspectul mărțișoarelor care ieșeau de pe bandă, rebut după rebut, orgoliul meu a cedat. Am recunoscut înfrângerea și am depus armele la gunoi. Plastilina mamii voastre cu mărțișoarele și primăverile naibii care m-a pus...că pe youtube se făceau morțișoarele astea de lutoplastie, așa de simplu, atât de ușor... parcă mai ușor cacartofii prăjiți! M-ai păcălit, Youtube-fără costuri!

    Acum, ce să zic, simt din nou, chemarea primăverii, a mărțișoarelor, a creativității, plastilina, lutul, vopselele, șnururile albe și roșii, baloanele colorate, firul ierbii verde-crud, toate-mi bat iarăși la geam, eu mă fac că nu le-aud. În sufletul meu de artist, știu că nu pot să rezist. Deschid larg obloanele, privesc roată împrejur, strig de sparg baloanele: Iar voi?!...ia să mă pupați în c...! 

     Asta este, n-ai ce-i face, hai, mai bine-o dați la pace! Ăsta-i mersul datinilor, săptămâna patimilor:

      1 martie mărțișoare, pe 8, la fete, doamne, domnișoare, la toate câte o floare, dacă ești băiet-băiet poate fi și un buchet, unul fain, că nu te doare, nu așa mic, ia-l, băi, mai mare! De ce? Că mâine e iar sărbătoare, n-o fă pe-a sfântul 41, hai, că știi tu bine care!                                                                        

Marele dor de micul dejun

   

    Discutam cu cineva despre curele de slăbire, în general și despre numeroasele motive pentru care, toate acestea (dar absolut toate!), sunt imposibil de pus în practică, în special. Personal, singurele cure care mi-au plăcut și de care m-am ținut, au fost The Cure. Ce mai glume fac și eu, bun, cum stăteam noi așa și ne dădeam cu părerea despre slăbit, observăm că discuția a alunecat brusc, spre unt. Nu ne-am mirat deloc, pentru că așa e normal, asta se întâmplă în cele mai dese cazuri.

 

     Când vine vorba despre unt sau despre orice alt aliment, ceva se declanșează în subconștientul nostru de părinți perfecți (scuzați pleonasmul) și începem, automat, să ne criticăm copii pentru că nu mănâncă mizeriile despre care stăm și discutăm noi, în loc să ne vedem dracului de treabă. Și dă-i cu ”pe vremea mea”. Că pe vremea mea stăteam de la 5 dimineața la rând la unt și era de un singur fel, netartinabil și plin cu apă, să tragă la cântar. Acum sunt 5000 de feluri de unt și copii nu mănâncă unt. Așa, și? Doar pentru că atunci nu se găsea și acum e peste tot, ești obligat să consumi acel aliment proporțional cu gradul lui de abundență? Astăzi ar trebui să mâncăm portocale și banane cât e ziua de lungă? Dacă ne uităm puțin în spațiul public, conform logicii ăsteia, putem deduce că, pe vremea lui Ceașcă, nu se găsea deloc căcat. Căci astăzi se consumă în cantități periculos de mari. Chiar vreau să trag un semnal de alarmă pe această cale: România consumă mai mult căcat decât produce! În curând va trebui să importăm acest produs, cu care altădată ne mîndream! Atât la intern cât și la export. Astăzi, însă, mafia căcatului își face de cap. Autoritățile au promis că intră puternic în ei. Cu furie. Și exact asta au făcut, cufurie. Așa ne trebuie, dar asta e altă discuție. Vom aduce din China. Și așa importăm de acolo toate căcaturile posibile. Și nu numai noi.

      Dar asta nu-i nimic. Știți ce mai mâncam? Mar-ga-ri-năăă!!! Da, margarină, care s-a dovedit că e mai nocivă decât fumatul. Pe pachetele de margarină ar trebui să existe imagini cu oameni care fumează, însoțite de mesaje de genul ”Reduceți riscul de cancer: fumați tutun!”...

     

       Gândindu-mă la unt, nu știu ce mi-a venit așa, din senin, că l-am asociat cu micul dejun servit la hotelurile comuniste, de pe litoral. Pe atunci, nu știu cât apreciam eu ce se petrecea în respectivele unități de alimentație publică, nu mai țin minte, știu că, în general, se mânca bine, nu erau probleme, dar, cumva, ”masa” și ”cazarea” făceau parte din normalitatea concediului. Punctul forte era, fără discuție, marea, nicidecum mâncarea. Poate dulciurile, poate Pepsi-ul, poate înghețata sau alte nenorociri chimico-calorice să fi fost puncte de atracție, dar nu mesele principale ale zilei. 

        Azi, însă, amintirea banalei pâini prăjite, cu unt și miere, a reușit să tragă după dânsa, o altă amintire, cea a ceștilor goale, care așteptau apa fierbinte și a pliculețelor de ceai, care, la rândul lor, abia așteptau să le dai jos ambalajul pentru a se scufunda în apa fierbinte, colorând-o. Și uite așa, una câte una, amintirile apăreau de după cortina uitării, pe scena memoriei, în lumina reflectoarelor, aducându-se una pe alta, ținându-se strâns de mânuțele lor firave și încurajându-se din ochi să iasă la iveală. Un adevărat lanț al amintirilor: zahărul cubic, gemulețele și miericica ambalate în cantități minuscule, cubulețul de unt...Nu mai țin minte dacă se servea și vreo felie de parizer sau nu. Uneori era ceai, alteori era lapte. Oare aveam și cacao? Nici asta nu mai știu. De menționat și vesela: atât cănile cât și farfuriile și scrumierele erau de un alb-murdar, uneori bătând spre bej, cu o dungă sau două bleumarin, circulare, poziționate pe marginea farfuriei, sau în partea superioară a cănii, întrerupte de sigla hotelului respectiv. Personalizate, ca să nu poată fi furate. A fost frumos. Copilăria mea. 

        Mâine dimineață fac pâine prăjită cu unt și miere. Am musafiri: copilul din mine. Ceai, nu, că, deh, cafeaua are rolul ei bine stabilit și de neînlocuit. Dar, pentru copilul din mine, am să pun în cafea, zahăr cubic. Două cubulețe. Simt că mai am, pe undeva, o cană albă cu două dungi bleumarin.

Haiku mine

 

     Mi te-ai așezat pe suflet,

    Ca pe o sanie de fier forjat,

    Pe care, acum, o târâi greu,

    Pe asfalt, prin iarna neninsă,

    A nevrajbei noastre.

Naufragiul

     

Nu chiar totul are sens, nu chiar totul are o logică pe lumea asta. Nu totul trebuie să însemne ceva, nu din toate cele trebuie să rămânem cu niște concluzii. Sunt și lucruri fără nici un rost în universul ăsta. Rumeguș de la Lucrarea lui Dumnezeu, așchii, resturi. Și pentru că Dumnezeu, în a șaptea zi s-a odihnit în loc să facă curat în atelier, aceste resturi fără rost au rămas împrăștiate de-a lungul și de-a latul Creației. Ne mai împiedicăm uneori de ele, le știți, sunt acele clipe goale de conținut, care, dacă se îndesesc, se transformă în zile,. 

       Zile, la capătul cărora nu înțelegi unde s-a scurs timpul, te întrebi ce s-a întâmplat și simți că ți-a dispărut acea zi din viață. Apoi, zilele de genul ăsta se multiplică, parcă trase la xerox ca niște bancnote fără nici o valoare, butaforie pentru piesa de teatru în care îți joci viața, și în care, culmea, deși e despre tine, nu mai ești decât un simplu figurant. Apoi zilele false se transformă în luni false iar lunile false  în ani falși, ani în care nu se mai întâmplă absolut nimic. Sunt acei ani în care uiți să trăiești, să iubești, să fii viu. Sunt anii fără logică, fără sens, fără însemnătate. Anii către nicăieri. Ca și cum ai merge prin ceață, fără direcție, nici pe pământ, dar nici pe apă. Pe niște pietre care răsar, ici-colo, din apă. Și nu știi ce se va termina prima dată: pietrele, apa, cețurile, sau tu.

      Mi s-a întâmplat asta într-o zi de noiembrie, cu mulți ani în urmă, când secasem atât de tare (spiritual, emoțional, inspirațional, vital și alte chestii care se termină în ”-al”), încât Marea Neagră m-a chemat la dânsa, ca să mă repună pe linia de plutire. Ca în melodia aia celebră, marea mă cheamă la ea. Să spun ”nu”, să spun ”da”?...Dar ce zic eu, m-a chemat, de fapt mi-a poruncit, de-a dreptul. Mi-a poruncit să las totul, casă, familie, serviciu, prieteni, absolut tot și să merg să o văd. De parcă ar fi fost o chestiune de viață și de moarte. Ceva extrem de important. Nu-mi era clar dacă era ceva important pentru ea, pentru mine, pentru amândoi, sau pentru cu totul altcineva. Sau  dacă Timpul însuși avea nevoie de ajutorul nostru, al meu și al mării, ca să reducem spațiul dintre noi, pentru ca el, Timpul, să poată curge neîntrerupt, în continuare. Ăsta e cel mai mic defect al Timpului: nu poate sări acele distanțe lungi și pustii dintre două ființe care sunt legate una de cealaltă, într-un fel sau altul. Atunci, face el cumva și le apropie. Iar cel mai mare defect al lui, e că, deși nu poate, de multe ori, parcurge, totuși, cumva, acele distanțe lungi și pustii. Iar ființele respective rămân, ca proastele, departe una de cealaltă, pentru totdeauna, deoarece, așa cum știm cu toții, Timpul nu se mai întoarce.

    N-ar fi trebuit să mă duc. Însă, nu știu cum să explic, parcă simțeam că e pentru ultima oară când mai aveam parte în viața mea, de un adevărat ”Nu ar trebui să fac asta”. Așa stând lucrurile, pur și simplu nu am avut de ales. Am fost obligat să fac acel drum. 

      Trenul către mare, îl știți. E același de 1000 de ani. Un monstru de fier ruginit, mirosind a țigări fără filtru și a urină. Am ajuns dimineața, în uralele răgușite ale câtorva pescăruși matinali, pensionari, probabil. Îmi amintesc și astăzi, ce zi era. Era o zi gri. Am coborât în port. Marea era liniștită, aproape resemnată.  Cu un gest de piatră, m-a invitat să facem câțiva pași împreună. M-am întors spre statuia lui Ovidiu, care a încuviințat mut, fără să clipească. 

      M-am apropiat de țărm și am pășit pe o piatră udă, temându-mă să nu alunec pe alge. Apoi am pășit pe altă piatră. Apoi, pe o alta. Mergeam, fără să știu de ce, tot mai departe de țărm. La un moment dat, țărmul a dispărut în ceață. Marea a dispărut în ceață, la rândul ei. Apoi, a fost rândul meu să dispar în ceață. Eeexact. Ca măgarul. Dar n-am făcut-o. Am continuat să merg pe pietrele din apă, ca un Iisus fals, care vrea să păcălească oamenii că poate merge pe apă. Și că poate transforma apa în vin. Asta am zis-o la mișto, pentru că, de fapt, chiar am scos din rucsac un pet de apă minerală plin cu vin roșu, pe care, întâmplător (sau nu) îl aveam pentru cineva.     

       Eu fiind un oarecare, am băut vinul pentru cineva care chiar era cineva și încă mai este. Vin proaspăt, nestat din fiert, din toamna aceea. L-am băut acolo, la începutul sfârșitului lumii, unde nu exista nici cer, nici pământ, nici timp, dar mai ales nu exista cale de întoarcere: naufragiasem. De asta mă chemase marea la ea urgent-urgent. Știa că, la un moment dat, pe parcursul anilor, mă pierdusem, că mă căutam, m-a căutat și ea o vreme și atunci când mi-a găsit epava, m-a chemat imediat. Se pare că am fost în același timp și furtună și epavă și echipaj și căpitan. Ba chiar și misiune de salvare am fost. Naufragiasem la țărmul mării, venind dinspre uscat. Naufragiasem mai demult, nu atunci, dar eu continuasem să mă caut, să-mi caut echipajul de idei nebune, în care credeam orbește și care mă făceau să simt că trăiesc.

      Căutările eventualilor supraviețuitori au fost zadarnice. Echipajul meu de nebuni, acele îndrăzneli responsabile pentru toate aventurile iresponsabile ale vieții mele, dispăruse, trebuia să recunosc asta. Mi-am luat adio de la epava visurilor mele, în timp ce aceasta se destrăma în ceață. Marea era atât de gravă și de serioasă și de tristă, încât ai fi avut impresia că, imediat, are să plângă cu lacrimi dulci. 

      Întâlnirea se terminase. Era timpul să plec. Pentru că Timpul începuse din nou să curgă. Se terminase acel spațiu lung și pustiu dintre mine. Ceața a început să se risipească. Vedeam țărmul, orașul, oamenii pe mal, cum mergeau grăbiți și hotărâți, fiecare, pe câte un drum vechi-vechi-vechi de când lumea, cu convingerea că au apucat pe un nou drum. Sau că sunt pe drumul cel bun. Însă drumul știe el, mai bine, ce și cum. Vedeam din nou pescărușii, pescarii și un pic de soare galben-verzui, fluturând pe cerul alb, ca un steag decolorat al unui vas de pirați blazați, transformat în consignație și casă de amanet. Cu schimb valutar pe puntea din spate. Ovidiu, statuie cum e el, avea un aer de ”Ai văzut? Ți-am zis eu!”.

      Nu știu dacă are sens ce v-am povestit. Însă nu chiar totul trebuie să aibă sens, nu chiar totul trebuie să aibă o logică pe lumea asta și nu trebuie să avem întotdeauna dreptate. La urma urmei, care e logica sau sensul unui naufragiu?

Oeufs pochés au café

Ouă poșate în cafea. Rețetă proprie. Accidentală.

Ingrediente:

- aproximativ un gălbenuș de ou, rămas de cu o seară înainte, când s-a făcut pâine de casă, și a necesitat brușare (un termen inventat de mine, acum, pe loc), adică ungere pe deasupra, pentru aspect;

- cafea;

- apă;

- o linguriță de zahăr brun.

Timp de preparare: 7 minute. Plus/minus alte minute.

Mod de preparare: 

       Se trezește la 5:55 fără nici un chef. Se uită la ceas. Se înjură convențional. Se merge la baie. Se revine în bucătărie. Se caută papuci de casă. Nu se găsește. Se recurge la șlapi. Dacă e șlapi. Dacă nu e șlapi, e buni și papucii ”de arici”. Parcă ești la mare. Papucii sunt, încă, plini de nisip. Au! și scoici. În tot acest timp, un ochi se ține închis, pentru a face mai ușoară trecerea de la modul ”sleep” la modul ”active”. Se caută ibricul. Se sapă după ibric într-un dulap plin cu oale și tigăi. Se cad oale și tigăi din dulapul destinat depozitării acestor ustensile. Pe gresia din bucătărie. Multe. De diferite mărimi și greutăți. De parcă ar fi turnir la mine în bucătărie și ambii cavaleri teutoni participanți au căzut pe jos. Cu tot cu cai. După ce se asigură că absolut toți vecinii de pe scară au contribuit cu ceva carne la frigiderul nostru, se găsește ibricul. Se pun oalele și tigăile înapoi în dulap. Nu se cunoaște formula care asigură echilibrul perfect al acestora și nici cum naiba au încăput acolo. Din acest motiv, o parte din ele se mai cade odată. După metoda LIFO - Last in, First Out. 

         Se umple ibricul pe jumătate, cu apă de la robinet. Sunt 30 de ani de când avem apă la robinet, aproape non-stop și mie încă îmi mai place invenția asta. Înainte, aveam apă în sticlele de lapte. Nu că n-ar fi existat și pe vremea comunismului apă la robinet, atât rece cât și caldă. A existat. Însă depindea foarte mult de cine strângea robinetul. 

           Se pune o linguriță rasă, de zahăr brun, în apa rece din ibric. Se adaugă 2-3 lingurițe cu vârf, de cafea măcinată. Deși, termenul corect ar fi ”râșnită”. Se spune ”râșniță de cafea”, nu ”măcinătoare de cafea”. La fel cum se spune ”măcinat de griji”, nu ”râșnit de griji”. Se spune așa, cât se mai poate. Până când nu ni se va impune un termen care să fie politically correct, ca să nu ofensăm cafeaua. Ceva de genul ”Cafea cu deficiențe de agregare”. 

            Se amestecă bine și se pune pe foc ibricul.  După ce amestecați bine cafeaua și zahărul în apă, scoateți lingurița din ibric. ATENȚIE AICI! De pe linguriță pot picura stropi de apă îmbibați cu cafea. Aceștia pot păta diverse lucruri. Iată ce aveți de făcut: cu ochiul închis de somn, căutați pe blatul din bucătărie o cană în care să puneți lingurița picurândă. Se va găsi cana în care a mai rămas gălbenuș de ou, din cel folosit aseară, la brușat pâinea de casă. Atenție: NU se va observa gălbenușul! Se va plasa lingurița cu capul în jos (capul linguriței), în cană și se va răsuci o singură dată, la 180 de grade. După ce dă primul clocot, se ia ibricul de pe foc, se scoate lingurița din cană și abia atunci se oservă gălbenușul. Se înjură un pic, tot convențional, în gând. Se ezită maximum o secundă, se decide că nu se mai spune la nimeni și se amestecă cu simț de răspundere cafeaua și oul prins de linguriță. Se mai dă un clocot, nu mult, doar atât cât să dea cafeaua cu tot cu oul poșat în foc și să zoiască grav jumătate de aragaz și un sfert din blatul de lucru. Blat, de altfel curat, pentru că, nu-i așa, am avut grijă, mai devreme, să nu picure lingurița pe el! 

    

            Oeufs pochés au café e gata de servit. Sau de aruncat, pentru că, așa cum era de așteptat, are un gust nașpa. 

            Poftă bună! 

             Pentru alte rețete, vă mai povestesc eu, când mi se vor întâmpla.