Un mic paradox al socializării virtuale

          Așa cum au deschis chinezii, porțile Orașului Interzis, astăzi am să ridic și eu cortina grupului meu privat, de facebook și vă voi spune povestea reală, chiar din interior.

     M-am hotărât, într-o zi, să-mi fac și eu, pe facebook, un grup. Nu că aș fi murit de invidia celor care făceau parte din astfel de cluburi mici, dar de esență tare. Îmi plăcea, însă, când ridicau un colț al cortinei și ne lăsau să aruncăm o privire foarte rapidă în culisele micii lor lumi virtuale. Din nou, precizez, nu ceea ce scoteau dânșii de sub faldurile cortinei, pentru a ne povesti/arăta, m-a determinat să iau o astfel de hotărâre. Nici ceea ce reușeam să întrevăd, cu colțul ochiului, în interiorul grupului. M-am hotărât să-mi fac un grup privat, retrâns și select, deoarece îmi place să am la dispoziție o cortină. După o cortină, poate fi orice, poate fi oricât, poate fi oricine. Dar nu oricine poate avea la dispoziție, o cortină. Un univers paralel, o lume privată, în care regulile să fie făcute doar de cei ce compun acea distribuție restânsă.
     Așadar, mi-am dorit un grup în care să nu fiu criticat niciodată. Ba dimpotrivă, să fiu apreciat, orice aș posta. Și să primesc cel puțin câte un LIKE de la fiecare membru al grupului. Să pot povesti la diverse ocazii - nunți, cumătrii, înmormântări, team-buildinguri - ce lucruri extraordinare am văzut eu în cadrul grupului meu extrem de privat, extrem de select și extrem de exclusivist. Lucruri, la care oamenii obișnuiți, restul carevasăzică, nu au acces și nici nu pot visa să aibă acces. Deși și-ar dori foarte mult... Iar dacă nu își doresc, ar trebui să-și dorească!
     A venit, la un moment dat și ziua în care am pus această dorință în practică. După o analiză extrem de dură a potențialilor membri ai grupului, procedând prin eliminare, am ajuns la rezultatul dorit. Un grup extrem de restrâns, extrem de select și 100% potrivit cu personalitatea, gusturile, preocupările și tot ceea ce compune, în rest, încântătoarea mea persoană. Un grup format din doi useri: eu și cu mine.
     Am creat două conturi virtuale, profitând de faptul că am două prenume. În primul cont, am preluat cele două prenume, așa cum apar ele în buletin, în al doilea cont, le-am inversat ordinea. Și cu asta am rezolvat toată problema. Eu postez, eu îmi dau LIKE, eu mă comentez superfavorabil. Un grup destul de activ, dacă e să mă întrebați pe mine. Sau pe mine.
     De nedescris satisfacția, emoția clipei când, echipa de la rețeaua de socializare, m-a anunțat, că am împlinit un an de prietenie cu mine însumi! M-am simți mai împăcat cu sinele meu, decât un călugăr tibetan cu al său. Dar cel mai interesant a fost atunci când am văzut lista prietenilor comuni. Am constatat, nici mai mult, nici mai puțin, că am o infinitate de prieteni comuni ! Explicația e simplă, iată cum funcționează: tu, te ai pe tine în listă iar celălalt tu te are pe tine în listă. Dar tu-cel din lista ta de prieteni comuni , ai, la rândul tău, în listă, pe tine, cu tine și cu celălalt tu, iar tu din lista celuilalt tu, ai în lista ta de prieteni pe tine cu doi de tu în listă, plus un celălalt tu cu doi de tine în listă. Simplu! Și tot așa, ca în două oglinzi paralele, puse față în față, lista prietenilor comuni, se automultiplică, tinzând la infinit. Paradoxal, cel mai mic grup, este de fapt, cel mai numeros! Dar, atât paradisul, cât și infinitul, au, pentru înțelegerea noatră, limitele lor.
     După o vreme, am constatat că sinceritatea și LIKE-urile sunt lucruri foarte diferite. Uneori, chiar diametral opuse. Nu chiar toate postările mele erau geniale. Unele erau de-a dreptul tâmpite. Dar cum nici nu voiam și nici nu puteam, vorba aia, să mă pup în cur singur, încetul cu încetul, am devenit propriul meu hater. Iar într-o cu totul altă zi, m-am supărat atât de tare, încât m-am exclus din grup și mi-am dat singur ”ban”. Adică mi-am blocat accesul la celălalt cont al meu, ca să nu mă mai găsesc pe mine însumi, pe internet. Știam totul despre mine, nu mai reușeam să mă surprind cu nimic și nici să mă mint. Eram sufocant de plictisitor.
      De regulă, oamenii postează doar pentru ei înșiși. E ceva absolut normal. În general, tot ceea ce fac oamenii, fac doar în propriul interes. Se uită cu real interes doar la propriile poze. Au răbdare de a citi doar ceea ce scriu sau redistribuie ei înșiși. Și dau LIKE cu un singur scop: la schimb. Facebookul funcționează după legea Talionului: LIKE pentru LIKE și SHARE pentru SHARE.
      Așa că mi-am șters și contul principal. Rămăsesem absolut singur. Dacă nu mă citesc eu, cine naiba să mă citească? Și chiar dacă m-ar mai fi citit unu-doi, din greșeală, o întrebare va rămâne, oricum, fără nici un răspuns: cine naiba mă va mai scrie?!

Hoții ne-au furat piloții!

     O știre apărută ieri, în presă, ne informează, cu nonșalanță, că România are urgentă nevoie de 200 de piloți... De parcă piloții ăștia ar sta în fiecare dimineață la capătul Păcurariului, înghesuiți unii în alții, cu țigara-n colțul gurii, vreo 5-600 așa, ca mexicanii, așteptând o camionetă care să-i ia, să muncească la negru. Eu am găsit cu greu un electrician și voi vreți, URGENT, 200 de piloți de linie?  Cum, 200 de piloți, oameni buni?! Busule, dă-te la o parte, frate, că poate mai vor și alții să facă infarct! Dar până acum, cu cine am zburat? Cu stoluri de paseri călătoare? Cu porumbei voiajori? Că nici piloți automați nu mai avem, au luat-o pe ulei când au văzut că se strânge șurubul, că li s-a aprins, fraierilor, beculețul, au înșfăcat câte o parașută și au zburat afară. Le-a fost frică să nu fie și ei, vânduți la fer vechi. Asta, de când au devenit și ciorile păsări pasagere...pardon, călătoare.
     Apropo de frică, oare cum s-au simțit cei care au citit știrea asta în timp ce erau la 10.000 metri în aer, deplasându-se, printre nori, cu 500 km/h ? Sunt convins, că, brusc, s-au simțit, cu toții, mult mai aproape de Dumnezeu. Și mult prea departe de toaleta din avion.
    Cum, Doamne-ferește, un deficit de 200 de piloți? Dar câți am avut până acum? Minus 50? Că doar n-avem mii de avioane, asta e clar. Nu vorbim aici de utilitare pentru stropit terenuri agricole sau pentru plimbat țiriaci peste trei copaci. Că altă rimă n-am găsit. Dar nici alți copaci. Vorbim de avioane grele, transport internațional de pasageri, mărfuri etc.
     Taromul are vreo 25 de aeronave și Blue Air-ul vreo 38.  Celelalte companii aeriene românești, Alfa Air, Carpat Air și Bucharest Air, au, împreună, sub 10 avioane. N-avem 80 de avioane în toată România noastră, centenară, cu tot cu ăla al lui Aurel Vlaicu. Dacă am fi avut măcar 100 de buc.zburătoare pă ștoc, puteam zice că le-am făcut pentru centenar. Le-am făcut cu râvna și iresponsabilitatea unei familii tradiționale, din fundu` României autentice, care n-a auzit în viața ei de contracepție: anu` și aeroplanu`! 
     Stăm acum și ne gândim, nu-i așa, nene Iancule, la țărișoara noastră, la deficitele ei, la excedentele ei, la viitorul și la bunăstarea ei. Și parcă ar fi o soluție. Ne-am tot plâns că hoții ne-au furat flota maritimă. Acum, hoții ne-au furat piloții. Cică hoții lor plătesc de 10 ori mai bine decât hoții noștri.
      În concluzie, avem niște marinari fără vapoare, pe de o parte și niște avioane fără piloți, pe de altă parte. Iar nevoia de 200 de chiloți care sî chiloteze avioanili, e de maximă urgență, că s-au vândut biletele! În condițiile astea, citând poporul de la malul mării, ”Nu-i echipă cum e Farul, nici pilot ca marinarul!”, preconizăm că timona vaporului va fi înlocuită de manșa aeronavei, cu rapiditatea și naturalețea cu care sunt  înlocuiți managerii de la Tarom.
     Mai greu va fi până se vor dezobișnui lupii de mare să înfunde cala cu marfă pentru bișniță, să ceară de la echipaj 10% din câștiguri- capa căpitanului - sau, să arunce ancora la aterizare. Însă, cel mai important lucru de reținut: sub nici o formă, în nici o circumstanță, orice s-ar întâmpla, stăpâniți-vă, controlați-vă reflexele condiționate, masterizați-vă subconștientul și vă rog eu, stimați aerovaporeni, niciodată, să nu cumva, să strigați ”Pământ!”.

Am scăpat de al III-lea război mondial!

   

Chiar îmi făceam probleme: retragerea USA din tratatul INF, alianța care se îngroașă între Rusia și China împotriva americanilor și ai tutulor aliaților acestora, Siria, iliberalismul care ia amploare, Jair Bolsonaro, așa-zisul gigaexercițiu de alarmare în caz de seism, exercițiu unic în Europa, de o amploare nemaiântâlnită, faptul că elevilor li se prezintă armament de război în curtea școlii (la Toma, cursurile au fost întrerupte jumătate de zi, de niște bravi soldăței ai armatei române și TAB-urile lor de paradă), toate astea, plus referiri tot mai dese în media, la cel de-al treilea răzbel globular, mi-au așternut pe gene, o umbră de îngrijorare, trebuie să recunosc. Dar mi-a trecut. Am realizat, ieri seară, că nu ne aflăm în nici un pericol. Ce s-a întâmplat.

     Târâiam, spre mașină, niște sacoșe grele, pline de cumpărăciuni, dimpreună cu soția, conform contract: împreună la bine și la greu. În cazul de faţă, eram împreună la bine. Cum mergeam noi, așa, oropsiți ai sorții, în fața noastră se întâmpla un grup de trei donșoare. Cam de-o vârstă cu Toma, 13-14-15 anișori. Oricum, estimările astea , în zilele noastre, sunt degeaba. Nici datarea cu carbon izotop 14 nu mai dă rezultate când e vorba de vârsta duducilor secolului 21. Sub stratul izolator de tencuială de ten - cunosc blocuri a căror izolație e mai subțire -, gene false, colagen, acid hialuronic, intervenții chirurgicale, peruci, implanturi, extensii, se poate ascunde până și un cimpanzeu. Asta, dacă ai noroc. Cimpanzeul are, totuși un anumit grad de inteligență. Practic, te poți aștepta la orice. La orice, mai puțin la ceea ce a urmat.

     Analizând retrospectiv evenimentele, mă gândesc că, totuşi, aplicația RO-ALERT ar putea fi utilă. Chiar dacă nu poate semnala cutremurele înainte de a-ți cade-n cap borcanele cu zacuscă, sunt o mulțime de alte nenorociri de preîntâmpinat, pe lumea asta. Începând cu lucrurile mici, de zi cu zi. Când vrei să cumperi mâncare din supermarket: ”Alertă! Pericol de cancer!”. Când vrei să cumperi băutură, ”Alertă! Pericol...de bere caldă!”. Asta pentru că i-ai dat aplicației acces la locația telefonului. Aaaa, suntem în Moldova, bini. Dacă am fi fost în Ardeal, alerta ar fi sunat așa: ”Niii, mă, ce faci, ești bolund?! Berea nu e băutură!”. Când o tipă trăznet acceptă s-o conduci acasă: ”Alertă! Pericol de Costel!”. Sau când vrei să te căsătorești: ”Alertă! Pericol de ANAF!”. Ori când te întâlnești cu vreunul: ”Alertă! Pericol de om prost!”...și te gândești, ”Mă alertează pe mine? sau pe el?”...
     Până la marile alerte, din care oricum, nu scapi cu viață, ar fi fost de apreciat să primesc și eu, măcar o amărâtă de alertuță, pe telefon, în acea seară. Nu era o chestiune de viață sau de moarte, dar aș fi fost mai puțin ”afectat emoțional”, cum se zice.

     Așadar, fragilul meu echilibru emoțional a fost afectat în clipa în care duduca din mijlocul grupului de trei, s-a oprit, s-a unduit, capul pe spate și-a dat, mînuța cu telefonul și-a înălțat, buzele și-a țuguiat și un selfie și-a pozat. Nimic șocant până aici, nu am fost pe Lună în ultimii 10 ani, am mai văzut scena asta, m-am obișnuit, un pic, cu penibilul situației, dar selfista din imaginile alăturate a dus conceptul de ”penibil de superficial și prost de-a dreptul fără șanse de recuperare”, la un nou nivel. În timp ce omenirea abia își revenea, cu greu, după căzătura în fund pe care a tras-o când a văzut noul selfie, cel al donșoarei de care vă tot zic, în timp ce 7 miliarde de oameni se întrebau ce i-a lovit, autoarea selfiului era la fel de devastată de propria frumusețe, ca și restul lumii. Poate un pic mai mult, e și normal, fiind implicată direct. A stat vreo 2-3 secunde nemișcată, privind telefonul, mută de admirație și extaz. Sau, poate, că, a atins nu-ș ce record. Nu știu, mă gândesc, o fi ca la mașini: după 999999...9 de selfiuri, se resetează contorul și o iei de la zero. O fi atins vreun record modial la numărul de selfiuri și noi nici nu știm că aurul mondial  la prostie penibilă e în România! Cine știe. Dar partea cea mai bună acum vine: după ce s-a admirat îndelung, a avut o autoepifanie, o revelație a ei însăși. Drept pentru care, a început să țopăie, să sară, să-și îmbrățișeze prietenele, în timp ce striga ”Mă simt frumoasă!...sânt frumoasă!...mă simt așa de frumoasă!”. Și alte tâmpenii, din același registru. Prietenele, însă, nu păreau să rezoneze cu dânsa. Deloc. M-am uitat la Stela. Stela s-a uitat la mine. Clar, nu reușeam să procesăm evenimentul. Atunci, am avut și eu, o revelație: privind-o pe preafericita aia cum își escalada prietenele posace, măcăind despre cât de frumoasă se simte, mi-am adus aminte de rachetele alea, de zeci de milioane de dolari, pe care, ne tot amenință tovarășul Putin că le va achiziționa de nu-ș de unde. M-am gândit la miile de miliarde care ar trebui investite pentru a avea un al treilea război mondial, cât de cât decent. Și m-am liniștit. Pe noi, n-o să ne bombardeze nimeni! Ce rost ar mai avea?!

Trafic proverbial

* În război, în dragoste și-n trafic, nu există onoare.
* Stopul scuză mijloacele.
* Verba la volan, cripta manent.
* Cine sapă groapa altuia, cică o asfaltează pe-a lui.
* Prietenul, la Rutieră se cunoaște;
* Cine se trezește de dimineață, stă-n trafic de aseară;
* Bate șoferul cât e cald;
* Autostrada trece, pietrele rămân;
* Cine aleargă după 2 pietoni, nu accidentează nici unul, că-i beat.
*  Capul plecat, se lovește de volan;
* The small car upside down the big car
* Nu da prioritate, s-ar putea să-ți trebuiască într-o zi;
* Nu lăsa pe nimeni să te depășească! Chiar dacă ești parcat...
* Nu semnaliza înainte de a vira! Ce, pietonii de pe trotuar, semnalizează înainte de a traversa?!
* Claxonează cât de des și de tare poți, nu te lăsa distras de muzica dată la maxim!
* Repară-ți pana fix în curbă. Pe mijlocul străzii.
* Șoseaua pe care mergi tu, e numai a ta. Toată. Dacă mergi pe stânga și-ți vin din față nesimțiți, dă-le flashuri!
* Dacă-ntr-o zi, observi că mașina ta, mai are, pe lângă pedala de accelerație, încă două pedale, nu-ți bate căpșorul tău frumos cu asta.
* Ce tot atâta roșu, verde, galben...e doar o chestie de nuanță, dacă ai bemveu.
* Dacă parcarea e goală, renunță. Pleacă. Ce rost mai are să parchezi pe 2 locuri?
* Iar pe cei care blochează banda destinată virajului la dreapta, să facă râie căprească pe fund, din cea mai nesuferită, să aibă niște mâncărimi absolut insuportabile și să le cadă mâinile ca să nu se poată scărpina! 

Pe drumuri de rovinietă (I)

   Deschiderea granițelor, apariția companiilor low-cost, pachetele turistice, internetul și tehnologia actuală, naiba știe ce alți factori, au trezit Magellanul din noi, au făcut accesibile destinații, altădată, imposibile. În această epocă a turismului fără granițe și a granițelor, majoritatea, fără sârmă ghimpată, încă, noi am ales ca destinație turistică, Hong Kong. O alegere excelentă! Poate, într-o zi, vom ajunge și acolo. Pentru concediul aferent anului 2018, însă, decizia a fost rezultanta a două forțe complementare: pe de o parte, am fost împinși în țară, de voucherele de vacanță care, se știe, nu pot fi folosite altundeva, iar pe de altă parte, am fost respinși din afară, de prețurile nemiloase ale lunii august, la transport. Astfel că, parafrazând pe autorul ”Necuvintelor”, ne-am aventurat acolo unde nenăscuții turiști vor conduce pe neconstruitele autostrăzi. Timp de două săptămâni am străbătut 20 de județe, am schimbat 9 cazări, am vizitat principalele atracții turistice, de pe crestele munților până pe crestele valurilor Dunării. Pe scurt, am făcut cunoștință cu România. Pe care dorim să v-o prezentăm și vouă, în mai multe episoade, așa cum am văzut-o noi, atât cât ne pricepem și cât, încă, ne-o amintim.

După 4230 km

     Încerc să scriu, dar, brusc, mă trezesc că am ațipit. Pur și simplu îmi pică ochii pe tastatură. Duc o bătălie pierdută, cu oboseala acumulată în ultimele săptămâni. O oboseală perfidă, ranchiunoasă ca un golănaș de cartier, care, profitând că m-a prins, în sfârșit, fără apărare, se răzbună pi ghietul di mini, cu o cruzime, în comparație cu care, Kill Bill pare o amărâtă telenovelă cu rol de supapă pentru ameliorarea bufeurilor.

    În fine, va trece și asta, vorba chinezului. Așa cum a trecut și concediul. Că de asta sunt atât de obosit, jumătate din concediu mi l-am petrecut în mașină. Conducând, nu dormind. Nu, serios, am un vecin care, când vine muci, nu se mai complică să intre în casă, se culcă direct în mașină, în fața blocului. Culmea tupeului ar fi să-i mai și facă scandal nevesti-sii, dimineața: ”Tu știi de când sunt eu gata, uite, îmbrăcat, de când te aștept eu, cu motorul pornit?!...”.
    Veți spune că mă alint, 4200 km în 3 săptămâni nu e mult. Fraților, haideți să ne înțelegem: să conduci e una, să conduci prin România, e cu totul altceva. E adevărat că am condus și prin Grecia, dar, făcând o medie cu drumul prin Bulgaria, tot cam un drum prin România iese.
    Obosit e puțin spus. Sunt distrus, călcat de urs, luat în coarne, de ren și lovit de tren. Sunt atât de distrus încât viitorul meu s-a apucat să-și caute, serios, un alt job. Un job de viitor, bineînțeles. Și nici mașina nu se simte prea bine, după zgomotele de o sinceritate dureroasă și probabil, costisitoare, pe care le produce.
    Apropo de mașină.
    Aoleu mașina mea, m-am dus la doftor cu ea. Preventiv. Pentru prima dată, înainte de a pleca în concediu, m-am ocupat de mașină. N-am mai așteptat să se ocupe ea de mine. Nu știu ce mi-a venit, o responsabilitate, premoniție, o clarviziune, subconștientul meu a primit niște semnale...sau poate că a fost pur și simplu o frică justificată atât de lipsa infrastructurii autohtone cât și de cretinismul și inconștiența vreunui copchil căruia taică-su i-a cumpărat permis parțial de conducere, din ăla, numai pentru pedala de accelerație.

     Niște semne, totuși au fost. Primul semn rău s-a arătat atunci când am ajuns la service: service-ul plecase! Când ajungi la un service auto iar acesta nu-i acasă, nu este un semn bun. În hala, altădată neîncăpătoare, plină de mașini suferinde, ca un spital județean cu pacienții înghesuiți câte trei în pat, nu mă mai așteptau să mă întorc acasă nici măcar fotoliul din odaie, darmite țigara de pe etajeră!...
    Băieții schimbaseră sediul. Noroc cu tehnologia zilelor noastre, că e bună și la altceva decât la exhibat felina sau la pozat măslina. Pe Google Maps găsești aproape orice. Practic, te poți duce într-un oraș în care n-ai fost niciodată și poți da indicații de orientare unui localnic născut acolo. După care poți să fugi după el, să-ți recuperezi portofelul. Dar asta e altă poveste. Ce voiam să spun cu tehnologia și cu Goagălu`, este că, după ce m-am învârtit un sfert de oră în jurul unei bălți imense, de acumulare pluvială, adică exact acolo unde îmi indicau hărțile digitale că ar fi fost locația căutată, de parcă aș fi căutat Atlantida, am găsit pe net un număr valabil, de telefon și așa am ajuns, în sfârșit, la destinație. Mai erau două zile până la concediu, dar aventura, nerăbdătoare ca o fată mare, deja începuse. Milenialii să caute în dicționar expresia ”Fată mare”. Apoi să caute și cuvântul ”virgină”. Arhaismele astea...însă e-adevărat, așa era lumea odată. Crazy shit, bro!
    La service, un hobbit tânăr și simpatic mi-a urcat mașina pe rampă, a tras de fiare, de roți, de ce a mai găsit el pe sub mașină, de parcă s-ar fi antrenat la sală. Din când în când, îl întreb despre plăcuțele de frână. Atâta știu, atâta fac. Știam eu ceva, că se cam făcuse timpul să le schimb, dar nu eram sigur. Hobbitul îmi spune că da, sunt uzate, dar mai merg o tură. Treacă de la el. Ok, plătesc 30 de lei, îi las și lui ceva, că așa e hobbiceiul și plec mulțumit.

Mulțumirea m-a ținut tot restul zilei, seara, toată noaptea și o parte din dimineața următoare. Apăi, m-a ținut un pic, nu? Apoi s-a terminat. Mergeam prin oraș și un zgomot nasol se tot auzea de undeva, de dedesubt, ceva metalic. Ăsta a fost al doilea semn rău. Atunci când pui frână și mașina ta scoate un zgomot apropiat de cel produs de un accident de tren, e un semn rău. Mă întorc la hobbit, care, în legătură cu acest subiect, scoate o cutiuță cu vaselină și-mi unge axul cardanic. La mașină. Nu ”vă râdeți”, e o piesă, pe bune. Indiferent în ce sens folosiți unii dintre voi expresia asta. Ca să testăm efectele, dăm o tură p-afară, de probă, cu mașina briantinată. Nici un zgomot, frățioare. Mulțumirea revine. Și durează. De data asta m-a ținut pînă a doua zi, la prânz. Am schimbat plăcuțele de frână la Tg.Secuiesc. În ceasul al paișpelea. Literalmente, era ora două PM, iar noi eram în plină secuime, PLM! Sâmbăta! Deja nu mai speram nimic, concediul era, practic, anulat. Dar să-i fi văzut pe orcii unguri cum se învârteau în jurul mașinii după ce am folosit, la rândul meu, niște ”unsoare”!...Vorba aia, adevărată: nu toți hobbiții care te scot din nevoie îți vor binele și nici toți orcii care te bagă în autonomie îți vor răul. Ambii îți vor doar banii.

VA URMA

Dedic acest prim...hai să-i zicem episod, unui anumit amic foarte pasionat și extrem de priceput la mașini, care a lucrat chiar la reprezentanța Mitsubishi din București, amic pe care l-am sunat în acea zi desperată, de sâmbătă, pentru ajutor și îndrumare.
Nu-i vorbă, m-a lămurit omul, însă tind să cred că, la întrebarea mea, absolut inocentă ”Bun și câți km mai pot eu să fac dacă plăcuțele de frână se freacă fier pe fier? Pot 3000?”, a leșinat nevinovat.