”Game of Thrones” a lăsat tronul liber, la HBO. Începe urzeala succesorilor.

      Regina serialelor HBO, ”Game of Thrones” și-a dat obștescul sfârșit la vârsta de 8 sezoane (73 de episoade), lăsând liber tronul audiențelor. Producțiile care vor umple vidul de rating creat, trebuie să facă repede dezbaterea moștenirii, concurența nu iartă nici cea mai mică ezitare. Tot un fel de luptă pentru tron, însă mai puțin îndurătoare, mai inumană, deoarece e vorba de show-bizz.
      Pentru că există un firesc fenomen de migrație dinspre televiziunea clasică, tot mai puțin ofertantă, spre platformele de video streaming și pentru că tot mai mulți prieteni, amici, cunoscuți, rude, oameni, popor, telespectatori, îmi cer recomandări pentru showurile de pe aceste platforme, socot că sfârșitul legendarului ”Game of Thrones” e un bun prilej de a răspunde acestor trei persoane.

     Din start, ca să n-avem discuții, recomandările mele sunt strict subiective, nu țin cont nici de IMDb, nici de Rotten Tomatoes, audiențe, vânzări, popularitate sau părerea criticilor, singurul instrument folosit la măsurarea calității acestor producții este plictisometrul propriu: dacă mă plictisesc, showul e prost. Dacă nu mă plictisesc, e bun. Și încă ceva: dacă sunteți abonați la pachetul HBO, activați și HBO GO. Musai! Acolo găsiți tot ce rulează pe HBO România, fie că se cheamă HBO 2 sau 3, ori Cinemax 1 sau 2. Ca să vizionezi tot ceea ce merită văzut pe HBO, ar trebui să stai la TV non stop, să depinzi de orele lor de difuzare. Alternativa salvatoare, HBO GO îți permite să nu pierzi nimic, nici măcar timpul. De fapt, când zic HBO, mă gândesc la HBO GO, clar.

     Dar, înainte de toate, câteva lucruri despre acest HBO, ca să știm despre ce vorbim.
     Home Box Office (HBO) este un canal de televiziune prin cablu cu sediul central în New York. A fost înființat în 1972 de către un individ numit

Charles Dolan, care a propus pieței audiovizualului de atunci un canal TV cu abonament, care să prezinte filme și evenimente sportive fără enervantele pauze publicitare. Nu era 24/24, ci 9/24. Și folosea tehnica microundelor pentru difuzare. Te uitai la un film, pocneai și niște popcorn...
      Am căutat să vă prezint ceva colorat din istoria canalului HBO, dar s-a dovedit că existența acestuia e la fel de incoloră ca însuși genericul său. Cu toate astea, la început, HBO s-a numit...cum credeți? Tele-M ! Glumesc, evident. S-a numit ”The Green Channel”. Pe parcurs, ce-a fost verde s-a uscat, vorba cântecului, Mr. Dolan a plecat sau a fost ajutat să plece (n-are nici o importanță) și din una în alta, HBO aparține astăzi gigantului WarnerMedia, fiind ”coleg” de trust cu branduri ca TNT, CNN, Cartoon Network, DC, TCM și Warner Bros. Deși nu e chiar de anvergura unui Taraf TV sau Kanal D, HBO se descurcă binișor cu aproximativ 140 milioane abonati (sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/HBO), față de Netflix care are 148 milioane abonați (sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Netflix), deși a fost lansat cu 25 de ani mai târziu decât HBO, în 1997. Ajungem noi și la Netflix, nici o grijă.

     Aici, însă, încercăm să ștergem lacrima de pe obrazul fanilor GOT și să răspundem la întrebarea ”Și noi, acum, la ce să ne mai uităm ?”.  Căci dacă dragon nu e, nimic nu e! Fără zombilici cu ochi albaștri, moartea e pustiu...
      Nu-i chiar așa. Dintre titlurile pe care le puteți găsi acum pe platforma HBO GO, recomand:

* CHERNOBYL (2019)

    Catastrofa nucleară din 1986, prezentată atât de reușit la dimensiunile sale reale, încât alergi în bucătărie și mănânci sare iodată, cu polonicul. Nu cred că noi, cei din zonă, (de pe o rază de 1000 km din jurul centralei nucleare), am conștientizat vreodată la ce ne-am expus. Un fapt cert este, însă, că generația mea are tot mai puțini reprezentanți care trec de 55 de ani. Cancer. Vizionare plăcută!

* THE YOUNG POPE (2017)

    Un papă ateu, fumător, invizibil pentru public, primul papă american. un Jude Law absolut convingător. Vedeta miniseriei: Silvio Orlando, un cardinal - contabil șef care pare mercantil și meschin, așa cum îi șade bine unui membru al organizației condusă odinioară de famiglia Borgia. Dialoguri terapeutic de inteligente, un scenariu al naibii de bine scris (iartă-mă, Doamne!) în regia lui Paolo Sorrentino (La Grande Bellezza). Luați aminte la sezonul 1, că acuși începe sezonul 2: THE NEW POPE, pe genericul căruia apar și preafericitul John Malkovich, piosul Marilyn Manson și măicuța Sharon Stone. Doamne-ajută!

* EXTRAS (2005-2007) - the story of a man with small parts
 
   ”Small parts” nu se referă la dimensiunile penisului personajului principal, se referă la roluri, roluri mici, figurație, carevasăzică. Cu alte cuvinte, ”Extras”, adică ”Figuranții”. Dar nu figuranți în sensul de jmecheri care fac figuri, ci actorași de umplutură în filme mari...nu, când zic ”de umplutură”, nu înseamnă slabi, profesional vorbind, ci doar cu șanse slabe...NU! Nu-s retardați sau handicapați! O clipă, n-am vrut să zic asta...a ieșit ca naiba...uite ce e: vedeți Extras că e foarte amuzant, e cu Ricky Gervais! Cum adică ”cine e Ricky Gervais?”, că-nnebunesc!!!

*  OLIVE KITTERIDGE (2014)
    Vă doresc această miniserie de 4 filme, din toată inima! Serialul care te face să-ți suni profa de mate și să-i mărturisești cât de rău îți pare pentru tot și ce a insemnat dumneaei pentru tine... Iar după ce aburii serialului se vor risipi, să cauți și să găsești o cale de a trăi toată viața cu acel apel telefonic.

 
* TIN STAR (2017, 2 sezoane)

    Tradus cam liber ”Șeriful”, action-drama TIN STAR are la bază o rețetă deloc originală dar extrem de eficientă pentru a te ține în fața TV-ului sau monitorului, după preferințe. Tim Roth e în largul lui, poate fi bun, poate fi rău, poate fi cum vrea și cât vrea. Și vrea. Acțiune, suspans, femei goale, băutură, pistoale. Și peisaje superbe. Se zvonește că sezonul 3 se mută pe Amazon Prime.

* BIG LITTLE LIES (2017, 2 sezoane)

   Femeia te ridică, femeia te doboară, femeia îți dă viață și tot ea te omoară... problema e că aici, sunt patru femei! Miniserie, maximister! Distribuție de excepție, muzică faină, regie, costume, tăt-tăt-tăăăt! Numa` taci și uită-te!

* TRUE DETECTIVE (2014-2019)

   Primul sezon, cu Woody Harrelson și Matthew McConaughey, foarte-foarte tare! Sezonul 2, ceva mai slăbuț, dar tot foarte mișto. Iar sezonul 3, nu știu ce să spun, o fi Mahershala Ali ăsta, actor de Oscar, dar parcă și el se plictisea la filmări, așteptând să  se întâmple ceva în filmul ăsta. Avea o față plângăcioasă, de parcă ar fi fost diagnosticat cu constipație cronică, motiv pentru care s-a implicat în proiectul ăsta, că poate-i iese. Însă, în loc să-i iasă lui, le-a ieșit producătorilor.

* BOARDWALK EMPIRE (2010-2014, 5 sezoane)

   Steve Buscemi, Michael Shannon, Kelly Macdonald și alți actori mai mari și mai mici. Politicieni corupți, gangsteri de toate culorile, Atlantic City în anii `20 ai secolului ce tocmai a trecut, orgolii, ambiție, corupție, prohibiție. Producători executivi: Martin Scorsese (care a regizat episodul pilot și a stabilit ”lookul”, tonul și ritmul serialului) și Mark Wahlberg, care încă mai are bani din vânzarea de discuri și blugi cu fundul până la pământ, din ”zestrea” trupei Marky Mark &  the Funky Bunch.

* DEADLY CLASS (2019)
   Ai dat admitere la geografie și n-ai fost admis? Ți se pare că Știința și Ingineria Materialelor nu e facultate de viitor? La litere n-ai avut suficiente cifre ca să intri?...Nu intra în depresie! Îți vine să omori pe cineva? Ești candicatul ideal! Există studii superioare și pentru cei ca tine! 
    Deadly Class e o Academie a asasinilor de elită. Pe lângă Facultatea de Teologie, e singura instituție de învățământ superior care îți asigură un loc de muncă după absolvire. Și o pensionare rapidă pentru cine apucă.

* CATCH-22
   O dramedie despre absurditatea războiului. George Clooney, adorabil, ca într-un film al fraților Cohen. 

* WARRIOR (2019)

   În America anilor 1870 vine un chinez și le dă somn la toți. Așa s-a născut ”the american dream”.

*YEARS and YEARS (2019)
   ”URECHI și URECHI” l-ar traduce cineva, nu spui cine, că e mai mulți. Umor britanic, o viziune surprinzătoare și inteligentă a viitorului apropiat. Nu mai rețin dacă Brexitul s-a încheiat sau nu...

* TRUST (2018)
   Ăsta-i fain tare. E inspirat dintr-un caz real: un adolescent hipiot este răpit în sudul Italiei, de niște mafioți fără curele la pantaloni. Incontestabil, sudul Italiei e criminal de răpitor! Cum să nu fie plin de Mafie p-acolo?! Hipiotul de Aur scapă, este prins și iar se scapă. Pe el și pe încă unu`. Mafioții vor (surpriză...) decât bani de la bunelul hipiotului, nimeni altul decât magnatul Getty, unul dintre cei mai bogați oameni din lume. Moș Getty, însă, nu e Moș Crăciun. Nu e magnat degeaba, să arunce cu bani așa, oricând, pe orice sau pentru oricine. De aici, un conflict în regia lui Danny Boyle (Trainspotting).
 
* TABOO (2017)
   Un fel de Peaky Blinders al HBO. Vedeta serialului, ca și în Peaky Blinders, dealtfel, este Tom Hardy, pe care l-am remarcat prima oară în Lawless (2012). Foarte fain vizual, costume și machiaje foarte atent executate. Poți număra cariile din măselele maronii ale figuranților și păduchii din perucile pomădate ale personajelor principale. Un pic de bătaie, oleacă de vodoo, ceva sex, istorie și politichie, per ansamblu, omul și-a făcut treaba. Că e și la butoane, printre creatorii serialului. Tom Hardy, ptiu să nu-l deochi! Și frumos și dăștept și papă tot din farfurie. Mai ales dacă-i pui droguri și băutură. A fost la dezintoxicare, acum e funcțional.

* DOOM PATROL (2019)
   Cea mai recentă producție a celor de la DC Comics ne prezintă niște anti-eroi -eroi, cum e moda pe la noi. Nu știu prea multe, abia a fost lansat, dar văd că au agățat și câțiva actori dă lung-litraj, pardon, de lung-metraj, de pă la Hollywood. Serialul arată bine, în general serialele DC arată și sunt ceva mai bunișoare decât cele produse de MARVEL.                                                             

  La plecare, ne mai oprim puțin pe hol, în fața ușii, cu paharele în mână, ”la bot du șeval”, cum s-ar zice, pentru a menționa câteva titluri pe care mi-e lene să le prezint mai în detaliu și nici n-ar fi indicat, deoarece, deja am depășit dimensiunile de bun simț al unui articol de blog. Mă refer aici la BLACK MONDAY (2019) , SHARP OBJECTS (2018) dar și noile achiziții, The Walking Dead -AMC (2010-prezent, 10 sezoane!) și MR. ROBOT -Amazon Prime (4 sezoane)
     Să nu uit și de FARGO! O comedie neagră, cu o distribuție foarte bogată, care de-a lungul și de-a latul celor trei sezoane a hrănit mulți actori de top, mai puțin pe Maia Morgenstern și Horațiu Mălăele. Nu-i nimic, mereu există un LAS Fierbinți pentru toată lumea!

       Suficient pentru început! Cât m-am scremut eu să public articolul ăsta, au mai apărut 100 de showuri noi. Și continuă să apară, iar noi nici n-am apucat să discutăm despre filme.

     

Muriți ca la dumneavoastră acasă!

     În memoria colegilor de serviciu, de zile furați și prea curând uitați

Moartea e foarte importantă în viața unui om. Moartea nu te înșeală: de când te naști, știi că va veni și știi exact ce vrea de la tine. Nu te minte. E întotdeauna punctuală. Vine la fel pentru toți și are același preț pentru toți, indiferent de rang, avere etc, iar prețul ei nu s-a schimbat și nu se va schimba niciodată. Ea e cea care pune capăt suferințelor și tot ea face posibile noi începuturi. Dar ce e mai important: oricât de jos am ajuns în viața asta, oricât de mult am suferit, orice destin am avut, moartea, ne va reda, întotdeauna, măcar o parte din demnitate.

Moartea are cheile demnității noastre ca ființe umane.

        Zilele trecute, un coleg de serviciu, a murit. În 20 și ceva de ani de muncă, am mai pierdut câțiva colegi, unii chiar mi-au fost prieteni buni. Acesta avea în jur de 50 de ani, nu știu ce s-a întâmplat, nu-l cunoșteam decât atât cât să ne salutăm atunci când ne întâlneam pe holuri. Am aflat că a murit ca și cum aș fi aflat că l-a luat radarul la Lețcani. Cred că oamenii ar fi comentat mai aprins dacă l-ar fi luat radarul. Asta, pentru că radarul ni se poate întâmpla tuturor. Ni s-a mai întâmplat și ni se va mai întâmpla. Moartea, însă, nu.

        Moartea și-a pierdut puterile. Mai rău, a pierdut respectul, oamenii i-au întors spatele, nu se mai tem de judecata ei, nu mai țin cont de iminența ei, nu mai sunt conștienți de ireversibilitatea ei.  Ne referim aici la ”moarte” ca sfârșit al vieții, ca ultimă suflare, nu ca la o poveste cu infinite câmpuri verzi, dotate cu floricele multicolore. Moartea nu mai înseamnă mare lucru, ați observat? Exact ca și Viața. Cele două sunt interconectate, una dă valoare celeilalte. Dacă îți bați joc de una, te râde cealaltă. Sunt extremitățile existenței noastre, iar în final,  între ele se află absolut tot ceea ce ni se întâmplă într-o viață de om, tot ceea ce ne formează, tot ceea ce ne definește. Consistența acestui conținut, din păcate, s-a diminuat încontinuu în ultimii ani și continuă să se dilueze.
De ce oare? Cum s-a ajuns aici?                                                                                                     

      Murim singuri în casă. Suntem găsiți după câteva zile, de niște oameni străini. Chiar dacă sunt rude cu noi, tot niște oameni străini sunt. De multe ori sunt chiar copii sau nepoții noștri, de asemenea niște oameni, aproape străini. Trăim înstrăinați unii de ceilalți, între ziduri amoled cu touchscreen. Problemele noastre, grijile strict personale, legate de existența de zi cu zi, sunt mult mai importante decât oricare altele. Am auzit o doamnă foarte elegantă, lider de sindicat, încercând să convingă cât mai mulți membri, să dirijeze 2% din salariu în contul acelui sindicat, folosind următorul argument (citez aproximativ): ”Știu că sunt și copii bolnavi de cancer , cu autism sau cu alte probleme, dar trebuie să ne gândim că cămașa noastră ne este mai aproape.”
         Trebuie să fii foarte cu grijă zilele astea. O mișcare greșită și te-ai dus. Lumea e un loc foarte periculos de când umanitatea a dispărut, înghițită de consumerism.

      Murim la concert, murim în spitale, murim abandonați pe trotuar, murim pe șosele, murim cu capul pe tastatură, muncind, murim de foame sau de prea multă mîncare, murim singuri sau în grup, murim tot mai tineri, tot mai mulți, dar oricum am muri, nimeni nu observă! Murim tot mai fără rost!
      Nu murim la sfârșitul vieții, după ce am crescut niște copii, niște nepoți, de ce nu chiar și vreo doi strănepoți, cărora le-am lăsat ceva construit și un nume de care să nu le fie rușine; nu murim pe câmpul de luptă, eliberând niște oameni sau apărând un colț de țară; nu murim pentru o idee, pentru un adevăr, în general moartea nu mai vine ca un deznodământ firesc, ca o împlinire, ca o încheiere a unui proces, a unei lupte, a unui destin, nu mai este o declarație publică, de neignorat, cu consecințe asupra societății, sau un sacrificiu care să schimbe ceva (mai mic sau mai mare), în lume. Globalizarea a făcut din moarte ceea ce a făcut din toate celelalte valori omenești: o afacere. Nimeni și nimic nu e mai presus de lege. Iar mai nou, avem o singură lege: Legea Banului.

     Globalizare? Singurul lucru global e dispariția umanității. Robotizarea fără roboți. Omul-om e o specie pe cale de dispariție, neprotejată de nici o lege, de nici un ONG, a cărei extincție continuă zi de zi, în ritm accelerat. De când viața se risipește în LIKE-uri, moartea, în general, nu mai e mare șmecherie, pentru că o viață goală, nu poate avea un sfârșit cu greutate. Între o postare cu ”Azi, X a făcut infarct și a murit” și un selfie cu o mâță, nici nu poate exista concurență! Iar LIKE-urile de pe facebook se numără, nu se cântăresc. Ca la vot. Un like de la un tâmpit are aceeași valoare ca un like de la un laureat al Premiului Nobel. Cu cât ai mai mulți tâmpiți în lista de prieteni, cu atât ai mai multe aprecieri, indiferent ce pârțuri ai posta. Devii o personalitate marcantă în social-media. Poți influența ceilalți utilizatori. Datorită numărului zdrobitor de mare al cretinilor care sunt în stare (adică sunt vii) să voteze pe internet, versus numărul insignifiant al celor care mai știu să facă și altceva, este posibilă apariția influencerilor, adică a unor fătuci nasoale cu voci și atitudini enervante, care se filmează când își satisfac nevoile, în special nevoia de atenție. Și-i strică și pe cei care vin din urmă, din rândurile cărora vor apare noi influențatori, mai proști decât cei care i-au format, pentru a putea relaționa, la rândul lor, cu generațiile următoare de proști tot mai proști. Prostia generează prostie, exponențial. E atât de simplu! Nu vă mai întrebați cum de sunt posibile asemenea anomalii.

     Facem predicții și estimări referitoare la epuizarea resurselor naturale ale Terrei. Ghețarii de la poli se vor topi în atâția ani. Stratul de ozon mai rezistă cam până prin anul cutare. Combustibilii fosili se vor termina acuși. Și cam atât facem. Restul, partea grea, s-o facă alții. Dar cine?! Ne-a scăpat esențialul: nu mai există ”alții”! Atât noi, cât și alții, deja, nu mai trăim! Viața oamenilor s-a terminat încă din timpul existenței speciei. Nu mai suntem oameni. Suntem consumatori. Nu mai creăm, doar producem. Ne întrebăm ce se va întâmpla când roboții vor conduce lumea. Nu credem, dar roboții suntem noi și de ani buni avem răspunsul: SIDA, EBOLA, Siria, ISIS, Donald Trump, corupție. minciună, crimă, cancer, Vladimir Putin, viruși noi, imuni, viață modificată genetic, căpușe, vaci nebune, gripă aviară, pestă porcină, sute de milioane de oameni programați prin Facebook, obezitate morbidă, all-inclusive-life-excluded, războaie inventate, creiere tot mai spălate generație după generație, bani, bani, bani, bani...inteligență artificială dublată de prostie naturală. Acesta e Homo Androidus, omul de tip nou. Omul normal n-ar trăi așa.

     Murim de parcă n-am fi trăit niciodată. Netrăitul devine tot mai răspândit în rândurile speciei umane. Trăitul cu ochii într-un ecran nu e viață. Murim ușor, disciplinat, la ordin. Ne temem să nu pățim ceva rău, ne temem pentru viața noastră, ne e frică să nu supărăm pe cineva, nu vrem să atragem atenția sau să deranjăm... așa că murim atunci când ni se ordonă, fără să comentăm! Nu mai luptăm pentru existență, intuim că e o cauză pierdută din start. Tot ce ne-a rămas pentru tratarea frustrărilor sunt micile confruntări pe viață și pe moarte pentru un loc de parcare, răcnitul în trafic sau la meciuri.

     Singurii care ne mai respectă moartea sunt firmele de pompe funebre și un pic, popii. Ei nu sunt deranjați, ba dimpotrivă, sunt bucuroși. Dacă n-ai unde să mori, sau nu vrei să mori singur și ai niște bani, te invită, amabili: ”- Dar muriți, muriți, vă rog! Intrați și muriți ca la dumneavoastră acasă, nu-i nici un deranj!”
     Și totuși, când murim, deranjăm. Facebookul nu a rezolvat, încă, problema asta, numită înmormântare. Ce comod ar fi să poți trimite un emoticon sau altceva și să nu mai vii la înmormântare! Prin natura lucrurilor, prezența fizică a celor dragi, este, încă, obligatorie. Cât egoism, câtă rigiditate la decedații ăștia: nu se acceptă nici o scuză, nici o explicație! Cui să-i explici că ți-ai luat bilete de vacanță, împreună cu toată familia?! Altul, poate ar fi avut colegii în concediu și nu putea să plece de la seviciu. Câțiva trăiesc în străinătate și biletul de avion e prea scump de pe o zi pe alta. Costă enorm. Unul avea programare la un interviu de angajare în ziua aia. De fapt, se va duce la interviu, dar tot îl deranjezi, pentru că după interviu, dacă nu s-au terminat fonfăielile nazale ale bărbosului dedicat acestor evenimente, trebuie să vină și el la prăznicar, în loc să se ducă la Castel. Pentru că tu te-ai găsit să mori fără nici un avertisment și fără nici un rost, acum el trebuie să soarbă o ciorbă chioară cu fidea, în loc de o supă cremă cu ciuperci Chanterelle, țelină, nucșoară, crutoane de busuioc și să se prefacă șucărit, când de fapt, îl doare la trei metri în spatele curului de crăparea ta, ba și mai puțin de crăpelnița servită la crăparea ta! La fel, și restul celor care vin să-ți plătească respectele. Am ajuns să murim, vorba cuiva, numai atât cât să ne plângă mama. Zilele astea, mama te naște, mama te îngroapă. Așa se va termina totul: părinții își vor îngropa copii, apoi se vor usca și ei, neștiuți, neplânși, vor dispărea pur și simplu, ca și cum n-ar fi existat niciodată.

     Singurul lucru mai mizerabil decât modul în care am ajuns să trăim e modul în care am ajuns să murim, iar singurul lucru mai mizerabil decât modul în care am ajuns să murim, e cinismul și nepăsarea totală cu care viața asta falsă trece pe lângă moarte, ignorând-o ca pe ultima cerșetoare, îmbrâncind-o cu obrăznicie și călcând în picioare orice urmă de demnitate.

Patrulaterul de gânduri

 Gândul 1

     Am o casă foarte frumoasă, un stil de mai multe stiluri. E și albă, e și colorată. Are terase însorite și colțuri cu beznă răcoroasă. Este, bineînțeles, undeva , într-o pustietate, la malul mării, cu munții în spate. Marea n-are nume, e doar mare și valuri. Nici pescăruși n-are, nu pentru că n-ar vrea, ci pentru că nu ar avea cu ce să-i hrănească. Iar noi nu lăsăm pe plajă decât țigări, sticle goale și culori uscate. Nici munții nu au nume și nici păsări, doar nisipul are un șarpe închis la culoare, gros, de care mi-e frică. Mi-e frică să nu apară pe neașteptate, atunci când nu mai e nimic de făcut. Atât de trufaș sunt.

 Gândul 2

     Munții se înțeleg bine cu marea și cu nisipul, când își vorbesc. Își vorbesc mai ales noaptea, când noi dormim duși. Ziua suntem treji-duși, tot timpul suntem duși, dar asta nu contează, pentru că, deși despre toate astea nu știu mai nimic și nici măcar nu sunt sigur că există, noi, totuși le avem. Măcar din când în când. Nu sunt sigur că există, pentru că încă nu cred în suflete, cu atât mai puțin în suflete pereche, pentru că sufletele nu sunt chiloți sau șosete să vină în perechi și chiar și așa, eu port șosetele desperecheate, ca să dau șanse egale tuturor șosetelor mele. Iar toate astea, repet, sunt un miracol al nostru și stau cuminți înafara timpului și a spațiului, într-o lume perfectă, dementă, nealterată de nici cea mai mică speranță. O lume fără CNP-uri! Atât de norocoși suntem.

 Gândul 3

     Cel mai bine te cunoșteam înainte de a te fi întâlnit. După ce te-am cunoscut am știut tot mai puține despre tine. O vreme mi s-a părut că trăiești în alt timp, în niște zile secrete care se petrec undeva, între zilele săptămânii: Nimar între Luni și Marți, Țimier, între Marți și Miercuri, Rijo între Miercuri și Joi și tot așa, până când timpul, infinit, se va divide exact la doi, lăsându-ne pe fiecare, cu zilele lui.
      Eram obosit, mi-era frică, nu mă puteam odihni nicicând, nicăieri, pentru că există o anumită oboseală care nu e orice fel de oboseală, ci e verișoara morții, odată ce ți-a luat urma, nu te mai lasă, e acea oboseală prăfuită care vine din efortul de a trăi. Este epuizant să trăiești doar prin propriile puteri. E boală. E răutate, egoism, discriminare, inflexibilitate, intoleranță,...într-un cuvânt e sminteala sfințeniei. Căci ce altceva e sfântul decât un om smintit care, nefiind în stare să mai trăiască, face din asta cea mai înaltă virtute, cerând și celorlalți să renunțe la viață încă din timpul vieții, în numele unei speranțe pe care o numește Dumnezeu și care nu i-a vorbit niciodată?
     Poate, dacă îmi dai un suflet mai vechi de al tău, care nu-ți mai trebuie, voi găsi acolo întrebările care mă definesc, întrebări ale căror răspunsuri mi-e tot mai greu să le car în spate, răspunsuri care nu am știut niciodată la ce folosesc. Și nici nu m-a interesat. Atât de conformist sunt.

    

Gândul 4

     Pe plaja din fața casei mele a început să bată un vânt lung. E atât de lung încât nu văd de unde începe și unde se termină.  Am înălțat un zmeu și încerc să te fac să râzi cu gluma aia, cică Zmeul am reușit să-l înalț, dar lui Făt-Frumos i s-a rupt ața...Soarele e neutru, alb-prăfuit și nu știu dacă marea are culoarea vântului sau vântul are culoarea mării și nici nu-mi dau seama dacă nisipul ăla gri care ți se lipește de pielea udă, te acoperă, sau te risipește. Atât de frumoasă ești.

     
      
     

Ce nu te omoară, te sărăcește

     Am trecut recent pe la doctor și mi-am promis că asta n-o să rămână așa. Chiar dacă n-am să vă spun nimic nou, vreau să completez și eu condica de sugestii și reclamații a sistemului de sănătate românesc. Nu cu speranța de a schimba ceva, ci cu dezamăgirea de a constata că nimic nu s-a schimbat, în special după Colectiv și după mărirea salariilor cadrelor medicale.
     Sistemul de sănătate din România a rămas aceeași plicocrație absolută, recunoscută oficial până la cel mai înalt nivel decizional și tolerată foarte bine de întregul ”organism” românesc. Atât de bine, încât  îți vine să crezi că șpaga e bio. Un obicei natural 100%. O necesitate. Eu bănuiesc că nu ni se spune, dar o avem în sânge. De la naștere. Pe lângă leucocite și eritrocite, sângele de român conține și un al treilea tip de celule, anume șpagocitele. Fără un sistem imunitar întărit de șpagocite, în România, mori cu zile. Nu, glumesc. În România mori cu zile, oricum. Avem prea multe zile!
    
     Revenind la mica mea experiență, pot spune că a debutat la o clinică particulară. Nu m-am aventurat direct în sistemul de stat. Sistemul ăla, îl știți care: ăla căruia îi dau lunar, de mai bine de 20 de ani, niște bani frumoși. Cadou. Ar fi fost un gest sinucigaș. Am zis să mai schimb, să dau niște bani și sistemului privat de sănătate, că doar sunt aceiași medici! Apropo, cum vi se pare ca un doctor, angajat la stat, să condiționeze actul medical în funcție de disponibilitatea pacientului de a plăti servicii medicale private la o clinică, unde tot el încasează acești bani?! Oare nu există un mic conflict de interese în situația în care un medic este angajat, în același timp, atât la stat cât și la privat? Întreb pentru un prieten care nu înțelege principiul ”Ștefan cel Mare”, sfânt în afaceri: mic la stat, dar căpușat de privat !

     M-am dus fără programare, ca să nu mă enervez. De obicei, când îmi fac programare, intervine ceva. Și stau și aștept. Și aștept. Și cu cât timpul trece mai mult peste ora programării, cu atât mă enervez mai tare. Asta-i problema: reperul, acel ceva la care mă raportez. Fără programare, durează la fel, doar că nu mai am motive să mă simt fraierit. Când mi-o veni rândul, să fie binevenit!
     A mers foarte repede. Eram singurul pacient care aștepta la doamna doctor, așa că am intrat al doilea. Mai era cineva înăuntru. După consult, mi s-au oferit două posibile variante de viitor. Ajunsesem la o bifurcație importantă a vieții:
     1). Ori acceptam ca intervenția să se facă chiar acolo, în cabinetul ei particular, elegant, curat, steril, fără așteptare, cu externare în jumătate de oră, ori
     2) să aștept minim 10 ore pe stomacul gol, într-un spital de stat, înghesuit în pat cu doi colegi cu câte cinci ”arome” fiecare, plus streptococii și stafilococii aurii, argintii, căcănii și ce alte neamuri or mai avea  ăștia.
     Gravă, doamna doctor îmi repetă aceste variante ca să aleg în deplină cunoștință de cauză, nu cumva să greșesc. Parcă eram în Matrix și trebuia să aleg între pastila roșie și pastila albastră. Doar că una era gratis (vorba vine) și cealaltă costa 400 de lei. Ca orice contribuabil frustrat, am ales-o, firesc, pe cea subvenționată. Bună ziua, la revedere. Ne vedem joi, la spital.

     De fiecare dată când m-am internat în spital, am avut senzația că am căzut prizonier de război. Dezumanizat, redus la un număr de pe un card, m-am dizolvat, ca individ, în masa tristă, tăcută, a pacienților. Ești împins, tras, stai la cozi la tot felul de ghișee, îți trebuie tot soiul de ștampile, formulare, ești depersonalizat, dezbrăcat de hainele de stradă și uniformizat în pijamale. Toată lumea te tutuie și ți se adresează ca unui biban. Pacienții vechi sunt veteranii, infirmierele sunt caporalii, stagiarii sunt sergenții și tot așa. În salon, e și mai pregnantă atmosfera de război. Răniți de tot soiul, mutilați, bandaje însângerate, resemnare, lipsuri, aglomerație. Asistentele bârfesc cu voce tare, vorbesc liber, fără autocenzură, debitând intimități și obscenități de parcă pacienții ar fi o specie inferioară care nu pricep o iotă din limba rasei superioare. Sau mai rău, oricum ei nu mai contează, sunt ca și morți! Se mai întâmplă câte o externare, ovaționată ca o lăsare la vatră. Câte un camarad este dus în tăcere, în scaunul cu rotile, spre sala de operații. El încearcă să mai facă o glumă înainte de a ieși, împins, pe ușă, îi răspund câteva zâmbete de complezență în timp ce alții îi evită privirea, se uită pe geam, sau în jos. Asta e viața. 

     Am ajuns, după toate formalitățile, într-un astfel de salon. Spre norocul meu, vecinul de pat s-a externat pe la prânz, așa că m-am putut întinde un pic, de foame, să ațipesc. M-a trezit o voce de popă. Îmi cânta la cap. Hooopa! Un moment. Că abia m-am internat! Nevăzând, totuși, nici o lumânare aprinsă prin apropiere, cu riscul de băga groaza în cei vii, m-am ridicat să văd care e treaba. Treaba era bună: în dreapta, pe culoar, trei pochi țineau o  ditamai slujba, învăluiți în fum de tămâie. Pentru cei internați, care nu se pot deplasa. În stânga, tot pe culoar, niște țigănci întindeau, din niște papornițe de rafie, spre prezentare și comercializare, chiloți și ciorapi de damă. Mai lipseau vreo doi basarabeni cu țigări și pește afumat. Într-un spital din UE, în secolul 21, în jurul prânzului, Dumnezeu se plimba pe holuri, în lenjerie intimă de damă, fumând ”Plugarul”...cum să nu iubești țara asta?!
      Meciul încasărilor s-a încheiat net în favoarea popilor, deși Serenele noastre au dat tot ce au putut. Cu banii la salariu. Apoi au plecat, târâind sacoșoaiele alea prin tot spitalul și clempănind halep-halep din tocuri.Totul absolut steril, bineînțeles.

     Ușor, ușor, ziua a trecut. A prins a însera. Pacienții, cei care erau de operat, au fost operați. Cei care nu, nu. Dar au fost sfătuiți să nu iasă în balcon. De fapt, li s-a interzis. Cică unul, odată, s-a aruncat. Probabil n-a mai avut răbdare, săracul. O fi optat și el pentru asistență medicală ”gratuită”, dar n-a avut tăria de a duce acest lucru până la capăt. Așa că n-am ieșit pe balcon. Au mai venit câteva cazuri noi. Cazurile noi sunt de regulă, priorități, mi s-a spus.
     Am întrebat o asistentă dacă doamna doctor mai este în spital. Știam că de la ora 13,00 începe programul la clinica ei particulară. Asistenta, cu maxilarul bine conturat, îmi amintea un pic de sora Mildred din ”Zbor deasupra unui cuib de cuci„ , mi-a răspuns în doi peri, dar m-a asigurat că până la sfârșitul zilei se va rezolva și cazul meu. Odată internat, sigur nu te mai întorci întreg acasă. Când am rugat-o să estimeze cât va mai dura internarea mea de-o zi, mi-a zis că ar fi posibil să intru la cuțit pe la orele 15,00. Apoi m-a surprins cu o întrebare. Dacă am citit despre tehnica manipulării. Conform celor studiate de dânsa în acest domeniu, urma ca eu să fiu bucuros atunci când voi scăpa din spital mai repede cu o oră-două, față de orizontul de așteptare prezis de dumneaei. Nu i-a ieșit. De fapt i-a ieșit, dar invers: s-a confirmat încă o dată teoria mea, referitoare la programare. Am intrat cu vreo două ore jumate după orele 15,00. Când n-au mai avut ce opera, ce pansa, ce bârfi, ce spovedi, ce cumpăra, după ce au mai așteptat alți pacienți care, însă, spre norocul meu, n-au apărut, n-au mai avut ce face și m-au tăiat și pe mine. Nimic grav, un neg mai mare.

     Operația reușită, pacientul viu. Adică operat pe viu: după 9 ore de așteptare aiurea pe o jumătate de pat de spital, nu s-au mai găsit, acolo, 15 minute, ca să-și facă efectul o amărâtă de anestezie locală! M-au dat cu un spray, pe coaste, în zona viitorului buzunar, s-a mai învârtit doamna doctor vreo două minute, apoi, gata, atac la baionetă. Că e târziu. Iar pacientul ăsta n-a băut și n-a mâncat nimic și nici n-a pus nimic în plic!

     Strigătura asta îmi dă idei: dacă tot s-a împământenit obiceiul plicului la doctor, de ce nu și-ar face loc în folclorul sistemului de sănătate și alte obiceiuri și datini nupțiale?
     Operații cu strigare, de exemplu: ”De la pacientu` mare, care splină nu mai are, nici nimic între picioare, deși nu îl durea nimic, a pus o mie în plic și ca să nu plece trist, cinci sute la anestezist!”.
      Sau, să auzi în mijlocul operației, la difuzoare, cu efect de ecou, consacratul anunț ”- Atenție, atenție! S-a furat pacientul! Aparținătorii sunt rugați să vină la microfon, să negocieze cu doctorul!”. S-ar mai risipi tristețea și încrâncenarea asta din sistemul nostru de sănătate. Asta, până în clipa în care omul trebuie pregătit pentru operație. Atunci ar putea avea loc un tradițional moment, numit ”despodobirea pacientului”, moment în care corul asistentelor va cânta cu jale ”ia-ți paciente, ziua bună...”. Iar pacientul, cu lacrimile șiroind pe obraji, se va ridica în picioare, se va întoarce cu spatele și va arunca perfuzia. Iar cel care o va prinde, va fi următorul care va intra în operație.
      Operațiile se vor încheia cu o horă, numită ”Peritonița”.
      

Epilog

      Asta s-a întâmplat joi. Luni, m-am dus la pansat. La clinica particoleră a doamnei doctor, gata cu spitalele patriei. De data asta nu mi-a mai mers. Mi-a prescris niște pansamente, o alifie, dar musai de la farmacia clinicii. Și-a trimis asistenta să mă ia de mână și să mă escorteze la shopping, ca să fie sigură că nu cumpăr din altă parte. Așa că m-am plimbat prin clinică, de mînă cu escorta, ca în cântecul lui Bambi: Plângeam când ne plimbam împreună / Plângeam când mă strângea ținându-mă de mână / Plângeam când cumpăram deloc întâmplător / La prețurile de la farmacia lor...
      Nu fluierați acolo, în spate, nu strigați s-o pup, stați liniștiți, asistenta are vreo 60 de ani.
      La plecare, am întrebat de trei ori - să fiu sigur - când îmi va scoate firele. Tot de trei ori, atât doamna cu bisturiul, cât și asistenta ei, mi-au confirmat: la 14 zile de la operație, adică într-o joi, pe 25. Bun. Joi, pe 25, sun dimineața pentru confirmare. Surpriză: dna doctoreasă plecase în concediu! Pur și simplu. Cică anunțase pacienții de luni. Se vede treaba că nu m-am calificat ca pacient.
      O consultație și-o rețetă amărâtă: prea subțire pentru niște fire așa de groase!
     Și eu care mă bucurasem inițial, că toată tărășenia se va termina fix înainte de Paște, ca să plec wireless, la munte! Un pic mi-am ieșit din fire:”-Și eu ce fac acum, doamnă?”.  Cică nu-i problemă dacă rămân cusut ca monstrul lui Frankenstein, la urma urmei, firele alea le poate scoate oricine. Nu m-aș mira dacă data viitoare mă va trimite să mă operez singur, cu cuțitul, ca Rambo!
      Și toată mizeria asta pentru că am crezut că dacă dau o cârcă de bani lună de lună, zeci de ani, sistemului de sănătate, pot să beneficiez și eu, o dată, de două ori, de serviciile sale. Dragi naivi, știți ce-ți răspunde Sistemul pe care NOI îl plătim ca să existe, atunci când îi explici și-i demonstrezi și-i dovedești că e obligația lui să te îngrijească gratuit? Se uită la tine, așa, de sus, ușor amuzat: ”- Zici?... Să mori tu!”.

Cam asta a fost aventura mea în lumea sistemului medical de stat. Ca să mă relaxez după această experiență extremă, cred că am să caut o excursie în Siria, sau în fâșia Gaza, undeva...

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                               

Mama tuturor fricilor e numai una

Cel mai beton somn e somnul de dimineață, pe peron

     Într-o seară, pe la orele 18,00, eram în trafic. Apropos de trafic, încă e bine. Pentru că plecasem pe la 17,50. Dar, la viteza cu care crește parcul auto în urbea noastră, nu va dura mult și voi scrie: ”Într-o seară, pe la orele 18,00 eram încă în trafic! Plecat de la 7,30”.
      În fine, îl duceam pe fiu-meu la pregătire. Opresc la Gară, la semafor. La Radio Hit era muzică de pe coloana sonoră a clasicelor desene animate, Flinstones, Pink Panther, The Aristocats, all that jazz... Oamenii de pe cele două trotuare se pregăteau,  încruntați, să traverseze. Ca două armate care se pregătesc să se înfrunte pe viață, pe moarte și pe spinarea unei zebre. Se dă startul, secundele verzi încep să picure, armatele se aruncă-n luptă, soldații se amestecă între ei ca niște cărți de joc în mâinile unui scamator, se strecoară unii printre alții grăbiți, apoi dispar unul câte unul, ca niște iepurași în jobenul aceluiași scamator: noaptea.
         Doar unul, pornit prea târziu de pe țărmul stâng al șoselii, n-a apucat să execute o traversare completă, fiind nevoit să rămână în așteptare, între cele două lumi, pe refugiul de tramvai. O figură tragic-pitorească, un moș al străzii, după căutătură și după port. Se înverzește semaforul, așa că-l lăsăm  sprijinit de parapet și ne continuăm drumul. Vorba cântecului : ”Și-am zis verde semafor / Eu plec de pe loc, ușor...”

     Orele 20,00: mă duc să-l iau pe Toma de la pregătire. Același traseu, bineînțeles. Când am oprit, din nou, la culoarea roșie a semaforului de la Gară, ( niciodată n-am prins verde la acest semafor, deși am trecut de sute de ori pe acolo! ) m-am amuzat un pic. Cerșetorul cel bătrân stătea fix unde-l lăsasem cu două ore în urmă. Exact în același loc. M-am gândit că asta e zona lui de cerșit, nu că ar fi vrut să traverseze neapărat. Totuși, nu l-am văzut acționând în nici un fel. Stătea cuminte acolo, iar când s-a făcut verde a traversat de parcă așteptase două ore chestia asta! Și trebuia s-o facă musai, prin fața mașinii mele!
     Cred că 27 de secunde durează de când se face verde pentru pietoni, până când se face verde pentru mașini. Uitându-mă la omul ăla, în 27 de secunde, am aflat ceva despre mine.

     Nu-i înțeleg pe oamenii care ajung să nu mai aibă absolut nimic de pierdut, dar se agață de viață. Care nu mai au nimic pe lumea asta, nici măcar timp. Nu în sensul în care ar fi extrem de ocupați. Dimpotrivă, au tot timpul din lume, au atât de mult timp, încât, pentru ei, timpul nu mai are nici o valoare. Pur și simplu nu mai există, au mai mult timp decât aer. Fie că stau două ore pe un refugiu de tramvai, fie că stau trei ore pe o bancă în parc, e absolut același lucru. Ei nu trebuie să fie nicăieri, la nici o oră din zi sau din noapte. Nimeni și nimic nu-i așteaptă, nicăieri, niciodată. 
      Și totuși, nu renunță. Probabil, e în natura omului să nu renunțe. Se spune că toate fricile noastre derivă de fapt, din frica de moarte. Cred că, mai corect spus, ar fi ”din frica pierderii vieții”. Nu mi-e frică de moarte. Nu cred că e ceva dincolo. N-are cum să-ți fie frică de ceva ce nu există. Cred că cea mai mare frică a mea, mama tuturor fricilor, este de fapt, asta: să nu cumva, să ajung într-o zi, să-i înțeleg pe oamenii ăștia.