Daca tu n-ai fi existat...

   

      Am avut o discuție interesantă cu fiul meu, Toma. De regulă, când suntem numai noi doi în mașină, e tăcere. El se gândește la ale lui, iar eu mă gândesc la un subiect de discuție cu care să-i câștig interesul. Asta îmi aduce aminte de o glumiță:
- Hai să vorbim de-ale noastre.
- OK. A ta ce mai face?
      Căutând un subiect care să mă ajute să realizez o legătură tată-fiu, dar care să nu fie o chestie plictisitoare de parenting, sau mai rău, o cupă din înțelepciunea mea răsuflată și fierbinte (o desfăcusem dimineață și am uitat-o, peste zi, în mașină, la 40 de grade!),  mi-am adus aminte de trailerul unui film cu o idee foarte mișto. Chiar voiam să-i spun de filmul ăsta, la modul serios, nu doar așa, de dragul conversației.

     Și-i zic. Uite Toma ce-am văzut, e așa și cu așa, joacă cutărescu, e regizat de tipul ăla...în loc să se entuziasmeze, îl văd cum se umflă de indignare. ”- Tata, de filmul ăsta ți-am zis EU, zilele trecute, ți-am arătat și trailerul! De două ori!”. Săru`mâna, tanti Roza! Ce mai faceți?... bine? Mă bucur. Eu? Sunt superOK, totul e minunat...da`cine întreabă?...

     Dar nu despre debutul meu La Roza-n Vie voiam să vă povestesc, ci despre ideea filmului, care mi se pare faină și originală, până la proba contrarie: autorul pleacă de la premiza că nimeni n-a auzit de Beatles sau de muzica lor, înafară de un băiat. Ca și cum n-ar fi existat. Nu știu de ce, în trailer n-am găsit nici o explicație și nici nu cred că are vreo importanță. Se pare că lumea i-ar fi uitat, dar asta ar fi o explicație nesustenabilă, foarte ușor de demontat. Cum ziceam, haideți să depășim momentul de logică și să savurăm consecințele. Amărâtul preia repertoriul celebrilor băieți din Liverpool și devine megastar. Faină e și secvența din trailer în care Ed Sheeran îl sfătuiește pe Jack (eroul filmului) să schimbe titlul piesei ”Hey, Jude”, pe motiv că ar da mai cool ”Hey, Dude”...
     Totuși, filmul -pe care nu l-am văzut, dar, iată, îl critic- nu ține cont de două condiții ale succesului: timpul și locul. Un factor important al succesului, dar ce zic eu important, uriaș, îl constituie momentul în care artistul își expune creația. Epoca, deceniul, vremurile. Oricât de talentat ar fi omul, oricât de valoroasă ar fi opera sa, dacă nu e lansată la momentul oportun, poate fi ignorată, sau mai rău, autorul poate fi decapitat, ars pe rug sau crucificat, în funcție de locul lansării. Cei doi factori, timpul și locul sunt valabili și pentru operele științifice, nu numai pentru cele artistice. Dacă nu mă credeți, întrebați-i, când îi veți întâlni, pe Giordano Bruno sau pe Galileo Galilei.

      Dar dacă am duce ideea asta în zona literaturii? O putem duce în orice zonă a artelor sau a științelor. Să zicem că lumea a uitat complet un mare autor. Care ar fi acela? Și pornind de aici, am început să batem câmpii cu toată grația de care dispunem. Primul care mi-a venit în minte a fost Dostoievsky. Oare cum ar reacționa lumea de azi la ”Crimă și pedeapsă”? Oare câți editori vor refuza ”porcăria asta”? Sau câți profesori de literatură care afirmă sus și tare că dacă n-ai citit Dostoievski, n-ai citit nimic, vor desființa cu argumentele lor docte un manuscris semnat de un debutant? Interesantă temă. Cu cât o dezvolți mai mult, tot atâtea ipoteze apar. Cât de perene și universal valabile sunt creațiile literare ale umanității? Dacă am relansa operele de bază ale literaturii universale din toate timpurile, astăzi, câte dintre ele ar mai rămâne în picioare? Câte dintre ele ar mai fi apreciate așa cum sunt astăzi?
      Dacă ai avea puterea de a rescrie opere ale literaturii universale, n-ai fi tentat, măcar un pic, să modifici textul? Sau mai mult, să modifici deznodământul? Romeo și Julieta să trăiască, să facă 6 copii, Romeo să devină alcoolic iar Julieta o balabustă de 120 de kile. Fii lui Moromete să-și facă trupă punk, ”The Morromets”. Harry Potter să moară la naștere. Otilia să-și vândă enigmele pentru un pictorial în Playboy. Ana Karenina nu se mai aruncă sub tren, se căsătorește cu un cap al mafiei ruse și-i aruncă sub tren pe toți ceilalți din carte. Raskolnikov n-o mai ucide pe babă, dimpotrivă, se împrietenește cu ea, o îngrijește (dramă modernă, cu mare succes printre românii din diaspora), iar baba îi lasă moștenire o avere fabuloasă. Asta vrea publicul. Asta se vinde. Secolul trecut mergeau dramele. Acum lumea vrea happy end.
     Poate că metoda asta de joacă ar relansa cititul printre tinerii de azi: ”dragi copii, pentru ora viitoare, porniți de la nuvela ”Moara cu noroc” de Ioan Slavici și-i rescrieți finalul, mult noroc! Să vedem în câte moduri neașteptate se poate termina povestea asta”. Ca să intre în joc, copii ar trebui să citească mai întâi, așa e?

     Am dus și mai departe ideea: dar BIBLIA? Dacă nu s-ar fi întâmplat nici o creștinare, nicicând, nicăieri? Dacă omenirea ar mai fi și azi, politeistă? Cum ar fi ca, la greci, să se mai poarte, încă, colecția Legendele Olimpului, cu Zeus cap de afiș, Atena, Afrodita etc, iar la noi să fie la putere zeii romani, gen Apollo, Marte, Mercurius, și nu în ultimul rând, Bacchus, se știe! Și să-nceapă unu` s-o facă pe-a Iisus. Să-și lase plete, barbă, să ia avionul până la Ierusalim și să reconstituie toată povestea. Să presupunem că are și ceva buget băiatu` și face toate minunile alea cu ajutorul unei echipe de experți în efecte speciale. Inclusiv Învierea. Ține toate discursurile de bază, mai puțin alea în care se proclamă regele iudeilor. Își face televiziune, canal de Youtube, blog, vlog etc. Pe scurt, tot ce s-a întâmplat acum 2000 de ani, să se întâmple azi? L-ar mai asculta lumea cu sufletul la gură? Ar mai inspira pe cineva să-l urmeze? Apoi apare cartea. Se distribuie gratuit la toți pochii. Cu dedicație scrisă personal de Jesus pe prima pagină. Cea mai mare carte a tuturor timpurilor. Piatra de temelie a lumii noastre, așa cum o știm noi. Cu variantă de audiobook în lectura unor actori celebri. Ar mai citi-o cineva dacă ar apare astăzi, fresh new?

     Toma m-a spart. Știți ce carte ar rescrie el, dacă nu ar fi existat? Și care ar avea succes garantat în ziua de azi, poate mai mare decât la lansare? Nu vă pierdeți timpul să ghiciți, că n-o să reușiți: MANIFESTUL PARTIDULUI COMUNIST. Ăla, al lui Marx și Engels. Best-seller garantat! Vorba lui Toma: ”...glumești? Păi numai să audă oamenii din ziua de azi de redistribuirea valorilor...”. Cred că are dreptate. Indiferent de timp și spațiu, ”să luăm de la bogați și să dăm la săraci” e un slogan mult mai mobilizator decât ”să-ți iubești aproapele”, iar revoluționara ”de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi” bate, de departe, creștinescul ”să întorci și celălalt obraz”. Poate că atunci, demult, în vremurile alea, creștinii au schimbat lumea, lăsându-se mâncați de lei. În ziua de azi, însă, lumea ar fi cea care i-ar schimba pe creștini, după ce ar fi devorați de euro sau de dolari.

    

Munchen, prima impresie

    

      Când ți-e foame, fericirea e o pâine.
Pe vremea lui Ceașcă eram foarte bogați în lipsuri. Ne lipseau de toate. Aceste ”de toate” puteau fi împărțite în două categorii: Fericire și Libertate.
      Fericirea nu era o noțiune abstractă. Fericirea era o sumă de lucruri. Toate aceste lucruri le aflam din revista Neckermann sau Quelle. Culmea eleganței era ”să fii îmbrăcat ca de pe Neckermann”. Nici Libertatea nu era o noțiune filozofică, însă, spre deosebire de Fericire, Libertatea, deși putea fi livrată pe suport material, era o idee, o stare de spirit, o îndrăzneală. În primul rând, însemna cultură. Muzică, cărți, filme. În al doilea rând, însemna lipsa consecințelor negative ca urmare a unor acțiuni și inițiative politice, sociale sau comerciale private, fie individuale, fie colective, cu excepția celor de natură infracțională. Adică să poți zice și să poți face, fără ca, imediat, să dispari la Canal sau la Sighet. Fericirea și Libertatea, așa cum le percepeam noi, atunci, erau graduale. Unele țări aveau mai mult, altele mai puțin, din acest pachet. Se mai întâmpla și pe la noi, din când în când, ceva Fericire, dar foarte rar și într-un grad foarte mic. În cele mai frecvente cazuri, era Fericire refuzată la export. Libertate, nu. Nu cred că se putea întâmpla, nu prea văd cum, era extrem de instabilă în contact cu comunismul. Până și Radio Europa Liberă s-a jucat cu ea și a sărit un pic în aer.
     Gradul de Fericire și Libertate creștea de la Est la Vest: la bulgari era un pic mai bine ca la noi. Aveau program la televizor, aveau țigări BT, mă rog,ce mai aveau ei acolo. La unguri era un grad mai ridicat de bine ca la bulgari, aveau cubul Rubik. Original!
     Însă culmea Fericirii și Libertății în Europa de Est s-a atins, fără îndoială, în Iugoslavia. Ăștia nu glumeau, direct de acolo veneau ceasurile electronice și revistele porno. Aveau și programe pentru adulți la televizor! Se făcea o bișniță puternică cu marfă din Iugoslavia.Cu toate fericirile și libertățile astea, de neconceput pentru o țară comunistă a anilor 80, Iugoslavia nu era, totuși, acel autentic ”afară - afară”.  Era tot un fel de  ”afară-înăuntru”, ca Ungaria. Era reală și tangibilă. Puteai spera, fără a fi considerat nebun, că, măcar odată, pe parcursul vieții, vei ajunge în Iugoslavia.
     Curat, 100% noțiunea de ”afară-afară”, o reprezenta RDG-ul. Oamenii care au fost în RDG erau, pentru noi, la vremea aceea, oameni modificați genetic. Superoameni. Faptul că au fost expuși la radioactivitatea capitalistă (deși țară comunistă în acte, Germania Democrată era 100% capitalistă, mai săracă, ce-i drept, dar, orișicât), le conferea o aură aparte. Dacă stăteai pe lângă ei, puteai spera să iei și tu un pic din vibrația bunăstării. RDG-ul era real, dar intangibil.

     RFG-ul era cu totul altceva. Era mitologic și intangibil, altă planetă. Absolutul. Acolo s-au născut, au crescut și trăiau Fericirea și Libertatea. Ce naiba, acolo erau Modern Talking, CC Catch, Sandra!!! Un tărâm magic populat cu zei și semizei în adidași de piele, originali, unde nu existau noțiuni ca ”risipă” sau ”economie”, un tărâm unde erau atâtea portocale, încât nemții își permiteau să facă suc din ele!...
     În fine, America și restul lumii nu exista. Erau la fel de reale ca tărâmurile din Games of Throne,  niște ficțiuni folosite în industria cinematografică.

     La noi era cel mai nasol. Oriunde, înafara României, Fericirea și Libertatea erau mai consistente.Vorbim de Europa, nu ne comparăm cu Africa. Poate doar în Albania să fi fost mai nasol, dar nu-s foarte sigur. În rest, oriunde, era măcar un pic mai bine, asta era percepția atunci, în anii 80. Până și-n Republica  Moldova era un pic-pic mai bine, erau sub URSS, vorba aia, dacă nu curge, pică. Bine, că până la urmă a picat URSS, asta e altceva. Problema e că așa gândim și azi, cu o singură deosebire: Zidul a căzut, distanța dintre ”noi” și ”ei” s-a micșorat, lumina s-a aprins, magia a dispărut. Între timp, am aflat că Fericirea și Libertatea nu sunt reale, sunt ca Moș Crăciun sau Moș Nicolaie: tot oamenii le dau viață. Am ajuns și noi societate de consum. Cum s-ar zice, am parcurs jumătate din drum: cheltuim la fel de mult ca și ”ei”, pe aceleași prostii ca ale lor, numai că ale noastre-s mai proaste. Rămâne să rezolvăm și partea a doua, aia cu câștigul. Iar vinovații pentru că ”noi” nu am ajuns în 30 de ani, dacă nu egali, măcar comparabili cu ”ei”, au rămas, bineînțeles, aceeași, dintotdeauna,”alții”: Statul, indiferent de poziția sa geometrică (paralel, perpendicular, intersectat etc), Europa, rușii, americanii, agenturili, comunismul, capitalismul, năvălirile popoarelor migratoare, poziția geografică a României etc. Niciodată noi. Noi nu putem greși, pentru că nu facem nimic! Logic, nu? Suntem ireproșabili: stăm în șlapi și-n pantaloni scurți de poliester, cu tricoul ridicat peste burtă, spargem semințe, băgăm aer în peturile de bere de 2,5 litri și așteptăm totul de la Stat și de la Alții. În consecință, dacă ceva merge rău, de vină sunt Statul și Alții. E bine și așa.

     Revista Neckermann nu mai apare de la 1 noiembrie 2009, dar paginile ei colorate încă mă fascinează. Deși Germania nu mai e o altă planetă, fiind dezmembrată și adusă pe Pământ bucată cu bucată, ca o mașină, de furăcioșii din anii 90, în subconștient, asta așteptam de la Munchen. Să-l pot privi cu ochi de copil și să transcend, în sfârșit, în lumea ”de dincolo”,o lume interzisă, fascinantă, orbitoare, pur și simplu să pășesc înăuntrul paginilor revistei Neckermann, să devin parte a acelei lumi perfecte, iar acea lume perfectă să-mi completeze toate lipsurile copilăriei. În seara sosirii noastre, când am coborât din mașina care ne-a adus de la aeroport, ne-am trezit pe un bulevard complet anonim, liniștit, umbrit de tei bătrâni, așa cum erau odată, pe bulevardul Ștefan cel Mare de la noi, din Iași. Parcă eram în Copou, pe undeva. Știam strada aia. Parcă am venit cu ea din România. Nu tu zgârie-nori, nu reclame luminoase, nimic din capitalismul strălucitor, vibrant, opulent și decadent la care visam fără speranță, în bezna înghețată a nesfârșitei nopți comuniste. Cam asta a fost prima impresie din Munchen.

M-am îndrăgostit un pic, de o nemțoaică

     Am cunoscut-o în concediu.

Chiar acesta a fost scopul concediului, s-o vizităm, așa că întâlnirea n-a fost întâmplătoare, în consecință nici surprinzătoare, dimpotrivă, am anticipat momentul acesta încă din ianuarie, de când am cumpărat biletele de avion. Am anticipat că ne vom întâlni, am schițat și un program de activități, am stabilit câteva obiective, dar n-am avut de unde să știu cum este ea, în realitate. Mă așteptam să fie rece, cu un aer de superioritate, fără multă poezie, practică, ordonată, tehnică, ușor plictisitoare. M-am înșelat. E caldă, primitoare, familiară, deloc plictisitoare și frumoasă ca-n povești, dacă îți faci timp și ai răbdare s-o descoperi. Ne-am despărțit cu greu de ea, pentru că nu sunt singurul din familie care am contractat un dor în plus la inimioară. Toți trei ne-am conectat sufletește la tot ce am trăit pe parcursul celor șapte zile de concediu, astfel încât, la plecare, avionul a decolat un pic mai dificil, din cauza inimilor noastre grele de dorul ei, al Bavariei! Ok, s-ar putea să fi avut și fundurile ceva mai grele decât la sosire, tot din cauza ei, că doar cârnații și covrigii și halbele alea de bere, de-un litru, nu le-am lăsat la vamă...

     Bayern, meine Liebe! Dezvăluită fiind, astfel, identitatea nemțoaicei din titlu, spre dezamăgirea celor care așteptau probabil, să fie vorba - așa cum ar fi fost firesc - despre C.C.Catch, dați-mi voie să fac o referire sau două cu privire la această excursie.

    

     Am zburat cu Aerul Albastru din Iași, direct la Munchen și înapoi. Cu ocazia asta am descoperit, înăuntrul meu, o grupare ultranaționalistă și extremistă: rinichii și vezica. Atât la dus cât și la întors, mi s-a ordonat de către această grupare nemiloasă să merg la toaletă fix deasupra Ungariei. Oare cum se zice in ungurește Rainman? În fine.
     Deși ne-am cumpărat biletele în ianuarie pentru luna iunie, au fost destul de scumpe, cam 800 lei/pers (dus-întors), deoarece discountul de early-booking e valabil doar pentru anumite perioade scurte de timp, de câteva zile, până la o săptămână. E gândit pentru city-break, probabil. Perioada de 7 zile vizată de noi, nu intra în această categorie.

      Despre Blue Air, numai de bine. E destul de ok, cu excepția câtorva mici probleme, specifice companiilor low-cost: întârzieri de mai bine de jumătate de oră atât la venire cât și la plecare; overbooking (bilete vândute fără acoperire, peste numărul de locuri din avion). Repartizarea locurilor, aiurea, ultimele din vârful cozii. ”Așa v-a repartizat calculatorul, eu nu mai pot face nimic, sunt trează de la ora 3 dimineața”, ne-a comunicat, tăios, tânăra de la ghișeul Blue Air. Prima parte a frazei a fost pur și simplu o declarație de rea-voință, sigur că ar fi putut face ceva dacă ar fi vrut, dar a doua parte...chiar, mă întreb la ce ar fi trebuit să ne folosească nouă, clienților Blue Air, altfel spus, fraierilor datorită cărora ea câștigă un salariu, informația referitoare la orele turelor în care se lucrează la această întreprindere? Ce ar fi trebuit să facem cu această informație? Să sunăm înainte de a veni la aeroport, să vedem dacă ne poate primi, dacă nu deranjăm?! Să renunțăm la vacanță și la banii plătiți pe biletele de avion ca să revenim în altă zi, o zi mai bună, în care s-o găsim odihnită, sătulă, spălată pe cap, satisfăcută sentimental, hidratată, în fine, netulburată de nici cel mai mic disconfort posibil ? Atunci poate s-ar fi comportat normal și și-ar fi făcut jobul pentru care e plătită?!
      Deranjant a fost și faptul că check-in-ul pentru zborurile înspre și dinspre Germania, nu se poate face online, ci numai la aeroport, cu 2-3 ore înaintea zborului. În consecință, cozi imense la ghișeu. E și o jmecherie aici: dacă s-ar face online, nu s-ar mai putea vinde mai multe bilete decât locuri. Porcării de-ale lor, așa sunt companiile low-cost, cel puțin pe la noi, companii care, deocamdată, se bucură de monopol și funcționează în regim de cartel, neavând o concurență reală. Deocamdată.

      Avionul pornește spre pista de decolare. Din păcate, traficul e blocat de un taxi pus pe avarie care-și așteaptă clientul, un SUV parcat aproape perpendicular pe pistă și o turmă de mistreți descurcăreți. Glumesc, bineînțeles, chiar, cum ar fi?.. Dar, la traficul din Iași, nu mai e mult, ascultați ce zic. Nu s-ar mira nimeni.
      Brusc, o stewardesă se duce la mijlocul avionului și începe să danseze fără muzică, pe un rap ciudat făcut de o altă stewardesă, ceva despre centuri, ieșiri de urgență și măști de oxigen. Fata e talentată, dar coregrafia e sub orice critică, părerea mea. Ce să zic, low-cost. Căpitanul preia legătura, se prezintă, atât în română, cât și în engleză: mister Lucian. Am vrut să mă prezint și eu, mister Nicu, dar am renunțat. Dacă s-ar fi prezentat toți pasagerii din avion, așa, ca la Alcolicii Anonimi, nu mai ajungeam nicăieri. Mister Lucian mormăie ceva în microfon, acoperit de zgomotul motoarelor. Disting câteva frânturi, se pare că ne  informează că la Munchen vremea e bună, e soare, că vom întârzia juma de oră și că pe parcursul zborului vom experimenta turbulențe. Toate informațiile cu același ton cald, optimist. Altul n-are. Îmi imaginez următorul anunț: ”Stimați pasageri vă vorbește căpitanul aeronavei, mister Lucian. Nu mai avem combustibil, un motor a cedat, așa că suntem în cădere liberă. Vremea la sol este excelentă, soare și o temperatură plăcută de 25 de grade. Ajungem în aproximativ 13 minute...” Ferească Dumnezeu! Încă zburăm. Avionul se înclină când la dreapta, când la stânga, coboară, urcă. Ocolim, frânăm, accelerăm. Concluzia e clară: nici în ceruri nu avem autostrăzi! Ne apropiem de destinație:  din avion se vede nivelul de trai din Germania...ba nu, sunt Alpii. Foarte frumoși, spectaculoși.

     Am aterizat. N-a aplaudat nimeni, toți își culegeau dinții de pe jos. Noi, cei din ultima linie, ne așteptam să coborâm printre primii, deoarece eram chiar la ușa din spatele avionului. Din păcate, ni s-a comunicat că Boeinguțul nostru s-a constipat și nu mai poate scoate nimic pe sub coadă, așa că i s-a fixat burduful (culoarul ăla ca un acordeon) la ușa din față ca să nu cădem pe asfalt, ca în filmele cu proști. A început forfoteala. Bagaje-n cap și coate-n burtă. Fiind primii de la coadă, ne zbăteam ca strămoșii noștri, înotătorii ăia mici și albi, care dau din codițe cu milioanele, să ajungem în față. Nu știu care-i sistemul de debarcare la spermatozoizi, dar sigur nu-i ca la low-cost!  Pentru că, dacă ar fi așa, nu s-ar naște decât piloți și stewardese...

     Ieșim, în sfârșit. Vine un autobuz și ne preia. Aeroportul din Munchen e cât județul Iași când e caniculă și se dilată. Noi am aterizat cam pe la Pașcani, iar terminalul la care trebuia să ne prezentăm, era cam pe la Lețcani. Am mers oleacă, multe curbe, cred că am ocolit pe la Strunga. În autobuz, o atmosferă tristă, apăsătoare: nu cerșește nimeni, nu se fură din buzunare, de manele, nici vorbă. Nu sunt biserici pe aeroport, așa că două babe își fac cruce când trecem pe lângă un hidrant. Ajungem la terminalul desemnat. Încep pupăturile: pupăm ușa. Totul închis, pustiu, obloanele trase. Un angajat al aeroportului care trecea întâmplător pe acolo, sesizează situația și-și folosește cardul pentru a deschide ușile. Năvălim pe scări. Acum suntem primii. Ajungem la poarta Germaniei, dar ca români ce ne aflăm, nu înscriem. Ne așezăm la o coadă pe trei rânduri, la corner.

     Sunt două tipuri de controale: biometrice, cu ajutorul scannerelor și clasice, efectuate de oameni. Mai exact, de 2 oameni. Care, cu timpul, se scanează și ei. Nu se grăbeau deloc, îi dürea-n pfeife. Și-a mai venit un elefant: British Airways. Echitabil: eram două avioane la doi oameni.
     Pentru cele biometrice trebuie musai să ai pașaport biometric sau carte de identitate nemțească. Scanezi documentul, apoi intri într-o cabină, ți se scanează fața și dacă ai față de Germania, intri, dacă nu, danke, ianke și-un catâr! Câțiva dintre noi încearcă să scaneze cărțile de identitate românești. Scanerul se înroșește de furie. Le zic să nu intre în cabine, că mi se pare că a început să miroasă a gaz. La cei cu documente corespunzătoare, însă, treaba mergea strună. Ce-i drept, coada noastră de dimensiuni comuniste (ca la portocale, de Crăciun), cam bloca accesul la cabinele biometrice, mai ceva ca zidul Berlinului! Apropo de Crăciun, am asistat și la o scenă biblică: un britanic, la costum, a ridicat vocea și pașaportul, până când, precum Moise, a despicat mulțimea în două și a trecut cu semenii săi -tot la costum- până pe malul celălalt, la porțile cu control pe bază de scanner. Mândri de fapta lor, și-au scanat pașapoartele. Țeapă! Scannerele s-au înroșit, refuzându-le accesul. Lumea a început să râdă și să zică ceva de Brexit.
     La un moment dat am crezut că cineva, în spatele meu, urmărește pe telefon sau pe laptop, un tutorial despre vreun soft, pe Youtube. M-am întors și am constatat surprins că, de fapt, era un indian adevărat, viu, în carne și oase și gel de păr, împreună cu nevastă-sa, care ne rugau, ținând pașapoartele ca pe niște cărticele de rugăciune, fix pe același ton cu conaționalii lor de pe net, să-i lăsăm să treacă spre punctul de control cu scanner. Am bălăngănit din cap și noi, politicoși și i-am ajutat să treacă de codălăul nostru mitologic. ”Tenkiu Săr, tenkiu vieri maci...”. Pentru o clipă m-am temut că vor începe să cânte, iar noi, toți cei din sala aia, vrăjiți, practic făra a ne mai putea controla, vom începe să dansăm sincron ca în filmele indiene. M-am temut de o rajkapoorizare.

Într-un final, bineînțeles că am trecut și noi. În urma noastră, un ”polizei” tuciuriu închidea ghișeele, lumina...Fuseserăm de câteva ori, primii. Dar, la finiș, am ajuns de fiecare dată, ultimii. Istoria noastră. Important e că am ajuns sănătoși, fără probleme, unde ne-am propus. La urma urmei, istoria nu e o competiție.Sau e?

”Game of Thrones” a lăsat tronul liber, la HBO. Începe urzeala succesorilor.

      Regina serialelor HBO, ”Game of Thrones” și-a dat obștescul sfârșit la vârsta de 8 sezoane (73 de episoade), lăsând liber tronul audiențelor. Producțiile care vor umple vidul de rating creat, trebuie să facă repede dezbaterea moștenirii, concurența nu iartă nici cea mai mică ezitare. Tot un fel de luptă pentru tron, însă mai puțin îndurătoare, mai inumană, deoarece e vorba de show-bizz.
      Pentru că există un firesc fenomen de migrație dinspre televiziunea clasică, tot mai puțin ofertantă, spre platformele de video streaming și pentru că tot mai mulți prieteni, amici, cunoscuți, rude, oameni, popor, telespectatori, îmi cer recomandări pentru showurile de pe aceste platforme, socot că sfârșitul legendarului ”Game of Thrones” e un bun prilej de a răspunde acestor trei persoane.

     Din start, ca să n-avem discuții, recomandările mele sunt strict subiective, nu țin cont nici de IMDb, nici de Rotten Tomatoes, audiențe, vânzări, popularitate sau părerea criticilor, singurul instrument folosit la măsurarea calității acestor producții este plictisometrul propriu: dacă mă plictisesc, showul e prost. Dacă nu mă plictisesc, e bun. Și încă ceva: dacă sunteți abonați la pachetul HBO, activați și HBO GO. Musai! Acolo găsiți tot ce rulează pe HBO România, fie că se cheamă HBO 2 sau 3, ori Cinemax 1 sau 2. Ca să vizionezi tot ceea ce merită văzut pe HBO, ar trebui să stai la TV non stop, să depinzi de orele lor de difuzare. Alternativa salvatoare, HBO GO îți permite să nu pierzi nimic, nici măcar timpul. De fapt, când zic HBO, mă gândesc la HBO GO, clar.

     Dar, înainte de toate, câteva lucruri despre acest HBO, ca să știm despre ce vorbim.
     Home Box Office (HBO) este un canal de televiziune prin cablu cu sediul central în New York. A fost înființat în 1972 de către un individ numit

Charles Dolan, care a propus pieței audiovizualului de atunci un canal TV cu abonament, care să prezinte filme și evenimente sportive fără enervantele pauze publicitare. Nu era 24/24, ci 9/24. Și folosea tehnica microundelor pentru difuzare. Te uitai la un film, pocneai și niște popcorn...
      Am căutat să vă prezint ceva colorat din istoria canalului HBO, dar s-a dovedit că existența acestuia e la fel de incoloră ca însuși genericul său. Cu toate astea, la început, HBO s-a numit...cum credeți? Tele-M ! Glumesc, evident. S-a numit ”The Green Channel”. Pe parcurs, ce-a fost verde s-a uscat, vorba cântecului, Mr. Dolan a plecat sau a fost ajutat să plece (n-are nici o importanță) și din una în alta, HBO aparține astăzi gigantului WarnerMedia, fiind ”coleg” de trust cu branduri ca TNT, CNN, Cartoon Network, DC, TCM și Warner Bros. Deși nu e chiar de anvergura unui Taraf TV sau Kanal D, HBO se descurcă binișor cu aproximativ 140 milioane abonati (sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/HBO), față de Netflix care are 148 milioane abonați (sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Netflix), deși a fost lansat cu 25 de ani mai târziu decât HBO, în 1997. Ajungem noi și la Netflix, nici o grijă.

     Aici, însă, încercăm să ștergem lacrima de pe obrazul fanilor GOT și să răspundem la întrebarea ”Și noi, acum, la ce să ne mai uităm ?”.  Căci dacă dragon nu e, nimic nu e! Fără zombilici cu ochi albaștri, moartea e pustiu...
      Nu-i chiar așa. Dintre titlurile pe care le puteți găsi acum pe platforma HBO GO, recomand:

* CHERNOBYL (2019)

    Catastrofa nucleară din 1986, prezentată atât de reușit la dimensiunile sale reale, încât alergi în bucătărie și mănânci sare iodată, cu polonicul. Nu cred că noi, cei din zonă, (de pe o rază de 1000 km din jurul centralei nucleare), am conștientizat vreodată la ce ne-am expus. Un fapt cert este, însă, că generația mea are tot mai puțini reprezentanți care trec de 55 de ani. Cancer. Vizionare plăcută!

* THE YOUNG POPE (2017)

    Un papă ateu, fumător, invizibil pentru public, primul papă american. un Jude Law absolut convingător. Vedeta miniseriei: Silvio Orlando, un cardinal - contabil șef care pare mercantil și meschin, așa cum îi șade bine unui membru al organizației condusă odinioară de famiglia Borgia. Dialoguri terapeutic de inteligente, un scenariu al naibii de bine scris (iartă-mă, Doamne!) în regia lui Paolo Sorrentino (La Grande Bellezza). Luați aminte la sezonul 1, că acuși începe sezonul 2: THE NEW POPE, pe genericul căruia apar și preafericitul John Malkovich, piosul Marilyn Manson și măicuța Sharon Stone. Doamne-ajută!

* EXTRAS (2005-2007) - the story of a man with small parts
 
   ”Small parts” nu se referă la dimensiunile penisului personajului principal, se referă la roluri, roluri mici, figurație, carevasăzică. Cu alte cuvinte, ”Extras”, adică ”Figuranții”. Dar nu figuranți în sensul de jmecheri care fac figuri, ci actorași de umplutură în filme mari...nu, când zic ”de umplutură”, nu înseamnă slabi, profesional vorbind, ci doar cu șanse slabe...NU! Nu-s retardați sau handicapați! O clipă, n-am vrut să zic asta...a ieșit ca naiba...uite ce e: vedeți Extras că e foarte amuzant, e cu Ricky Gervais! Cum adică ”cine e Ricky Gervais?”, că-nnebunesc!!!

*  OLIVE KITTERIDGE (2014)
    Vă doresc această miniserie de 4 filme, din toată inima! Serialul care te face să-ți suni profa de mate și să-i mărturisești cât de rău îți pare pentru tot și ce a insemnat dumneaei pentru tine... Iar după ce aburii serialului se vor risipi, să cauți și să găsești o cale de a trăi toată viața cu acel apel telefonic.

 
* TIN STAR (2017, 2 sezoane)

    Tradus cam liber ”Șeriful”, action-drama TIN STAR are la bază o rețetă deloc originală dar extrem de eficientă pentru a te ține în fața TV-ului sau monitorului, după preferințe. Tim Roth e în largul lui, poate fi bun, poate fi rău, poate fi cum vrea și cât vrea. Și vrea. Acțiune, suspans, femei goale, băutură, pistoale. Și peisaje superbe. Se zvonește că sezonul 3 se mută pe Amazon Prime.

* BIG LITTLE LIES (2017, 2 sezoane)

   Femeia te ridică, femeia te doboară, femeia îți dă viață și tot ea te omoară... problema e că aici, sunt patru femei! Miniserie, maximister! Distribuție de excepție, muzică faină, regie, costume, tăt-tăt-tăăăt! Numa` taci și uită-te!

* TRUE DETECTIVE (2014-2019)

   Primul sezon, cu Woody Harrelson și Matthew McConaughey, foarte-foarte tare! Sezonul 2, ceva mai slăbuț, dar tot foarte mișto. Iar sezonul 3, nu știu ce să spun, o fi Mahershala Ali ăsta, actor de Oscar, dar parcă și el se plictisea la filmări, așteptând să  se întâmple ceva în filmul ăsta. Avea o față plângăcioasă, de parcă ar fi fost diagnosticat cu constipație cronică, motiv pentru care s-a implicat în proiectul ăsta, că poate-i iese. Însă, în loc să-i iasă lui, le-a ieșit producătorilor.

* BOARDWALK EMPIRE (2010-2014, 5 sezoane)

   Steve Buscemi, Michael Shannon, Kelly Macdonald și alți actori mai mari și mai mici. Politicieni corupți, gangsteri de toate culorile, Atlantic City în anii `20 ai secolului ce tocmai a trecut, orgolii, ambiție, corupție, prohibiție. Producători executivi: Martin Scorsese (care a regizat episodul pilot și a stabilit ”lookul”, tonul și ritmul serialului) și Mark Wahlberg, care încă mai are bani din vânzarea de discuri și blugi cu fundul până la pământ, din ”zestrea” trupei Marky Mark &  the Funky Bunch.

* DEADLY CLASS (2019)
   Ai dat admitere la geografie și n-ai fost admis? Ți se pare că Știința și Ingineria Materialelor nu e facultate de viitor? La litere n-ai avut suficiente cifre ca să intri?...Nu intra în depresie! Îți vine să omori pe cineva? Ești candicatul ideal! Există studii superioare și pentru cei ca tine! 
    Deadly Class e o Academie a asasinilor de elită. Pe lângă Facultatea de Teologie, e singura instituție de învățământ superior care îți asigură un loc de muncă după absolvire. Și o pensionare rapidă pentru cine apucă.

* CATCH-22
   O dramedie despre absurditatea războiului. George Clooney, adorabil, ca într-un film al fraților Cohen. 

* WARRIOR (2019)

   În America anilor 1870 vine un chinez și le dă somn la toți. Așa s-a născut ”the american dream”.

*YEARS and YEARS (2019)
   ”URECHI și URECHI” l-ar traduce cineva, nu spui cine, că e mai mulți. Umor britanic, o viziune surprinzătoare și inteligentă a viitorului apropiat. Nu mai rețin dacă Brexitul s-a încheiat sau nu...

* TRUST (2018)
   Ăsta-i fain tare. E inspirat dintr-un caz real: un adolescent hipiot este răpit în sudul Italiei, de niște mafioți fără curele la pantaloni. Incontestabil, sudul Italiei e criminal de răpitor! Cum să nu fie plin de Mafie p-acolo?! Hipiotul de Aur scapă, este prins și iar se scapă. Pe el și pe încă unu`. Mafioții vor (surpriză...) decât bani de la bunelul hipiotului, nimeni altul decât magnatul Getty, unul dintre cei mai bogați oameni din lume. Moș Getty, însă, nu e Moș Crăciun. Nu e magnat degeaba, să arunce cu bani așa, oricând, pe orice sau pentru oricine. De aici, un conflict în regia lui Danny Boyle (Trainspotting).
 
* TABOO (2017)
   Un fel de Peaky Blinders al HBO. Vedeta serialului, ca și în Peaky Blinders, dealtfel, este Tom Hardy, pe care l-am remarcat prima oară în Lawless (2012). Foarte fain vizual, costume și machiaje foarte atent executate. Poți număra cariile din măselele maronii ale figuranților și păduchii din perucile pomădate ale personajelor principale. Un pic de bătaie, oleacă de vodoo, ceva sex, istorie și politichie, per ansamblu, omul și-a făcut treaba. Că e și la butoane, printre creatorii serialului. Tom Hardy, ptiu să nu-l deochi! Și frumos și dăștept și papă tot din farfurie. Mai ales dacă-i pui droguri și băutură. A fost la dezintoxicare, acum e funcțional.

* DOOM PATROL (2019)
   Cea mai recentă producție a celor de la DC Comics ne prezintă niște anti-eroi -eroi, cum e moda pe la noi. Nu știu prea multe, abia a fost lansat, dar văd că au agățat și câțiva actori dă lung-litraj, pardon, de lung-metraj, de pă la Hollywood. Serialul arată bine, în general serialele DC arată și sunt ceva mai bunișoare decât cele produse de MARVEL.                                                             

  La plecare, ne mai oprim puțin pe hol, în fața ușii, cu paharele în mână, ”la bot du șeval”, cum s-ar zice, pentru a menționa câteva titluri pe care mi-e lene să le prezint mai în detaliu și nici n-ar fi indicat, deoarece, deja am depășit dimensiunile de bun simț al unui articol de blog. Mă refer aici la BLACK MONDAY (2019) , SHARP OBJECTS (2018) dar și noile achiziții, The Walking Dead -AMC (2010-prezent, 10 sezoane!) și MR. ROBOT -Amazon Prime (4 sezoane)
     Să nu uit și de FARGO! O comedie neagră, cu o distribuție foarte bogată, care de-a lungul și de-a latul celor trei sezoane a hrănit mulți actori de top, mai puțin pe Maia Morgenstern și Horațiu Mălăele. Nu-i nimic, mereu există un LAS Fierbinți pentru toată lumea!

       Suficient pentru început! Cât m-am scremut eu să public articolul ăsta, au mai apărut 100 de showuri noi. Și continuă să apară, iar noi nici n-am apucat să discutăm despre filme.

     

Muriți ca la dumneavoastră acasă!

     În memoria colegilor de serviciu, de zile furați și prea curând uitați

Moartea e foarte importantă în viața unui om. Moartea nu te înșeală: de când te naști, știi că va veni și știi exact ce vrea de la tine. Nu te minte. E întotdeauna punctuală. Vine la fel pentru toți și are același preț pentru toți, indiferent de rang, avere etc, iar prețul ei nu s-a schimbat și nu se va schimba niciodată. Ea e cea care pune capăt suferințelor și tot ea face posibile noi începuturi. Dar ce e mai important: oricât de jos am ajuns în viața asta, oricât de mult am suferit, orice destin am avut, moartea, ne va reda, întotdeauna, măcar o parte din demnitate.

Moartea are cheile demnității noastre ca ființe umane.

        Zilele trecute, un coleg de serviciu, a murit. În 20 și ceva de ani de muncă, am mai pierdut câțiva colegi, unii chiar mi-au fost prieteni buni. Acesta avea în jur de 50 de ani, nu știu ce s-a întâmplat, nu-l cunoșteam decât atât cât să ne salutăm atunci când ne întâlneam pe holuri. Am aflat că a murit ca și cum aș fi aflat că l-a luat radarul la Lețcani. Cred că oamenii ar fi comentat mai aprins dacă l-ar fi luat radarul. Asta, pentru că radarul ni se poate întâmpla tuturor. Ni s-a mai întâmplat și ni se va mai întâmpla. Moartea, însă, nu.

        Moartea și-a pierdut puterile. Mai rău, a pierdut respectul, oamenii i-au întors spatele, nu se mai tem de judecata ei, nu mai țin cont de iminența ei, nu mai sunt conștienți de ireversibilitatea ei.  Ne referim aici la ”moarte” ca sfârșit al vieții, ca ultimă suflare, nu ca la o poveste cu infinite câmpuri verzi, dotate cu floricele multicolore. Moartea nu mai înseamnă mare lucru, ați observat? Exact ca și Viața. Cele două sunt interconectate, una dă valoare celeilalte. Dacă îți bați joc de una, te râde cealaltă. Sunt extremitățile existenței noastre, iar în final,  între ele se află absolut tot ceea ce ni se întâmplă într-o viață de om, tot ceea ce ne formează, tot ceea ce ne definește. Consistența acestui conținut, din păcate, s-a diminuat încontinuu în ultimii ani și continuă să se dilueze.
De ce oare? Cum s-a ajuns aici?                                                                                                     

      Murim singuri în casă. Suntem găsiți după câteva zile, de niște oameni străini. Chiar dacă sunt rude cu noi, tot niște oameni străini sunt. De multe ori sunt chiar copii sau nepoții noștri, de asemenea niște oameni, aproape străini. Trăim înstrăinați unii de ceilalți, între ziduri amoled cu touchscreen. Problemele noastre, grijile strict personale, legate de existența de zi cu zi, sunt mult mai importante decât oricare altele. Am auzit o doamnă foarte elegantă, lider de sindicat, încercând să convingă cât mai mulți membri, să dirijeze 2% din salariu în contul acelui sindicat, folosind următorul argument (citez aproximativ): ”Știu că sunt și copii bolnavi de cancer , cu autism sau cu alte probleme, dar trebuie să ne gândim că cămașa noastră ne este mai aproape.”
         Trebuie să fii foarte cu grijă zilele astea. O mișcare greșită și te-ai dus. Lumea e un loc foarte periculos de când umanitatea a dispărut, înghițită de consumerism.

      Murim la concert, murim în spitale, murim abandonați pe trotuar, murim pe șosele, murim cu capul pe tastatură, muncind, murim de foame sau de prea multă mîncare, murim singuri sau în grup, murim tot mai tineri, tot mai mulți, dar oricum am muri, nimeni nu observă! Murim tot mai fără rost!
      Nu murim la sfârșitul vieții, după ce am crescut niște copii, niște nepoți, de ce nu chiar și vreo doi strănepoți, cărora le-am lăsat ceva construit și un nume de care să nu le fie rușine; nu murim pe câmpul de luptă, eliberând niște oameni sau apărând un colț de țară; nu murim pentru o idee, pentru un adevăr, în general moartea nu mai vine ca un deznodământ firesc, ca o împlinire, ca o încheiere a unui proces, a unei lupte, a unui destin, nu mai este o declarație publică, de neignorat, cu consecințe asupra societății, sau un sacrificiu care să schimbe ceva (mai mic sau mai mare), în lume. Globalizarea a făcut din moarte ceea ce a făcut din toate celelalte valori omenești: o afacere. Nimeni și nimic nu e mai presus de lege. Iar mai nou, avem o singură lege: Legea Banului.

     Globalizare? Singurul lucru global e dispariția umanității. Robotizarea fără roboți. Omul-om e o specie pe cale de dispariție, neprotejată de nici o lege, de nici un ONG, a cărei extincție continuă zi de zi, în ritm accelerat. De când viața se risipește în LIKE-uri, moartea, în general, nu mai e mare șmecherie, pentru că o viață goală, nu poate avea un sfârșit cu greutate. Între o postare cu ”Azi, X a făcut infarct și a murit” și un selfie cu o mâță, nici nu poate exista concurență! Iar LIKE-urile de pe facebook se numără, nu se cântăresc. Ca la vot. Un like de la un tâmpit are aceeași valoare ca un like de la un laureat al Premiului Nobel. Cu cât ai mai mulți tâmpiți în lista de prieteni, cu atât ai mai multe aprecieri, indiferent ce pârțuri ai posta. Devii o personalitate marcantă în social-media. Poți influența ceilalți utilizatori. Datorită numărului zdrobitor de mare al cretinilor care sunt în stare (adică sunt vii) să voteze pe internet, versus numărul insignifiant al celor care mai știu să facă și altceva, este posibilă apariția influencerilor, adică a unor fătuci nasoale cu voci și atitudini enervante, care se filmează când își satisfac nevoile, în special nevoia de atenție. Și-i strică și pe cei care vin din urmă, din rândurile cărora vor apare noi influențatori, mai proști decât cei care i-au format, pentru a putea relaționa, la rândul lor, cu generațiile următoare de proști tot mai proști. Prostia generează prostie, exponențial. E atât de simplu! Nu vă mai întrebați cum de sunt posibile asemenea anomalii.

     Facem predicții și estimări referitoare la epuizarea resurselor naturale ale Terrei. Ghețarii de la poli se vor topi în atâția ani. Stratul de ozon mai rezistă cam până prin anul cutare. Combustibilii fosili se vor termina acuși. Și cam atât facem. Restul, partea grea, s-o facă alții. Dar cine?! Ne-a scăpat esențialul: nu mai există ”alții”! Atât noi, cât și alții, deja, nu mai trăim! Viața oamenilor s-a terminat încă din timpul existenței speciei. Nu mai suntem oameni. Suntem consumatori. Nu mai creăm, doar producem. Ne întrebăm ce se va întâmpla când roboții vor conduce lumea. Nu credem, dar roboții suntem noi și de ani buni avem răspunsul: SIDA, EBOLA, Siria, ISIS, Donald Trump, corupție. minciună, crimă, cancer, Vladimir Putin, viruși noi, imuni, viață modificată genetic, căpușe, vaci nebune, gripă aviară, pestă porcină, sute de milioane de oameni programați prin Facebook, obezitate morbidă, all-inclusive-life-excluded, războaie inventate, creiere tot mai spălate generație după generație, bani, bani, bani, bani...inteligență artificială dublată de prostie naturală. Acesta e Homo Androidus, omul de tip nou. Omul normal n-ar trăi așa.

     Murim de parcă n-am fi trăit niciodată. Netrăitul devine tot mai răspândit în rândurile speciei umane. Trăitul cu ochii într-un ecran nu e viață. Murim ușor, disciplinat, la ordin. Ne temem să nu pățim ceva rău, ne temem pentru viața noastră, ne e frică să nu supărăm pe cineva, nu vrem să atragem atenția sau să deranjăm... așa că murim atunci când ni se ordonă, fără să comentăm! Nu mai luptăm pentru existență, intuim că e o cauză pierdută din start. Tot ce ne-a rămas pentru tratarea frustrărilor sunt micile confruntări pe viață și pe moarte pentru un loc de parcare, răcnitul în trafic sau la meciuri.

     Singurii care ne mai respectă moartea sunt firmele de pompe funebre și un pic, popii. Ei nu sunt deranjați, ba dimpotrivă, sunt bucuroși. Dacă n-ai unde să mori, sau nu vrei să mori singur și ai niște bani, te invită, amabili: ”- Dar muriți, muriți, vă rog! Intrați și muriți ca la dumneavoastră acasă, nu-i nici un deranj!”
     Și totuși, când murim, deranjăm. Facebookul nu a rezolvat, încă, problema asta, numită înmormântare. Ce comod ar fi să poți trimite un emoticon sau altceva și să nu mai vii la înmormântare! Prin natura lucrurilor, prezența fizică a celor dragi, este, încă, obligatorie. Cât egoism, câtă rigiditate la decedații ăștia: nu se acceptă nici o scuză, nici o explicație! Cui să-i explici că ți-ai luat bilete de vacanță, împreună cu toată familia?! Altul, poate ar fi avut colegii în concediu și nu putea să plece de la seviciu. Câțiva trăiesc în străinătate și biletul de avion e prea scump de pe o zi pe alta. Costă enorm. Unul avea programare la un interviu de angajare în ziua aia. De fapt, se va duce la interviu, dar tot îl deranjezi, pentru că după interviu, dacă nu s-au terminat fonfăielile nazale ale bărbosului dedicat acestor evenimente, trebuie să vină și el la prăznicar, în loc să se ducă la Castel. Pentru că tu te-ai găsit să mori fără nici un avertisment și fără nici un rost, acum el trebuie să soarbă o ciorbă chioară cu fidea, în loc de o supă cremă cu ciuperci Chanterelle, țelină, nucșoară, crutoane de busuioc și să se prefacă șucărit, când de fapt, îl doare la trei metri în spatele curului de crăparea ta, ba și mai puțin de crăpelnița servită la crăparea ta! La fel, și restul celor care vin să-ți plătească respectele. Am ajuns să murim, vorba cuiva, numai atât cât să ne plângă mama. Zilele astea, mama te naște, mama te îngroapă. Așa se va termina totul: părinții își vor îngropa copii, apoi se vor usca și ei, neștiuți, neplânși, vor dispărea pur și simplu, ca și cum n-ar fi existat niciodată.

     Singurul lucru mai mizerabil decât modul în care am ajuns să trăim e modul în care am ajuns să murim, iar singurul lucru mai mizerabil decât modul în care am ajuns să murim, e cinismul și nepăsarea totală cu care viața asta falsă trece pe lângă moarte, ignorând-o ca pe ultima cerșetoare, îmbrâncind-o cu obrăznicie și călcând în picioare orice urmă de demnitate.