Dumnezeu se trezește devreme

     Eu nu cred în Dumnezeu. I-am spus-o și Lui, direct și personal.

     Dumnezeu se trezește devreme. Foarte devreme. Înainte de Vreme. Apasă butonul de Big Bang și pornește Universul. Până termină El de făcut un pipi primordial, se inițializează toată materia, antimateria și tot ce mai e prin Univers. Pe timpul zilei Universul e în expansiune, iar  înainte de culcare,  face implozie și intră înapoi în cutie. Asta e o zi din viața Lui Dumnezeu. O eternitate.
     Dimineața, însă, după ce apar toate iconițele pe ecranul cosmic, Dumnezeu aranjează frumos galaxiile, sistemele solare, șterge un pic vidul intergalactic de praf stelar, mai pune câte o cometă pe ici-pe colo, mai astupă câteva găuri negre și inevitabil, mai dă câte un bobârnac Teslei lui Elon Musk. Îl amuză teribil. Apoi cască prelung și se așează să-și tragă un pic sufletul. ”Rutina asta mă omoară”, glumește El. Ar putea încerca și altceva în afară de acest univers, dar e prea bătrân pentru experimente sau pentru noi începuturi. Și prea singur.   
   Rutina continuă cu unul dintre cele mai plăcute momente ale zilei: o cafea la nisip, în Sahara. De ce credeați că a creat Dumnezeu, deșertul? N-a mai avut pământ sau apă? Nu, deșertul a fost gândit pentru cafea la nisip.

     Pentru că și eu mă trezesc devreme, ne-am mai întâlnit, uneori, la cafea. Nu în Sahara, ci la mine în bucătărie. El nu fumează, dar îmi mai strică uneori câte o țigară, când e mai stresat sau are vreo problemă. Cu o astfel de ocazie i-am spus, sincer, că nu cred în El. Nu că nu vreau, pur și simplu nu pot. Nu găsesc calea. Cred că tot ceea ce se petrece în Univers e o sumă a unor relații cauză-efect, fără nici o intervenție divină. Mi-a zis atunci ceva foarte interesant:
” - Dar în ziua de mâine crezi, nu-i așa? Crezi fără nici cea mai mică îndoială. Deși nu există. Știi că nu există, dar totuși îți faci planuri pentru ziua de mâine, deja știi ce vei face aproape toată ziua, așa e? Mai mult, crezi și în ziua de poimâine, te-ai gândit ce să faci. Săptămâna viitoare ai programare la doctor. Nu mai zic, de anul viitor, te-ai gândit un pic și la asta. Am auzit că ai niște planuri și pentru ...hă! hă!...pensie! Știi ce înseamnă asta?”
Un pic, recunosc, m-am căcat pe mine:
  - Înseamnă că-mi fac planuri degeaba pentru că am să mor curând?...
  - Nu! Înseamnă că tu crezi în viață. O respecți. Pentru Mine ajunge.
  - Tot nu m-ai convins că exiști.
  - Nici nu trebuie să crezi așa ceva. Discuția asta nu există. Ești doar tu cu gândurile tale. Sau poate că voi, autorii, când nu mai aveți inspirație, îi dați cu Dumnezeu înainte, că se vinde.” Clatină din cap, ia o gură de cafea și continuă:
” - Doar că azi nu se mai vinde. Dumnezeu e la fel de expirat ca Bruce Willis, un fel de ”greu de ucis, dar nu imposibil”..zâmbește și mimează un pistol cu care își zboară creierii.
” - Uite ce e, lucrurile stau cam așa: dacă ai avea certitudinea existenței Mele, ai miza toată viața pe ajutorul Meu. Ai aștepta tot timpul o minune de la Mine. Asta nu e viață! Eu, când v-am dat Viața, v-am dat-o pe toată, cu bune și cu rele, ca să fiți tot ceea ce puteți fi. Cel mult, pot să vă ghidez uneori, dar nu vreau să intervin. Pot să vă ofer alternative, dar alegerea trebuie să fie 100% a voastră. Și apropo, să știi că fac o mulțime de miracole, tot timpul, doar că nu mă semnez pe ele!
 - Lasă, Doamne, că se semnează alții, nici o problemă...
     Se uită lung la mine. Ia o gură de cafea, se uită în ceașcă, îl pufnește râsul:
 - Fii atent ce mi-a venit: În timp, vom mai avea cafele, dar în cafele nu mai avem timp...eee? ce zici? Ai prins-o? Adică nu mai avem timp de stat la cafele.  Eu zic s-o notezi pe asta că e bună!
 - Am notat! E bună pe facebook cu dublu chenar auriu...”
    Se ridică brusc și dă cafeaua peste cap gata de plecare. Vorbea serios că nu mai avem timp de cioace. Îl opresc cu un gest:
 - Pleci?! Discutam ceva! Cu coronavirusul cum rezolvăm?
 - Simplu: dacă veți continua să alergați după bani, sigur n-o să mă găsiți pe Mine!
 - Nu văd legătura, dar de ce nu ne dai, odată, vaccinul ăla?...
 - Misterioase sunt căile mele! Vi l-am dat, dar nu sunteți în stare să-l recunoașteți. Știi ceva? Las-o așa. Hai, pa.”

     Știu unde se duce, mi-a povestit odată. Se strecoară printre nori și se uită la oameni, cum dorm. Îi este dor de ei. Se uită la visele lor și le alege, cu grijă, pe cele care îi plac. Are hobby-ul ăsta, colecționează vise frumoase. Încă mai speră. Încă mai crede în oameni.
      Chiar dacă ei nu mai cred în El. Nu mai au nevoie nici de El, nici de viață. Oamenii nu mai au nevoie nici de oameni. Au nevoie doar de bani. Oamenii cred doar în Bani. Fie că o recunosc, fie că nu. Banul e o convenție, o invenție omenească, cum e și Doamne-Doamne, dacă vreți... Dar să crezi în bani, mi se pare o inepție mult mai mare și mai periculoasă decât aceea de a crede într-un bărbos Atotputernic.

      Doamne, degeaba te trezești Tu devreme, dacă noi ne vom trezi prea târziu. Bună și asta. Ai notat-o? Ai râs? Să știi că tot nu cred în Tine, dar Te mai aștept la o cafea.

      La urma urmei, și mâine e o eternitate, nu-i așa?
   

Tare îmi doresc să greșesc!

    Ce am înțeles eu din toată chestia asta: Coronavirusul nu e în turneu. Nu e suficient să stăm ascunși sperând că poate se plictisește și pleacă. Nici nu e ca un incendiu, să-l izolăm și să așteptăm să se stingă tot ce mai arde mocnit, undeva, pe dedesubt. Izolarea nu ne imunizează, dimpotrivă, scade rezistența organismului.
     Virusul ăsta nu mai pleacă nicăieri. Vom fi împreună până când moartea ne va despărți. Întrebarea e ”moartea cui?...”. Iar răspunsul e ”nu știu a cui, dar a lui, nu”.

      Are tot timpul din lume. Noi, nu. Răbdarea lui e infinită. A noastră, deja își cam atinge limitele.
     La început, ne-am speriat, normal. Am luat măsuri de protecție. Majoritatea, le și respectăm, cu responsabilitate față de copii noștri, față de părinți, prieteni, în general, față de toți cei care nu au în plan să moară anul acesta. Ba chiar și față de cei care au în plan așa ceva, în eventualitatea că se vor răzgândi. Ne păzim. Unii se mândresc cu strictețea propriilor măsuri de protecție și se uită în jos la ceilalți. Bravo lor!
     Virusul n-are nici o treabă cu toate astea. Nu e nici demoralizat, nici îngrijorat, deloc impresionat și nici măcar plictisit. El are trei lucruri de făcut: să aștepte oricât e nevoie, să infecteze și să ucidă.
     Și așteaptă. Așteaptă ca unul dintre noi să facă cea mai mică greșeală. Nu are mult de așteptat. Zilnic, oamenii greșesc. Zilnic, apar cazuri noi. Nu sunt depistate toate. Cei infectați și nedepistați infectează, la rândul lor, pe alții. Când sunt raportați din cauza simptomelor evidente, deja au ”recrutat”, în medie, alte 30 de persoane. Virusul va fi întotdeauna cu câteva mutări înainte, la jocul ăsta.

     În curând va reîncepe școala. Credeți că elevii vor purta mănuși și mască, cu responsabilitate, de luni până vineri, 7 ore pe zi? Nu, nu vor face asta. Drăguți și asimptomatici cum sunt ei, vor aduce acasă, pe lângă teme și un Covid de sămânță. De la cei cu copii la grădiniță, până la cei cu copiloi în clasa a douășpea, contați, pentru luna iunie, pe un examen de capacitate la COVID. Gândiți-vă: sunteți pregătiți? Ce afecțiuni aveți? Sunteți fumători?

    Se apropie Paștele, prilej de sărbătoare pioasă și de creștinească păruială în spațiul public, pe tema ”adevărat s-a infectat!”. Nu mi-e atât de frică de aglomerațiile pascale pe cât mi-e de frică de ”întoarcerea la normalitate” de după. S-a făcut atât de mult scandal referitor la distribuirea luminii sfinte către populație, încât sunt convins că popii nu se vor mai apropia de nimeni și de nimic, iar lumânările aprinse le vor trimite cu arcul, ca în ”Games of Throne”. Problema e cu ce va fi de la 1 mai încolo. Lumea s-a plictisit. Vrea la soare! La grătare! Gata, a fost moda asta pe online cu izolarea, ne-am filmat în case, ne-am dat sfaturi, am cântat prin balcoane, am numărat morții, am înjurat de morți, mai ales autoritățile...gata, hai, altceva!
     Am dus-o suficient de bine în ultimii 40 de ani, catastrofe serioase n-am mai avut de la Cernobâl încoace, suntem atât de răsfățați, încât nu mai luăm nimic în serios. Totul e entertainment. Deja am văzut că traficul a revenit la normal, oamenii se plimbă fără măști și fără treabă. E frumos afară. Ne-am obișnuit cu covidul. Atât s-a schimbat, dacă auzi de unu` că a mierlit-o, nu mai întrebi de ce. Întrebi ”a avut Corona?„

     Nu putem sta pe veci în carantină sau în izolare. Într-o zi cu soare, vom scoate căpșoarele, vom miji ochișorii și vom vedea virusulețul. Asta, dacă între timp nu suferă vreo mutație, care să-l transforme în ceva mult mai mortal.
     Așa vom trăi și mai ales așa vom muri până va apare vaccinul minune care ne va implanta cipuri și-l va îmbogăți pe Bill Gates. Că și așa, era tare sărac, săracul!
    Până atunci, stăm la coadă, la COVID, ca pe vremea lui Ceașcă, la televizoare color. Numai că, la coada asta, nu se mai bagă nimeni în față, peste rând. Stați liniștiți, se dă câte unul ca să ajungă la toată lumea! Din păcate, ajunge.
     Tare mi-e teamă că, pe lista de așteptare, cei mai mulți dintre noi, avem un număr de ordine.
        Și tare îmi doresc să greșesc!

Dialoguri cu Pișcot

      Eram la plimbare, prin parc. Cu Pișcot, un motan care poate vorbi. E o ciudățenie care, neexplicată la timpul ei, a devenit normalitate.
      O vreme, m-am simțit și eu obligat să învăț să miaun, dar făceam așa de urât, încât Pișcot m-a implorat să termin, că nu e nici o problemă, nu se simte jignit câtuși de puțin în orgoliul lui felin. Băiat fin...mai puțin. Exprimarea lui n-a fost chiar  tocmai elegantă, ci mai degrabă ceva de genul ”Ho, nebunule, tu vrei să mă sterilizezi moca, sau ce-i? Ho! gata!”, cam așa ceva. Am lăsat-o așa. Bănuiala mea e că nici el nu știe să comunice cu alte mâțe prin mieunat.

       M-am așezat pe o bancă. Pișcot mi s-a urcat în brațe și a început să toarcă.
- Pișcot, deschide ochii.
- De ce?
- Pentru că e ora 10 dimineța.
- Și dacă-i deschid, nu e tot ora 10?
- Dacă dormi acum, ce-ai să faci mai târziu?
- Mai târziu, când?
- Nu știu...peste câteva ore.
- Vrei să spui că dacă dorm acum, peste câteva ore n-o să-mi mai fie somn?
- Mda...
- Și de ce ar trebui să stau treaz acum și să dorm peste câteva ore? Știi că pot să le fac pe amândouă, nu? Dacă mă odihnesc un pic între.
- Tu te odihnești între somnuri?
- Dacă te culci obosit, n-ai făcut nimic, nu te refaci. Hai, pa, grrrrrr...
- Știu, dar e păcat. Uite, acum suntem în parc, admiră și tu natura.
- Eu n-o admir. Eu o folosesc.
- Nesimțitule! Să astupi aia cu pământ.
- Normal că o astup cu pământ. Data viitoare să iei și tu un săculeț de nisip, poate n-avem pământ.
- Data viitoare să te abții.
- Dacă voiam să fac din viața mea o lungă abstinență, mă însuram.
- Bună asta. Pune-o pe facebook.
- N-am facebook.
- Și cum de mai poți să trăiești, să respiri?...
- Mă enervează facebookul, nu pot să-l suport. Prea multe pisici!
- Cum așa?!...credeam că tocmai asta te atrage.
- Ești prost. Închipuie-ți un facebook făcut de pisici, care ar posta miliarde de poze cu oameni antipatici, în diverse ipostaze. Cum ți-ar place, de exemplu, să vezi poze cu Victor Ciorbea abia trezit din somn, ciufulit, buhăit și cu 7000 de like-uri și comentarii ”ce dulcel e!”, ”vaaaai ce drăguț”, inimioare, emoticoane, baloane, bășini, petarde!...Ăăă?
     N-apuc să-i răspund, că de sub bancă apare un șoricel. E slăbuț, gri deschis și cu lăbuțe roz. Adulmecă speriat și fuge rapid într-un boschet din fața noastră. Mă uit lung la Pișcot. Mă simte:
- Ce-i?
- Știi tu...
- Pe bune?! Ai din astea în sistem? Băbăiatule, suntem în secolul 21, stăm să facem ”țup” pe Marte...Avem whiskas, avem tot felul de bunătăți, ce-i cu tine, mă pui să mănânc roadkill? Da ce-i aici, Bizarre Foods?
- Da, dar tu tot pisică ești. Cum se zice, ce naște din pisică, șoareci mănâncă, nu?
- De parcă tu ai vâna ce mănânci. Sau ai mânca ce vânezi. Crud.
- Eu nu, dar sunt oameni care vânează.
- E un sport. La fel e și la pisici. Pisicile se întrec și se joacă cu tot ce mișcă. Ai văzut vreo pisică să manânce laser? Sau fascicole de lanternă?
- Sunt triburi în Africa care chiar vânează pentru hrană. Eschimoșii...
- Da, deșteptule, știu, la fel sunt și pisici sălbatice care belesc iepurași prin munți, dar hai să nu generalizăm...
- Bine că ești tu deștept! Da` atunci când ai mâncat vrabia aia cu tot cu pene, cum a fost?
- Cum să-ți explic...avem și noi cruditățile noastre. Cum ar fi la voi sushi. Sau biftec tartar. Sau prosciuto.
- Nici sushi-ul, nici biftecul și nici prosciuto nu se zbat între viață și moarte când muști din ele!
- Așa, și ? E normal să avem meniuri diferite. Mă condamni pentru că, vorba cântecului, am ucis o vrabie? Măcar noi nu fumăm, nu bem alcool, nu ne drogăm! Ia zi, care-i mai prost, mai animal și mai necivilizat?
   Mi-a zis-o. Îl mângâi pe cap, știu că-i place.
- Hai, fă nani, scuze că te-am întrerupt.
- Lasă, că mi-a sărit somnul. Și nu știu cum să-ți spun, dar mă uit la copacul ăsta din fața noastră de când am venit aici.
     Și o zbughește din brațele mele printre crengi. Câteva vrăbiuțe își iau zborul, speriate.

Serviciul RO-DOMOL vă informează

* În sfârșit, s-au lipit!
     S-au lipit prin oraș niște afișe cu Marcel Pavel și Doru Octavian Dumitru. Unul cântă și celălalt spune glume, nu mai rețin care și cum. Oricum, asta n-are importanță, important e să mai ieșiți din casă, să închideți televizoarele și să mai scadă audiențele la Antena 3 și Kanal D. Așa că, dă cu banu`, bagă banu`, rânjește ca optimistu` și  fă-ți selfie cu artistu`!

* Trafic lejer la Iași
     De la intrarea estică în oraș, până aproape de centru și apoi, mai departe, până la ieșirea apuseană a municipiului, se circulă fluent, nu s-a raportat nici un ambuteiaj și nici un incident rutier. Mai mult, pe ruta la care ne referim, nu s-a raportat nici o mașină! Așa că, dacă doriți să traversați orașul, absolut lejer, o puteți face pe râul Bahlui.

* Pacientul ”Englezu” 
        Primul cetățean extrem de suspect de Coronavirus în formă continuată, recidivist, pe numele său Șexpir Stănescu, zis ”Englezu”, a fost ridicat de mascați (echipaj SMURD cu măști chirurgicale) azi dimineață, deoarece nu s-a supus interdicției de a părăsi domiciliul pe perioada carantinei. ”Englezu” a încercat să se apere, motivând că el nu are un domiciliu, fiind homeless, adică om al străzii. Neavând bani nici de amendă, el a fost aruncat în pușcărie, alături de câteva sute de oameni, oarecum sănătoși. Până azi...Vorba aia, youtube or not you to be.


* Cultura, la dânsa acasă
      Încă o dată se dovedește că Iașiul a fost, este și va rămâne capitala culturală a țării. Dovada (încă) vie, constă în coada de aproximativ 2 km, la care așteaptă, la fel de aproximativ, vreo 250.000 de persoane (recordul la Sf. Parascheva este pe undeva, pe la 100-150.000 oameni), pentru a achiziționa bilete la spectacolul unei celebre trupe de teatru din capitală, aflată într-un turneu ce include și urbea noastră. Trupa MASCA.
       Revenit recent printre cei vii, deoarece, după propria sa declarație ”n-a mai răbdat pământul atâta prostie!”, Ion Creangă, sublinia ironia situației: ”acești oameni care stau la coadă pentru a se feri de Coronavirus, sunt, de fapt, oamenii cei mai expuși la pericol, din cauza numărului mare în care s-au adunat.”. Autorul ”Prostiei omenești” ne-a mărturisit că lucrează la o continuare a celebrei nuvele. Când l-am întrebat care este sursa lui de inspirație, ne-a dăruit o oglindă frumoasă.
      Am stat de vorbă și cu membrii trupei MASCA:  ”- Secretul succesului nostru constă în profesionalism, talent și multă muncă. Cred că și denumirea trupei noastre de teatru ajută un pic...”, ne-a declarat un actor din cadrul trupei de teatru MASCA, din București, pe care nu l-am recunoscut, deoarece purta o mască anti-virus. De la coadă, entuziaști, cetățenii însetați de cultură, strigau ”-Dați numai câte una, să ajungă la toată lumea!”

* Cea mai bună slujbă e la Iași
    Luând exemplu din fotbal, Arhiepiscopia Iașilor, iată, culege azi roadele unui transfer finalizat acum doi ani. S-a transferat atunci robul lui Dumnezeu, Messi A.,  un preot creștin ortodox argentinian, la Mânăstirea Trei Ierarhi.
     Și iată că anul acesta, este al doilea an consecutiv în care trofeul ”Mielul de Aur” poposește la Iași! Acest prestigios trofeu european se acordă în fiecare an, înainte de Paște, pentru cea mai bună slujbă religioasă ținută în anul precedent. Pentru aceste merite, dar și pentru întrega activitate a preotului Messi A., mânăstirea Trei Ierarhi a fost ridicată în grad, în prezent fiind unica mânăstire din Europa de Est cotată la Patru Ierarhi. Doamne-ajută!

* Polițiștii ieșeni, mai tari ca cei din Suedia!
     O știre din presa locală ne informează că, un cetățean deosebit de periculos și arogant pe deasupra, dat în urmărire generală internațională, a fost capturat și reținut de polițiștii ieșeni. Spunem ”capturat și reținut”, deoarece, au mai fost și alții capturați de poliție, însă pe partea de reținere, ar mai fi de lucrat. O primă măsură în acest sens ar fi blocarea geamurilor la secțiile de poliție.
      Căutat de autoritățile din Suedia pentru 12 capete de acuzare, domnul infractor, cum ar spune domnișoara sau doamna Rimes, a intrat în atenția de o vigilență proverbială a agenților ieșeni în momentul în care a traversat printr-un un loc nepermis. Ticălosul și-a motivat gestul prin faptul că, fiind plecat mult timp din țară, nu mai este la curent cu amplasarea noilor zebre pentru pietoni. El și-a exprimat regretul pentru distrugerea sistematică a zebrelor vechi, în special a zebrelor-monument istoric, unele datând chiar de pe vremea lui Cuza, pentru a face loc zebrelor ieftine, din materiale proaste, aduse din China de mafia rechinilor rutieri.
    Despre acțiunea lor, polițiștii - eroi vorbesc cu modestie: ”Dacă ar fi traversat ca toată lumea, de-a latul străzii, poate nu l-am fi observat. Dânsul, însă, a vrut să traverseze pe lung, pe linia de tramvai. Se oprise tramvaiele, circulația, se adunaseră lumea...”, ne-a declarat agentul de poliție Marian Mărțișor. Se pare că atunci când a observat că e urmărit, individul a încercat să fugă, dar n-a reușit din cauza celor două geamantane grele, pline cu droguri calitatea I, aduse din Amsterdam.
    Întrebat de reporterii noștri de ce este urmărit internațional, el a precizat că, cei care-l urmăresc nu sunt urmăritori ci followeri, iar dânsul nu este infractor, ci influencer.
      Pentru toate aceste nereguli, polițiștii i-au dat o amendă usturătoare și unfriend pe Facebook, amenințând-ul că, în funcție de gravitate, se poate ajunge la pedeapsa capitală: închiderea definitivă a canalului de Youtube.

* Decizie finală în cazul statuii din fața Policlinii Mari de pe Bd.Independenței
      Ani de zile s-a zis că  Statuia Independenței din fața Policlinicii Municipale este un kitsch în stil sovietic. Așa e.      

Bunico, citește-mi o poveste!

       

      Primesc un e-mail de la Netflix: a apărut Castelvania, sezonul 3. Un serial de animație stil manga, cred. De alea, japoneze. Dau play la trailer. Și-mi amintesc că odată, cândva, m-au fascinat desenele de genul ăsta. Cu timpul, a rămas nostalgia fascinației de odinioară. Azi, mai am doar amintirea nostalgiei fascinației de odinioară.

      ”Sindbad marinarul” era inclus în emisiunea zilnică pentru copii, ”Mihaela” și reușea, în cele 5 minute, cât dura un episod, să-mi umple viața de atâtea emoții, culori și imaginație, cât nu reușesc să adun azi într-o lună întreagă, de 31 de zile. Dacă pierdeam un episod, era dezastru! Nu puteam înțelege cu mintea mea de copil de 5 ani, de ce Vivi și Mariana, vecinii mei, mai mari cu vreo 10 - 12 ani, nu veneau fuguța în casă când îi anunțam, fericit, că începe Sindobado! Rămâneau, ca fraierii, pe bancă, în parc, ținându-se de mână. Pe undeva, îi bănuiam că o fac pe-a ”drăguții” ca să rămână singuri și să culeagă dude, doar pentru ei. Că era plin de dude mari pe jos, albe, roșii și negre. Bio.

     Și mai era un serial, ”Povestiri din Pădurea Verde”. Foarte fain și ăla. Mă uit la trailerul de la Castelvania și îmi dau seama că îmi lipsesc poveștile. Îmi lipsește o poveste bună. Bine povestită. O poveste în care să alunec ca într-un vis. Un vis din ăla, în care ești convins că nu visezi. Mai real și mai cu sens decât viața de zi cu zi. Mi s-a întâmplat să am vise ”cu continuare”, sau cu continuitate, nu știu cum e mai corect. Vise în care recunoșteam locuri și oameni din vise anterioare. Parcă dintr-o altă viață. La fel și cu poveștile. O poveste bună devine și povestea ta. Vreme de-un vis, acolo e viața ta reală.Când am să cresc mare, vreau să mă fac arheolog de vise și povești. Restaurator de copilării.

      Primele povești de care mi-aduc aminte, din copilărie, sunt două:
”Buratino și Cheița de aur”, de A.N.Tolstoi și ”Aventurile Baronului Münchhausen”, de Gottfried August Bürger. Practic, doi mincinoși. Nu autorii, evident. Eroii, personajele principale. Cei mai cunoscuți mincinoși din lume, cu toate că sunt personaje fictive. Acum e momentul în care prietenii adevărați vor exclama ceva de genul ”aaa...de acolo ți se trage, așa se explică!...”. Mulțumesc. Da, așa e. De acolo mi se trage. Aș minți să spun că nu e așa.

    

      Biata Coto! Coto a fost străbunica mea, mama bunicului dinspre mamă, ca să fiu exact. Numele de străbunică, ”Coto”, i-a rămas de pe vremea când mă lua în brațe și încerca să-mi domolească temperamentul de copchil răcnitor, fără violență,  apelând la un cântecel cu versuri pe cât de profunde, pe atât de simple: ”Cotolo și bobolo”. Observați că și rimează. Prin repetarea obsesivă a acestui descântec vodoolo, obținea, uneori, o pace instabilă, de care se puteau bucura toți ai casei, preț de câteva minute.
      De ce ”biata”? Pentru că, draga de ea, a avut fatala inițiativă de a-mi ceti cele 2 cărți. Ca să adorm. Cică scopul scuză mijloacele. Doar că, în cazul ei, mijloacele au devenit scopul: în fiecare seară, trăgeam de ea să-mi citească una dintre cele două povești. Mi le-a citit de sute de milioane de ori. Uneori încerca să trișeze, să sară câteva paragrafe. Era și ea obosită, adormea cu cartea pe piept. N-aveai cu cine! Eu știam textul pe de rost, așa că o întorceam înainte de scurtătură și o rugam să repete.

      ”Baronul Münchhausen” m-a fascinat pentru că încălca toate legile fizicii și găsea rezolvări neașteptate la orice fel de probleme, oricât de grave ar fi fost acestea. Rezolvări ”trase de păr”, ca să zic așa. Fac aici trimitere la episodul în care, ca să nu cadă într-un râu sau ceva de genul ăsta, baronul s-a tras singur de păr, în sus, cu tot cu calul pe care îl ținea între picioare. Dar în primul rând mi-a plăcut coperta, cum călărea el o jumătate de cal, care nu reușea să bea apă, deoarece toată apa curgea pe la coadă.

 
    ”Buratino și Cheița de aur” mi-a plăcut cel mai mult. Nu-mi mai aduc aminte de ce. Vag, am păstrat senzația unor clădiri albe, arse de soare și a Mării Mediterane, de un albastru ultramarin. Pescăruși. Un nas ascuțit, ochi mici și negri, păr cârlionțat și pistrui. Amintirea asta m-a urmărit mulți ani și mi-a influențat și criteriile de selecție a prietenilor, până pe la 10 ani. Dacă semănai cu Buratino, de-al meu erai! Fapt confirmat și de fotografiile alb-negru de la serbarea de sfârșit de an de la grădiniță, în care apare și cel mai bun prieten al meu de atunci, Lulu. Cu care dansam. Și purtam niște uniforme ca niște rochițe. Și hamleți albi, cu săndăluțe de lac, negre. În contextul în care Lulu avea părul lung și blond. Și-l mai chema și Lulu. WTF?!

    Și mai am o amintire, la fel de gay, legată tot de Buratino. Și atât. Mă opresc aici cu domeniul gay. N-am nimic cu nimeni, chiar n-am, mă refer strict la persoana mea: sunt atât de not-gay, încât dacă m-aș naște femeie, aș fi lesbi!

     Revenind la amintirea evocată mai sus, s-a întâmplat că prin 1981, ne-am mutat toată familia, la 4 camere. Eram în clasa a 4-a. Dacă s-ar fi întâmplat asta în aprilie `84, deja era un caz tipic de numerologie, sau ceva mistic legat de cifra 4. Sau o mare coincidență. De fapt, dacă stau să mă gândesc, n-aș exclude ca, pe 4 aprilie 1984, să fi luat o notă de 4. Mai, mult, să fi luat și bătaie din cauza asta, fix la ora 4! Asta-i curat numerologie!
     Ne-am mutat, am schimbat și școala. Totul era nou. Școala, blocul, cartierul. Până la acea dată crescusem în izolare, în curtea Băncii Naționale, care avea niște ziduri de beton de doi metri. Planeta mea avusese vreo 3000 de metri pătrați iar populația ei se ridica la vreo șase copii. La ”casa nouă”, lumea era infinită și o droaie de copii. Numai la blocurile din imediata apropiere erau vreo 30 de copii. Stăteam afară, la joacă, până foarte târziu. Până se făcea întuneric. Vara.

       Într-o seară, s-a întâmplat că aproape toți copii au fost recuperați de mame și tați cu plămâni de tenor, de la atâta strigat după ei. A mai rămas un singur băiețel. Stăteam amândoi pe o movilă de pământ, un mini-deal de excavație. La poalele lui se întindea un mini-lac artficial, de fapt o fundație inundată, în care se oglindea, proletaro-eminescian, luna plină. Vânam broaște, trăgând în ele cu cornete de hârtie, suflate prin tuburi de plastic. Noul meu prieten semăna perfect cu Buratino, așa cum mi-l aminteam din ilustrațiile cărții cu același nume. Fără să exagerez, dacă ar fi participat la un casting pentru ecranizarea cărții, 110% ar fi fost selectat. Dată fiind asemănarea, mi s-a părut firesc să-i cer acordul verbal, ca din acel moment, să-i spun ”Buratino”. Ca în bancul cu naufragiatul și Claudia Schiffer. N-a schițat nici o expresie. Evident, n-a priceput nimic. Bine că n-a crezut că-l înjur.
       Am privit în ochii lui mici, negri și goi și am înțeles atunci, în acea seară, că lumea poveștilor are o limită, o frontieră. O lume populată cu povești e o lume frumoasă, în care monștrii sunt, de regulă, învinși. Însă, dincolo de frontieră, se întinde neagră și pustie, realitatea, o lume în care adevărații monștrii, sunt, de regulă, învingători.

      Peste ani, l-am revăzut pe acel Buratino de-o seară. Crescuse, era slab, jigărit. Am impresia că era angajat muncitor, pe undeva. Cred că a făcut și oleacă de pușcărie, dar îmi doresc să mă înșel.