La farmacia de pe colț

        

sursa: Turist în orașul Iași

              Într-o zi oarecare, în cursul dimineții, pe       neașteptate, îmi sună telefonul. După o vârstă, nu     mai contează dacă e ceasul sau telefonul. Important e că ți-a sunat. La urma urmei, ai ceas pe telefon, nu? E același lucru. Vă spun, când îți sună telefonul așa, de capul lui, fără să aștepți vreun apel anume, nu e bine. E orice, numai bine nu. De regulă, cineva îți cere ceva. Sau te anunță ceva nasol. Două variante ai, atât. Mă uit să văd cine mă sună: mama. Asta înseamnă că am șanse egale pentru ambele variante. Reușesc să răspund din prima. De obicei împing bulina aia verde în sens invers celui dorit și închid apelul. Acum, însă, am făcut inversul gestului invers. Se mai întâmplă, e ca atunci, când, din prostie, ai un moment de geniu. Noroc că nu-și dă seama nimeni. Răspund, alo, săru`mâna. 

      Aproape de fiecare dată când sună, indiferent de motivul apelului telefonic, mama trebuie să mă întrebe, cu o voce gâtuită de îngrijorare, compasiune, disperare, dezaprobare, dezamăgire, resemnare și amenințare voalată, dacă avem acasă, de mâncare. Se referă la familia mea ne-tradițională. Adică fără vitrine și servante în sufragerie, fără masă pe mijloc și fără persane pe jos. De fapt, nu e chiar o întrebare. E un fel de durere părintească, mereu vie. Mâncare nu ai decât la mama acasă, să fie clar. Dacă pleci de acasă, poate că nu mori de foame, dar nici nu trăiești. Nu știu exact ce-și imaginează părinții din generația a lor mei, sau ce nu-și pot imagina, dar am impresia că unul dintre marile mistere ale vieții, ale cosmosului, fenomenul pe care ei nu și-l pot explica, e cum ***da mă-sii reușesc copii lor (pe care ei înșiși i-au pregătit pentru viață!) să nu moară trăind pe cont propriu, ba mai mult, să se integreze și să funcționeze în societate ca și cum n-ar mai avea nevoie de ajutorul părinților?! Cum fac asta?! Cum naiba reușesc?! Până acum două zile nu știau să-și ia din frigider și să-și încălzească o farfurie cu borș sau un pahar de lapte și acum, deodată, stiu să facă de toate??? Imposibil!!!  

     Răspund, alo, da, avem de mâncare, da suntem bine cu toții. De când cu Covidu`, s-a adăugat și asta cu sănătatea, cum ne simțim. Stupoare, bine. Nu avem Covid. Nu înțeleg cum de nu avem, știu, e absurd, ar fi trebuit să avem de trei ori pe zi la cât de netradiționali suntem. Dar exact ca prostul ăla care participă singur la un concurs de prostie și iese pe locul doi, de prost ce era, bineînțeles, nici pe noi n-a reușit să ne prindă virusul, dar nu pentru că n-a putut, ci pentru că n-a vrut, că vorba aia, are și el standardele lui. Chiar dacă e made in China.

     Odată ritualul Q&A încheiat, trecem la subiect. Subiectul a fost o doză de vaccin antigripal, pe care bunicul a rezervat-o telefonic, la o anumită farmacie, unde ”doamnele îl cunosc”, cu rugămintea ca, după program, s-o ridic eu, de acolo și să i-o aduc cu următoarea ocazie. Nimic mai simplu. Programul a ajuns inevitabil la final, iar eu am ajuns la farmacie, regulamentar, cu masca pe figură. M-am bucurat că nu era aglomerat și am intrat, zâmbind larg, mai mult cu ochii. După un paravan de plexiglas, patru ochi lucește, două farmaciste: una-i ocupată, una mă privește. Bunicul e ditamai client VIP acolo, ceea ce mă face și pe mine, ca trimis al lui, un pic de VIP, mai mic, să zicem client vipuleț. Cu alte cuvinte, ceva mai mult decât un oarecare. De pe această poziție confortabilă, m-am adresat doamnei, cu care, spre ghinionul ei, am stabilit contactul vizual, atunci când am intrat:

- Bună ziua, aș dori să ridic un vaccin antigripal rezervat pe numele X. 

- Dar noi nu facem rezervări, nu are rost, avem suficient vaccin, îmi explică ea. 

         Gata, nu mai eram vipuleț. Eram un oarecare.

- Am înțeles. Atunci, dați-mi vă rog, un flacon, o cutie, cum aveți, zic eu.

- De care doriți? avem două sortimente. 

- O clipă...

         Sun la maică-mea, îi spun că nu există nimic rezervat pe numele X, îi spun de ce, o întreb de care vaccin să iau. Pentru un bătrân de 95 de ani, îmi spune ea. Redevin special. Nu multă lume are un bunic de 95 de ani. Cu mama în telefon, revin cu precizări la doamna farmacistă, care, mi-era extrem de clar, nu se distra la fel de bine ca și mine:

- Bunicul meu are 95 de ani. Ceva pentru el.

- Nu are importanță vârsta, sunt universale vaccinurile.

        Iar m-a retrogradat - ”nu are importanță vârsta”! Deja eram la un nivel mai jos de ”oarecare”, eram pe undeva, pe la ”acela”. Dar să revenim la mama, în direct, prin telefon.

Mama: - Măi Nicule, noi când am sunat azi-dimineață la farmacie... 

        N-am așteptat restul poveștii. Nu era nici locul, nici momentul. Pentru că, oricât ar fi fost de relevantă, oricât ar fi fost de captivantă, de bine spusă povestea, în final tot între alea două nenorocite de vaccinuri trebuia să aleg! Iar doamna farmacistă, după expresia măștii de pe figură, deja se gândea serios să-mi prepare o otravă puternică.

- Mamă, aveți vreo preferință? Ați deliberat? Verdictul, vă rog.

- Ia-l pe ăla care are protecție pentru cât mai multe tulpini de virus.

        N-a funcționat nici asta. Am impresia că și la categoria ”tulpini”, vaccinurile erau la egalitate, dacă mi-amintesc bine. Mai rămânea categoria ”preț” pentru departajare. Aud șușoteală în telefon, apoi ceva, ca o concluzie. Mă bucur, înseamnă că s-au decis.

Mama (bunicul îi sufla, în continuare, ce să zică): - Nicu, ia întreabă, te rog, dacă este doamna Cutare. 

        Deja nu mai înțelegeam nici eu ce se întâmplă: caut vaccinuri sau farmaciste?

- Doamna Cutare este?, întreb, din inerție, fără să mă gândesc la consecințe.

       Ce expresivi sunt ochii atunci când restul feței e ascuns sub o mască! Doamna s-a uitat la colega ei, colega i-a întors privirea, iar eu am descifrat cu ușurință schimbul lor de priviri: ”Ce idiot! Nu vede că suntem numai noi două aici?!”... Meritam un răspuns de genul ”avem, însă pentru doamna Cutare, vă trebuie rețetă”.

- Nu, a fost de serviciu azi-dimineață. 

      Îi comunic maică-mii cruda realitate din teren. Vaccin rezervat nu, pile la farmacie, nu. O aud sfătuindu-se cu bunicul. Apoi, la telefon:

- Măi Nicule, azi dimineață, doamna Cutare a zis...

      L-am luat repede pe cel mai ieftin, mi-am cerut scuze și am dispărut în noapte. Am uitat otrava.

     Vaccin din cel scump, mai aveau doar un singur flacon. Ghinionul meu a fost că am intrat în farmacie înainte de a se vinde și ăla. Ar fi rămas un singur sortiment. Iar în cazul unui singur sortiment, alegerea mea ar fi fost, evident, mult mai simplă...

     Însă, norocul meu (incomparabil mai mare decât ghinionul) este că, încă mai pot să fac cumpărături pentru bunicu și că mama, încă mă mai întreabă, la telefon, dacă am de mâncare acasă. Indiferent de motivul pentru care m-a sunat.  

Mușuroiul

       

       Mă uitam, duminica trecută, la un mușuroi de furnici. Strașnic mușuroi! Nu la televizor, cum se obișnuiește, ci chiar live, într-o pădure, undeva, pe la Dobrovăț. Ocupație obișnuită, normală, pentru o zi de duminică, pe la prânz. Mai ales când e caniculă maximă. Am ieșit la plimbare, să ne mai adie vântul prin plete. Mari iubitori de natură. Coincidență sau nu (NU), ni se cam terminase stocul de bere. Așa că, în loc de bere și Netflix, adiere din fix-pix. Ne plimbam noi, așa, vorba lui Micolov, Dumnezeu să-l odihnească, pe cărarea vieții, când deodată, cum intri în pădure, pe stânga, un mușuroi imens. Mare. Relativ măricel, în raport cu furnicile, dar mai ales în raport cu ceea ce știu eu despre mușuroaie. În fine, pe moment, mi s-a părut un fel de mică ”piramidă de la Gizeh” a furnicilor de la Dobrovăț. Cum mă uitam la furnicăreala aia neîntreruptă, m-a bufnit râsul: furnicile nu au religie. Cu toate astea, iată că, undeva, deasupra lor, exista acum, literalmente, un moș bărbos, cu barba albă, care dacă ar fi vrut, ar fi putut să le pedepsească pentru că munceau duminica. Sau, la fel de bine ar fi putut să le deie firmituri, dulciuri, mă rog, ce le mai place lor, tot pe motiv că e duminică. Nu știu. Misterioase sunt căile bărboșilor. Oricum, mi s-a părut comic că pot exista situații în viața asta, pe planeta asta, în care moșul atotputernic, cu barba albă, care se pogoară de undeva, de prin văzduhul cerului, e pe bune!

      În aceeași logică caniculară, poate că furnica gigantică care stă, la rândul ei, deasupra noastră și pe care o ignorăm, ne privește și ne percepe tot ca pe niște mușuroaie prin care mișună emoțiile. Niște mușuroaie, care, atunci când sunt golite de speranțe, sentimente și dorințe, rămân doar niște grămăjoare, neânsuflețite, de pământ. Oricâte firmituri de rugăciune am presăra ca să le aducem înapoi. Cum să răspundă o furnică gigantică la rugăciuni? Și mai ales, cum să înțeleagă o furnică gigantică de ce nu ne mulțumim niciodată cu ce avem și vrem ba un mușuroi prea mare pentru câte furnici avem, ba mult prea multe furnici pentru cât ne poate mușuroiul!

       Sincer, nu știu ce am vrut să spun cu asta, dar sună a concluzie cu ghivent. Revin: așa vorbesc bărboșii, în cimilituri, nu vă bateți prea mult căpșoarele voastre frumoase cu chestii de astea.

       

Drepturile copilului

      La o creșă, bebelușii, împărțiți în 2 tabere, țipă, își aruncă cu jucării în cap, se bat, se trag de păr (care au) și de pijămăluțe. Ar fi trebuit să fie ora de somn. Supraveghetoarele, ca în fiecare zi la această oră, sunt în cu totul altă parte, rezolvându-și problemele personale, convinse fiind că bebeii dorm ca niște îngerași. Ceea ce a și fost adevărat pentru vreo zece minute. Acum se bat și vociferează ca niște drăcușori de copchii.

      Dar ce s-a întâmplat? Bebe Puiu a văzut aseară, la televizor, o poveste în care se spunea că și copii au drepturi. Există undeva, în lume, o carte mare și colorată în care scrie că toți copii au voie să facă ce vor ei, că sunt tot oameni, ca și oamenii mari, chiar dacă sunt mai mici. S-a gândit bebe Puiu cât s-a gândit, până când a înțeles: adică oamenii mari nu le dau voie copiilor să facă niște lucruri, nu fiindcă nu e bine, ci fiindcă așa vor ei, oamenii mari, să facă copii numai cum zic ei și numai ce vor ei! Oamenii mari sunt răi și tot ce spun ei e rău pentru copii. Așa nu se mai poate. S-a uitat la colegii lui de creșă care încercau să adoarmă, pentru că așa le-au spus oamenii mari, pe salteluțe, a aruncat păturica cât colo, s-a ridicat în picioare și a zis tare, să-l audă toată lumea:

- Nu vleau să dolm! E dleptu meu să nu dolm! Vleau să mă joc. Cine mai vlea să se joace?

     Imediat s-a ridicat Mugurel, un copil obraznic, chel și clăpăug: 

- Hai să ne jucăm de-a restaurantul ! Veniți la restaurantul meu! Și mâncați câtă ciocolată vreți voi!

     În scurt timp, rând pe rând, toți copii s-au ridicat, au ales o tabără și a început scandalul. Unii susțineau că pampersul, restricția la ciocolată și la prize ar trebui să dispară. Alții, dimpotrivă, zbierau că pamperșii sunt necesari dar ar trebui schimbați mai des, ciocolata nu e chiar bună, că dacă mănânci foarte multă riști să te murdărești din cap până-n piciorușe și să zică lumea că ești țigan, iar dacă bagi degetele în priză, ți se scoală tot părul din cap și te doare scheletul din corpul transparent.

     Puiu țipa sus și tare că toți copii au dreptul să facă ce vor ei, iar cei care vor să-i asculte pe părinți sunt lași și le pasă doar de lăpticul lor, când, de fapt, ar trebui să lupte pentru drepturile copilului, care sunt mult mai importante decât jucăriile și desenele animate. Marcel și Rafi (diminutivul de la Arafat, un copil străin, pe care ceilalți copii îl antipatizau pentru că era diferit), au amenințat că, cine se atinge de ciocolată sau de prize, va fi pârât la doamna educatoare. 

    Zis și făcut. Puiul mamii Puișor și-a scos pampersul și a început să-l învârtă deasupra capului. Adepții săi l-au imitat. Cu pampersul nostru facem ce vrem noi! a fost mesajul lor. Da, dar ne deranjați și pe noi! a fost replica conformiștilor. Nu mai are rost să pomenin că, în două minute, tot dormitorul creșei din tavan, pe pereți și pe geamuri și toți copii, din cap și până-n tălpi, erau plini de pipilică și căcuță. - La ciocolată!, continuă Puiu revoluția. Copii s-au repezit la rafturile unde știau ei că ascund îngrijitoarele ciocolata și dulciurile. Au tras măsuțele lângă perete, au pus scăunele peste măsuțe și cutii de lemn peste scăunele, au întins niște brațe de robot făcute din Lego și au dat jos de pe rafturi ciocolata și toate dulciurile. Cei mulți, mințiți și oprimați nu s-au oprit aici. Și-au exercitat toate drepturile de care au fost privați până atunci: joaca cu focul, cu foarfecele și altele...

     Chemați de urgență, oprimatorii, dictatorii de părinți, că altfel n-avem cum să le spunem, abia au încăput printre ambulanțe, mașini de poliție, pompieri și alte girofaruri. S-a făcut infarct în masă, s-a leșinat în familie, s-a plâns pe grupe. Din focul abia stins care îneca holurile cu un fum înțepător, erau scoși, pe targă, revoluționarii puiunezi. Care mai arși de la foc, care mai pârliți de la prize, care fără un ochi sau fără un dinte de la joaca cu foarfecii și alte obiecte ascuțite. Mai erau și cei care intraseră în comă diabetică de la dulciuri. Lupta pentru drepturile copiilor a fost câștigată. Păcat, însă, că nu prea mai erau copii care să se bucure de victorie.

       La sfârșit au ieșit și trădătorii, spărgătorii de grevă. Lașii, egoiștii, cei cărora le pasă mai mult de budinca lor din farfurie, decât de înaltele drepturi ale omului copil, cum i-a numit Puiu, au ieșit din toată treaba asta vii și nevătămați. Cam plini de rahat și speriați zdravăn, ce-i drept, dar sănătoși. O fetiță inocentă, încercând să ajute un coleg întins pe o targă, gemând și ținându-se cu mâinile de burtă, i-a întins o bucățică de ciocolată: - Mai vrei drepturile copilului? Nefericitul, pur și simplu, a explodat: - Libertățile astea ne omoară!!! Vreau la mamaaaa!!!

    

Pandemia vrajbei noastre

     Salut. Te rog, lasă bâta jos. Calm. Înainte de a-mi crăpa capul ca pe un pepene (”de Dăbuleni” e deja pleonasm), să știi că port mască pentru că mă tem. Pur și simplu mi-e frică, recunosc. Nu port mască pentru că așa mi-a dictat Vela sau Arafat sau oricine altcineva. Nu port mască nici pentru și nici împotriva cuiva sau a ceva. Și nici nu sunt plătit pentru a face propagandă, din păcate. 

      Da, e neplăcut. Mai ales acum, vara. Dar mult mai neplăcut ar fi să moară cineva din cauza mea. De exemplu, părinții mei sau bunicul. Nu aș putea trăi cu gândul ăsta, chiar dacă ar fi imposibil de stabilit fără echivoc, că au luat virusul de la mine. Atât de fricos sunt. De asta port mască. E alegerea mea, chiar dacă nu înțelegi asta și nu ești de acord cu mine.

     Am să încerc să-ți explic altfel, dintr-o perspectivă ceva mai apropiată de a ta: dacă s-ar interzice prin lege purtarea măștii, eu tot aș purta-o. Riscând amendă. Probabil că, în situația asta, eu aș fi cel care aș înjura pe facebook pe acești dictatori care îmi încalcă dreptul meu fundamental de a mă apăra de viruși, chiar dacă totul e o născocire, cu scopul de a subjuga popoarele lumii. E doar o mască. Nu e o declarație politică, nu e un pericol la libertățile fundamentale ale omului, nu e preludiul unui ”1984”. E doar un căcat de pânză cu două sfori, ce plm! 

     Ok, pentru tine e mult mai mult decât atât. Poate că pentru tine, a purta mască, înseamnă că ai cedat în fața Sistemului. Respect asta. Și sunt de acord că o parte din măsurile guvernamentale anticovid sunt greșite. De exemplu, faptul că restaurantele nu pot funcționa la interior. Asta e o tâmpenie. Și impunerea unei ore de închidere e o altă tâmpenie. Cum adică, covidul nu se poate transmite și până la ora 23,00? Ce mai contează încă două-trei ore de funcționare? 

     Cum să fie asta un pericol pentru populație? În primul rând, nu e obligatoriu să intri în restaurant. În al doilea rând, legea nu-ți impune să stai până la 6,00 dimineața. Distracția, divertismentul, timpul liber, într-un cuvânt, viața personală, trebuie să fie suma unor alegeri personale, asumate. După mine, aș lăsa libere distrăcțiile și turismul, după bunul plac al tutulor. Vrei club non-stop? Ia de aici! Fără măști, distanțare, dezinfectant, căcaturi. Nimic! Mesele la 1 cm una de alta, câte 15 la masă și 12 sub masă, bea tată din același pahar cu alți 50 de oameni și linge clanța de la budă dacă vrei! Nici o problemă. Singura măsură obligatorie ar fi un afiș mare la intrare, ”În această unitate aveți 90% șanse să vă infectați cu COVID-19” . Alegerea îți aparține. Și eu îți respect alegerile.

     În consecință, te rog să-mi respecți și tu alegerea mea. Eu nu vin după tine în club, sau la crâșmă, să-ți spun ce să faci și ce să nu faci. Du-te, fii liber, fii plin de viață, fii plin de COVID! Dar nu mi-l da și mie! Nu mi-l da să-l duc acasă la copil și la nevastă. Sau la părinți. În spațiile publice închise, unde nu avem încotro și trebuie să intrăm amândoi, te rog să mă respecți, la rândul tău. Că n-ai să mori dacă porți mască 20 de minute la câteva zile! Ceea ce nu pot spune despre cei peste 3000 de oameni care n-au ținut cont de teoriile anticovid, nu știu ce s-a întâmplat, poate n-au avut facebook săracii, cert e că n-au înțeles că e doar manipulare și minciuni, așa că s-au apucat și au murit pe bune. Și morți au fost!

      Am înțeles, tu crezi că virusul nu există. Ok, însă pentru mine nu e de ajuns că tu crezi. Dacă ai putea să demonstrezi științific și fără dubiu că virusul ăsta e o farsă, ok, jos măștile! Dar nu poți. Doar presupui asta, fără să ai nici un argument. Bun, hai să zicem că nu există COVID-19. Dar ceva există, totuși. Că doar cele 3074 de familii îndoliate, n-au îngropat numai saci cu glod. Au murit oameni. Și nici nu pot să cred că 72000 de oameni au mințit în legătură cu simptomele lor. Mai ales că, de acum, fiecare avem cel puțin câte o cunoștință care a trecut prin asta. Iar în majoritatea cazurilor, n-a fost deloc plăcut!

     Așa că, atât timp cât realitatea de necontestat e alcătuită din oameni care se îmbolnăvesc și mor zilnic, iar tu nu poți demonstra nimic din teoria anticovid, te rog, nu te considera oprimat, nu te considera o victimă a sistemului, ci dimpotrivă! Pentru că sistemul e echitabil, e egalul nostru. Sistemul: - Voi aveți manivela ?; Noi: - Da... ; Sistemul: - Noi avem money, Vela? Da. Vedeți? suntem egali. Sistemul, așa cum îl știi, se simte mult mai liniștit să ne știe divizați și învrăjbiți decât sănătoși și uniți. Una e să te revolți împotriva Răului din această lume până când ajungi să te revolți în favoarea lui.

     Normele sociale s-au tot schimbat de-a lungul vremurilor, nu-i nici o nenorocire și nici un semn de apocalipsă! Închipuie-ți numai ce ghioage-n cap și-a luat primul neandertalian care a insistat să poarte șorț. Așa că, te rog, lasă bâta jos și încearcă să înțelegi că purtatul măștii nu e întotdeauna o restricție legală aberantă, iar în anumite situații poate fi o alegere perfect justificată.

     O alegere a unui om civilizat care știe că respectul nu poate fi decât reciproc. Chiar și noțiunea de ”respect de sine” conține o condiție de reciprocitate. Cum se spune, trebuie să fii în armonie cu tine însuți. Atât cât se poate. Iar când nu se poate, dar totuși trebuie să funcționezi în societate, expresia aia falsă de pe fața ta, nu-i tot o mască?

La tristesse oblige

     

     Nu știu cum plm se face că-s trist. M-am întors să iau o hârtie de pe un birou și am intrat direct în ea. În tristețe. Bineînțeles că n-am un motiv anume. M-a lovit din senin. Ca și cum vacile ar zbura, iar eu m-am pomenit cu o ditamai balega pe cap, de m-a trântit în cur. 

     Când eram copii, aruncam pungi pline cu apă, de la etaj. Pungi mai mici, pungi mai mari. Ne amuzau reacțiile trecătorilor. Așa că mă pricep să apreciez consecințele impactului în funcție de mărimea pungii și numărul etajului. O pungă mărișoară, de cumpărături, de aia imprimată cu Palatul Culturii, aruncată de la etajul 4, punea în fund un copil de clasa a șasea, fără probleme. Automat.  

       Cam așa mă simt eu, acum. Pus în șezut de o tristețe proastă, căzută din senin. 

       - Care arunci, băi, cu tristeți, în p**** m***!!!  

      N-am unde să mă ascund. Vinerea asta e atât de plată, de open-space, de vastă!...Nici un colțișor după care să-ți tragi sufletul. Și nici sufletul nu mai are vreun colțișor după care să mă ascund și să-mi trag sufletul. Vreun cotlon. Poate că și de asta sunt trist. Mi-e dor de emoțiile, de trăirile, de gândurile și de stările mele. Mi-e dor de vremurile când aveam sufletul plin cu ele. Era o babiloneală totală, un zgomot asurzitor, mă epuizau, mă aduceau la desperare. Abia așteptam să scap de gălăgia lor. Cu timpul, au crescut și au plecat, pe rând. Acum mă plimb prin sufletul meu gol și în loc să mă bucur de liniște, să mă bucur că am tot spațiul ăsta numai pentru mine, sunt trist. Mă mai vizitează uneori câte o emoție, câte un gând, dar pentru foarte scurt timp, iar când pleacă, mai iau cu ele o părticică din mine. Că doar n-am să le las să plece cu mâna goală.

       Mi-e dor de o călătorie reală, undeva, înafara țării, dar cu Covidu ăsta, e imposibil. Nimic la orizont. Tot plec eu o dată, la mare, pentru o noapte! Tristețile nu pot călători, ele sunt stări fixe, depind de singurătate, de monotonie. Varietatea, schimbarea, chiar și a peisajului, le alungă.

        Așa că, aștept să treacă. N-are leac, trece de la sine. Ieri am ieșit din carantină. Am spus la toată lumea că e rău în carantină. Oricum, bine nu e. Dar, cu toată carantina, pe care am respectat-o cu strictețe, nu am simțit mult mai multă singurătate decât simt în libertate.Am povestit despre carantină așa cum știu eu că ar fi trebuit să mă simt, nu cum m-am simțit, de fapt. Și cum m-am simțit, de fapt? Nu știu.

       Ia uite-o. Lungă, slabă, tristă. Așa e tristețea mea. E urâțică, de fapt nu e urâțică, e mai mult neinteresantă. Nici eu nu-s vreun George Clooney, dar pot să mă laud că am avut la viața mea niște trăiri negative fabuloase. Niște dureri de mare excepție. Niște depresii absolut senzaționale! Nu mai spun de regrete. Am cunoscut tot felul de regrete: amuzante, senzuale, spontane...pe unele le regret sincer și în ziua de azi. Trec toate. Vin și pleacă. Cu tristețea, însă, e altceva. Problema cu tristețea e că îți aparține. E din tine. E doar a ta. După ce toate celelalte sentimente te răvășesc și pleacă, tristețea iese din tine, tăcută și face curat după ele. Nu-ți reproșează niciodată nimic, nu cere niciodată nimic, nu face scandal, nu minte, nu te părăsește niciodată. Doar se retrage, discretă, atunci când nu e locul ei lângă tine. Cu toate astea, n-o suport! 

      N-o suport, dintr-un singur motiv: de fiecare dată când apare, nu mă lasă în pace până când îmi prinde privirea. Pentru că asta face tristețea, în principal: se uită, în tăcere, direct în ochii tăi, fără să clipească, până când te uiți și tu în ochii ei. Ochii ei, ca două oglinzi venețiene. Și atunci vezi clar cât de singur ești, de fapt.