Cașcheta

     

    Într-o zi oarecare, pe care nu am trăit-o (încă), m-am nimerit în fața unui magazin-muzeu-anticariat destinat mai ales nostalgicilor comunismului. M-am uitat în vitrină. Nu ca să văd exponatele, ci ca să văd dacă mi-a mai scăzut burta. Mai bine nu mă uitam. M-am indispus un pic, pentru că vitrina era plină de praf, nu din alt motiv. Poate că praful însuși era un exponat sau un element de decor menit să ofere mai multă autenticitate, nu știu. Mie nu mi-a plăcut și gata.

         Apropo de burtă, de remarcat, totuși, ironia situației: să vezi ”bunăstarea” capitalistă reflectată într-o vitrină comunistă. Moartea prin înfometare reflectînd, ca într-o oglindă atemporală, moartea prin îmbuibare. Penuria de alimente naturale, cu gust, versus supraproducția de chestii modificate genetic, insipide și cancerigene. Două fețe ale aceleiași monede: viața noastră. Atât înfometarea de atunci, cât și otrăvirea de azi, au avut ca scop, banii. Datoria externă s-a transformat în lăcomia internă. Iar viața omului a devenit monedă de schimb.

            Tot uitându-mă eu, așa, în vitrină, la mine și la alte vechituri (asta e o glumă gen ”Unda Veselă”, ca să rămânem în registrul acelor ani), am văzut o cașchetă de milițian. 

                                         

            În comunism, celebra cașchetă de milițian, se trăgea din chipiul de școlar. Ne îndoctrinau (măcar încercau), de la o vârstă cât mai mică. Dacă întrebai, pe atunci, orice chipiu din ăla bleumarin, de elev, ce vrea să se facă când va fi mare, ți-ar fi răspuns, cu mândrie proletară, ”cașchetă”. Nu conta de care. Vorba aia: c-o fi de milițian, c-o păți de militar, tot la Secu dădeai raportul. 

           Uniformele trebuiau să ascundă diversitatea oamenilor. Azi, diversitatea brandurilor încearcă să ascundă uniformitatea oamenilor. 

          Ca orice reprezentant al timpului său, am intrat în respectivul muzeu, și am scos telefonul cu intenția de a dărui posterității un selfie gluminos, care să mă înfățișeze purtând această bucățică de istorie recentă. Pe cap. Voiam să văd cum mi-ar fi stat dacă aș fi făcut figurație în seria BD.  

         Vă jur: cum mi-am pus cașcheta de milițian, am devenit incredibil de prost. Unii ar zice că nu cașcheta e de vină... Ba dimpotrivă, cică mi-a făcut bine, pentru că am realizat cât de prost sunt. Ceea ce presupune o minimă inteligență. Alții, gluminoși-răutăcioși, mă întreabă de ce n-o mai dau jos, măcar din când în când...Bine că sunt ei deștepți! Nu căca civil aș fi vreun geniu, dar orișicât: sub cașchetă, IQ-ul  meu de inteligență s-a simțit atât de prost încât cred că a ajuns pe minus. Că nu era foarte sus nici înainte. La un moment dat, nemaiavând cât să mai scadă, s-a înjumătățit pe lățime!

          Pare că mă plâng? Pare că am pățit ceva rău? Îmi cer scuze dacă am lăsat această falsă impresie. Îmi cer scuze în primul rând persoanelor cu deficit de inteligență, fără umor și cu excedent de autoadulație (proștilor) pentru tonul ușor peiorativ al acestui text. Fiind și eu unul de-al vostru, atât m-a dus capul. Așa că de la voi aștept înțelegere, solidaritate și să...doamne ce prost sunt! Însă nu vreau să jignesc pe nimeni, prostia reală, naturală, nu e o alegere. Din păcate.

         Cum e să fii prost? Iată o întrebare pe care numai un om inteligent e capabil să o formuleze. Prostul nu se va întreba niciodată cum e să fii inteligent, din simplul motiv că el se crede inteligent. Cel mai și singurul om inteligent din cameră. El n-are curiozități. Nu vrea să afle lucruri noi. Pentru că lucrurile noi îți dau de gândit. Iar gânditul nu e chiar punctul lui forte.

          Vă spun eu, e foarte fain. Paradoxal, cu cât ești mai prost, cu atât te crezi mai dăștept și ești mai sigur pe tâmpeniile pe care le debitezi. E demonstrat științific, se numește efectul Dunning-Kruger.

          Sunt multe bancuri pe tema asta, cum e să fii prost. Cel mai bine adaptat e bancul care zice că, a fi prost, e la fel ca atunci când ești mort. Tu n-ai nici o treabă, nu știi că ești mort, le e greu doar celor din jur. 

         În lumea de azi, e exact ceea ce trebuie. Pentru proști, sunt cele mai bune vremuri care au existat vreodată! Dacă definiția evoluției speciilor e adaptabilitatea, atunci Homo Stupidus e cel mai evoluat exemplar al speciei noastre. Homo Sapiens, săracul, e deja depășit, prin urmare, condamnat la dispariție. Sau, cum spun proștii, la cancel culture.

         Nu mergem mai departe cu analiza pentru că ar trebui să intrăm și în  zona de ”prostie învățată”, o altă teorie interesantă, alături de ”neputința învățată”, dar nu avem atât de mult spațiu.  Așadar, concluzionăm: 

             În ziua de azi, prost să fii să nu fii prost! 

       Cașcheta nu doar îți ia, îți mai și dă. Pe de o parte, îți ia gândirea liberă, originală, creativă, te golește de personalitate. Dacă ai. Pe de altă parte, îți dă un set de reguli și de norme comportamentale care îți asigură apartenența la un grup. Ai obligații față de grup, dar ai și protecția și sprijinul membrilor săi. În vitrina comunismului vedem doar o cașchetă. Cea de milițian. Pentru că atunci exista un singur ”grup” care trebuia apărat. Partidul Comunist Român și propaganda falselor sale realizări.

        În vitrina lumii de azi, însă, e plin de cașchete: LGBTQ+, #MeToo, BlackLivesMatter, Vaxxeri, Antivaxxeri, pro-refugiați, anti-refugiați, pro-europeni, antieuropeni, pro-NATO, pro-Putin, trolli, proamericani, antiamericani, pro-globalizare, antiglobalizare, iliberalism, pro-Halep, anti-Halep și mai sunt și ăia cu cașcheta de forma Pământului, că cică Pământul e plat. Au proștii de unde alege!

   

         Cașcheta de milițian, deși veche, încă funcționa, ecranând eficient undele cerebrale. Atât timp cât o porți, nimic nu intră în cap, nimic nu iese. Fără ”zgomotul” exterior, am înțeles milițienește lumea în care trăiesc. Am descoperit că lumea unui milițian începe și se termină în vârful pulanului din dotare. Tot ce e mai departe de vârful pulanului, nu există. Cam ăsta e range-ul și pentru proști. 

       Lumea e foarte clară și foarte simplă, complicațiile apar doar dacă te mănâncă undeva. Proștii trăiesc în lumea lor. Nu contează epoca, perioada, locația, prostia e mereu actuală. Nu are termen de garanție, nu se alterează, nu se diminuează, doar se redistribuie. Din patru în patru ani. S-a văzut asta, foarte clar, în ultimii 30 de ani. Nu numai la noi, dar și pe plan mondial. Ca dovadă, uite unde suntem azi.

      

        Referitor la această minunată tovarășă pe care am avut-o pe cap, au existat și momente amuzante, în care am gândit ca un milițian, singur, în post: De ce oamenii iesă din casă pă ușa dă la intrare? Cum se introduce pasta de dinți în tubul de pastă de dinți? Pasta de dinți e făcută chiar din dinți? Din ce fel de dinți? Ai cui?...Zebra e albă cu dungi negre sau neagră cu dungi albe? Sau e colorată pă dedesubt și vărgată la exterior? Broaștele țestoase pot face schimb de carapace? Cui lasă carapacea după ce mor? Dacă Buddha e așa dă înțelept și dă spiritual, de ce e așa dă gras? Dacă omul a ajuns pe Lună, de ce nu au montat un panou reflectorizant imens care să dovedească că au fost? De ce n-au dat artificii?! Sau altceva mare, care s-ar putea vedea de pe Pământ, să nu mai fie dubii...și de ce nu putem opri timpul, măcar o dată pe an, să țină Revelionul cu o oră-n plus, dacă tot putem să schimbăm ora de două ori pe an ?! Plus multe alte tâmpenii.

           Am simțit că în sinele meu interior se creează o adevărată tornadă de întrebări, am simțit forța ei de sucțiune, m-am speriat și am lepădat de îndată diabolicul obiect. Una dintre dileme, însă, a rămas: care e diferența dintre ”coadă” și ”rând”? În sensul clasic și cel mai popular, adică șirul ăla de oameni care se aliniază fizic, de obicei, la un magazin, pentru a cumpăra un produs ori foarte rar, ori foarte ieftin. Nu exclud nici alte tipuri de ”rânduri” sau ”cozi”, de astea mai moderne, din era digitală.

           Dar despre asta și multe altele, în episodul viitor. Sau altădată.

 Sigur nu știu, v-am salutat cu mâna la chipiu!

 

      

Destine celebre: Peștișorul de aur

     

     Prin anii `70 -`80, Peștișorul de aur rupea. Era cel mai bogat înotător din ocean. Brandul său, ”iWish”, deținea tot ce se poate deține, avea afaceri în toate domeniile: trust media iWish2Know, lanț hotelier iWish2Stay, food-chain iWish2Eat, casă de modă iWish2Wear. Era peste tot, la știri, pe coperțile revistelor, în ziare, pe tricouri, pe magneții de frigider. Orice sirenă care se respecta, avea, pe umăr, lângă nelipsitul tatuaj cu marinar și un tatuaj cu el.

        A deținut singur un recif privat, Wishland, unde se dădeau niște party-uri de nepovestit. Acolo erau invitați oameni obișnuiți care, 3 dorințe mai târziu, deveneau superstaruri. Înafară de Ozzy Osbourne. Ozzy nu se apropia de apă, așa că nu s-au întâlnit. Și chiar dacă s-ar fi întâlnit, Peștișorul n-ar fi înțeles nimic din bolmojeala Prințului Întunericului.

        Aproape toate celebritățile anilor 70 și 80 l-au avut ca producător pe el, Peștișorul de aur. Dar ce credeați? De unde atâtea genii în numai câțiva ani și de atunci nimic, nimic, nimic?! Doar coveruri, remake-uri...Au fost și câteva talente native, dar  dacă nu-ți îndeplinea cineva o dorință însemna că nu datorezi nimic nimănui. Iar dacă nu datorai nimic nimănui, nu puteai fi controlat. Cam așa e și acum.

        Rămas orfan, a fost dat la acvariu. A fugit de acolo și a fost adoptat de un cuplu de sturioni. Pînă la adolescență a crezut că înaintașii lui au fost icre negre. De mic a simțit că trebuie să-i ajute pe cei din jur, indiferent de culoarea solzilor. S-a implicat activ în toate mișcările anti-orice din acea perioadă. El a inventat sloganul ”Caviar lives matter”. 

           Când s-a îndrăgostit de o doradă, și-a descoperit puterea de a îndeplini dorințe. Greșeala lui a fost că și-a folosit superputerea pentru a o cuceri. I-a îndeplinit, efectiv, toate dorințele, inclusiv visul ei cel mai mare, o casă de modă: El Dorada. Într-o zi, fără nici o explicație, fata l-a părăsit. Asta i-a zdrobit inima. Ca și cum n-ar fi fost de ajuns (vorba aia, o sardină nu vine niciodată singură), înotând el, așa, abătut, îndurerat, și-a dorit atunci, cu lacrimi în ochi, ca ea să se întoarcă. Dorința nu i s-a împlinit.

       Atunci a înțeles ce crud fusese universul: singura ființă căreia nu va putea niciodată să-i îndeplinească vreo dorință, era el însuși!

         Pentru curățire spirituală, s-a retras în Japonia, a cunoscut un maestru de arte marțiale și s-a antrenat cu el. Un regizor celebru, auzind că Peștișorul s-a antrenat cu un maestru autentic, pe un munte adevărat, chiar în Japonia, a dorit să-l distribuie într-un film cu arte marțiale. Peștișorul, cu părere de rău, a trebuit să refuze, deorece el se antrenase la table, nu la karate, ce stereotip de rahat, că dacă moșu e maestru shotokan, nu mai știe nimic altceva decât bătaie.

         

      După `90, însă, treptat, celebritatea Peștișorului de aur a început să scadă. Odată cu el, se stingea o întreagă epocă. Epoca Marilor Dorințe. Oamenii ”mari” aveau dorințe mari. Oamenii visau fără limite, dincolo de ei și de destinul lor trecător. La fel erau și dorințele lor. Chiar și dorințele oamenilor de rând -Peștișorul lucra cel mai adesea cu necunoscuți- erau de o calitate net superioară celor de azi. Oamenii știau că nu există fericire de unul singur. Se mai gândeau și la alții. Dorințele lor erau generoase, umanitare, chiar dacă, unele, erau stupide. Cum ar fi, de exemplu, fântâna de ciocolată. Nu fake-urile din zilele noastre, ci una adevărată, din care ciocolata proaspătă  curge non-stop, nu se termină niciodată. 

      După căderea comunismului, însă, sute de milioane de oameni care nu îndrăzniseră să spere sau să dorească, au dărâmat Zidul și au năvălit în era consumerismului, călcându-se în picioare, exact ca la Black Friday. Oamenii aceștia voiau blugi, cafea, răzătoare Worner, televizoare color, adidași torșăn, mașini Cielo și Espero..voiau totul și nimic în același timp.

      Apoi a apărut Peștișorul Browser. Și oamenii au început să-și dorească online. Și a apărut atunci un om, Steve Jobs pre numele său și a coborât într-un garaj unde l-a vizitat un înger wozniak. Și îngerul a strigat. Că s-a enervat. Și a plecat. Și atunci, Steve Jobs a venit în fața oamenilor, și s-a urcat pe o scenă. A văzut că oamenii au aplaudat și a fost bine. Și avea o tabletă în mână. Și o singură poruncă: ”Buy Apple!”. Și a dat oamenilor Mărul 2.0. Și a văzut că este bine. Și a făcut mărul mobil și l-a dat oamenilor. Și a văzut că este și mai bine. Și a făcut iOS și touchscreen. Și a murit. Dar a venit alt om, Mark Zuchernuștiucum care a dat oamenilor Facebookul. Și a văzut că este Like. Și oamenii au shareuit cele văzute și s-a făcut un deșert de social media. Iar Peștișorul de aur a văzut toată porcăria asta și a înțeles că nu e deloc bine. Prostia și răutatea au învins. Dorințele au devenit ori prea tâmpite, ori prea periculoase pentru a fi îndeplinite. Așa că a dispărut în adâncuri. Nimeni nu a mai știut nimic despre el. Până azi.

      De fapt, nu exact azi, vorba vine, însemnând până de curând. Recent. Ce s-a întâmplat, de fapt? 

      

      Neștiind ce să mai facă cu viața lui, Peștișorul de Aur s-a înscris la Vocea României, la audiții. A fost respins din prima, pentru că peștii nu cântă. Peștii sunt muți. Nu știu ce a fost în capul lui! Dar nu asta e important. Important e că l-a întâlnit pe Smiley, omul. Omul, nu emoticonul. Omul, nu vedeta. Omul, nimic altceva. S-a nimerit într-o zi, singur cu el, în backstage. Fiind un fan al artistului, Peștișorul de Aur s-a oferit să-i îndeplinească trei dorințe. Smiley, omul, l-a refuzat. Peștișorul a rămas și mai mut. Nu i se întâmplase așa ceva niciodată. Cei doi Smiley (vedeta și omul), i-au explicat foarte simplu motivul refuzului: când iubești și ești iubit, nu-ți mai trebuie nimic. Peștișorul a înțeles în acea clipă de ce l-a părăsit dorada. Nu de 1001 dorințe avea ea nevoie, ci doar de un singur lucru: dragostea lui. Inima a început să-i bată nebumește, i-a mulțumit lui Smiley, care între timp mai compusese un hit, a căutat și a găsit pe Insta profilul fostei iubite, i-a scris un mesaj pornit direct din suflet și aproape imediat a primit un răspuns de la dânsa. 

       E măritată de mai mulți ani cu un pește Koi. ”Oh, crap!” a suspinat el. 

      Noroc că tocmai atunci trecea p-acolo Tudor Chirilă, l-a văzut trist și l-a luat cu el în Vama Veche. Au băut și au fumat iarbă până s-au făcut căcat. Apoi au luat un taxi și s-au întors la București, s-au dus la vila doradei cu pricina și au urinat pe gard. A ieșit Koi-ul vânăt de nervi, să-i bată, dar ei i-au strigat ” Unu-doi, băi Koi, du-te la Băicoi! trei-patru, perfect fără tine!” Au vrut să se ducă și la vila lui Smiley, dar bineînțeles că Tudor nu s-a putut abține de la gluma aia proastă, ”băi, la ăla nu mergem, că are Pistol”. S-au dus în Centrul Vechi, s-au întîlnit cu mai mulți și Peștișorul făcea glume cu chelnerii, ”băăăi, da ce facem, noi aicea stăm pe uscat?” Natanticu a borât în acvariu, Peștișorul s-a ofuscat maxim și i-a umflat ochiul stâng dar nu s-a cunoscut pentru că Natanticu oricum are ochii holbați... O seară reușită, cum s-ar spune.

     De atunci au rămas prieteni, Peștișorul a scris un scenariu inspirat din viața lui, anul viitor va ieși și filmul, cu Bartoș în rolul titular, sub titlul ”Dorințele sunt pentru looseri iar dragostea e pentru fraieri”. Titlu alternativ: The House of Știucci. S-a mai vehiculat și Capra cu trei dorințe, dar nu.

        Stați să vă spun cea mai mișto chestie, miercurea trecută s-au întâlnit întâmplător, în mall, Peștișorul de aur cu dorada vieții lui și ea i-a mărturisit că-i pare rău că n-a rămas cu el, că acum se zgârie când îl vede pe la televizor și pe la podcasturi de-i vine să-și dea cu tesla-n Koi. 

         

Nesimțire fără limite: Universul nu recunoaște lunifobia

           

” Fiecare zi de luni e cea mai grea zi de luni pe care am trăit-o vreodată” 

                                                                   

 (lunifob  anonim)                            

      

     Nu înțeleg cum poate soarele ăsta - propriul nostru soare, care ne-a dat viață - să fie atât de inuman, de egoist și de tupeist, încât să răsară în fiecare zi de luni! Și să mai și strălucească sfidător. Lasă, bă, șmechere, că ajungem noi la eclipsă! Am să te filmez și am să trimit clipulețul lui Elon Musk, să vadă toată galaxia ce față ai. Vai de steaua ta! 

        Știu eu de ce radiază cu atâta obrăznicie, fără umbră de rușine. Are pile. Îl ține în brațe universul, că și pe ăsta, atâta-l duce capul ăla plin cu vid! 
        

         Lunea am nevoie stau acasă, adunat în mine, ca melcul. Pentru că, aproape în fiecare zi de luni, sunt mai mult melc decât om. Atât de tare îmi doresc să stau acasă, încât mi s-ar părea de un elementar bun-simț din partea universului, să facă, printr-o minune, posibil, acest lucru. Liniaritatea existenței mele de moluscă are neapărată nevoie de o întrerupere! Trebuie să se întâmple ceva care să compenseze vidul interior al cochiliei mele. Bineînțeles că nu se întâmplă nimic. Mă simt, cum e și normal, înșelat.

      Uite ce e, stimate Univers: eu am trimis o dorință simplă, clară și de intensitate maximă. O semnătură energetică care nu lasă loc la interpretări și care necesită un răspuns imediat! Ce nu pricepi? Ce trebuie să facă un om, zilele astea, ca să fie băgat în seamă de universul de care aparține?! Serios, ar fi așa o nenorocire dacă mi s-ar îndeplini și mie, măcar o dată, una dintre cele mai mari dorințe? Aici am ajuns?! Să ne căcăm pe noi pentru opt ore amărâte, acolo???...Ce înseamnă pentru tine, măi nelimitatule, opt ore? Ai sute de miliarde de ani în fața ta, ai toată viața înainte, și tu te pui pentru câteva ore, acolo? Ce ți-am cerut așa grozav și imposibil de făcut? Ți-am cerut autostrăzi, școli, spitale? Ți-am cerut să-mi faci nivelul de trai ca în Finlanda? 

        Știu că aș putea să-mi iau o zi liberă făcând o simplă cerere. Dar nu vreau! Pentru că n-ar mai însemna nimic. Poate că ziua ar fi liberă, dar eu nu. Tot în cușca regulilor și a regulamentelor m-aș învârti. Eu vreau un miracol, vreau să sparg cușca! Vreau să mă sparg liber, cum bine zicea răposatul Freddie, despre care se știe că nu suporta zilele de luni. Dovadă că și-a ales pseudonimul ”Mercury”.

         Vreau să fiu liber și să pun piciorul pe gâtul imposibilului, să-l privesc cum se zbate și moare. Să înving destinul, ca Sf. Gheorghe, balaurul. O scutire reală, o gratuitate. O clemență divină. O recunoaștere oficială și la cel mai înalt nivel a suferinței cosmice prin care trece, în fiecare zi de luni, suflețelul meu cel chinuit. Vreau o dovadă a faptului că universul funcționează pe sistemul ”dacă sunt om cu tine, fii și tu, univers cu mine”. Că nu e doar o adunătură de gaze, pietre și forme de energie. Și că te poți baza pe el.

         Bun. Să zicem că universul nu știe să dea libere, așa din scurt. Poate că îi trebuie puțin timp pentru asta. Să zicem că e imposibil să vină pe loc cu o schemă, cu un plan, cu o înșiruire de ”coincidențe”, al cărei rezultat să fie cel dorit. Dar m-aș mulțumi și cu altceva. Cu o veste minunată. Un telefon neașteptat, dar în sensul bun. Ceva, orice. Hai, universule, dă dovadă de oleacă de imaginație! Pune mâinile pe volan. Pune piciorul pe frână. Hai să tragem pe dreapta, măcar un minut, nu vrei? 

         Nu vrei, tu ai pus pe pilot automat și te-ai dus acasă. Normal. Că e luni și la tine, monstru de egoism ce ești! De asta zice lumea că luni nu crește nici iarba. Pentru că universul doarme, de aia. Hai, nu fi scorțos și ipocrit. Știu că funcționezi după anumite reguli, dar mai știu că tu ai făcut regulile astea, cine altcineva? Asta înseamnă că uneori, pe ici-pe colo, poți să le mai rescrii un pic, dă-o naibii! Cine să te tragă la răspundere?

        Concluzia e clară: universul nu vrea să recunoască oficial, lunifobia, ca afecțiune reală. Ori nu vrea, ori nu-i pasă. Că de putut, sigur poate. 

         Dragul meu expansionist, big-băngulețul meu, ai făcut de la zero atâtea chestii absolut fabuloase: stele, planete, fenomene, cuante de energie, găuri-negre...chestii grele de tot, le studiază savanții din toată lumea și încă nu le-au dat de capăt. Iar când îți cer și eu, ceva aproape egal cu zero, te faci că nu auzi. Bine.

      Uite, apropo de găurile negre. Zic unii că asta a fost o mare prostie din partea ta, pentru că într-o zi, găurelele astea nasoale care papă lumină, se vor uni într-o mare gaură neagră în care te vei prăbuși cu totul și vei înceta să mai exiști. Știi ceva ? Sper ca savanții să nu se înșele și sper ca atunci, când îngozit, disperat, te vei îneca în neant și vei dori cu toată ființa ta un miracol care să te salveze, să-ți amintești de mine și să înțelegi cum m-am simțit eu, nu o dată, ci de atâtea și de atâtea ori. Și mai sper ca toate astea să ți se întâmple într-o zi de luni! Nesimțitule.

Dimineața, pe o temperatură plăcută

     

    A fost îngrozitor de cald. Părea că Soarele a plecat în concediu, să se bronzeze (oare ce indice de protecție are crema lui?!) și Pământul a rămas să-i țină locul, încălzind galaxia. Însă, în al 7-lea ceas, din cea de a 7-a zi, a celei de-a 7-a luni a anului, s-a răcorit! Niște nori providențiali au acoperit cerul, purtați de-un vânt harnic, pe care, toate prognozele meteo l-au lăsat rece.

     În sfârșit, pot privi cerul. Vorba cântecului, ”Dimineața pe răcoare/Eu mă uit pe cerul mare”. E ciudat că nu văd nici o pasăre. Cred că au luat un prost exemplu de la anumite avioane și au anulat zborurile. La cât de gol e cerul, cred că mai avem doar păsări low-cost. Alea faine, de linie, nu s-au mai întors din țările calde, sau nu s-au mai întors calde. Asta e, ne pleacă până și păsările călătoare. Așa se explică și scăderea natalității. Berzele românești au șters-o englezește. Sau italienește. 

      Nori, vânt, dar nici o zburătoare. Ba da, uite una. Cred că e o vrabie, nu știu, e un pic cam departe și nu bat până acolo. Zboară ciudat, nu-mi place. Când vine în picaj, ca o lacrimă pe obraz, când se ridică spre văzduh, ca un strigăt mut de disperare. Parcă ar ști că e singură pe un cer nou. Și e atât de mult cer în dimineața asta, că nici nu-ți mai vine să-l zbori. Dar, ca în fiecare zi, Sisiful din noi, prinde aripi. Trebuie.  

      Apropo de această dimineață, mă cam înțepa, un pic, mușchiul romantic. S-ar putea să fi fost din cauza cafelei. Am făcut o cafea cam tărișoară și cam fără zahăr, am uitat de el. Oare cafeaua cu lecitină ce gust are? Cred că e mai dulce. Pentru că, nu-i așa, îți aduci aminte să pui zahăr. Asta dacă nu cumva  uiți să pui lecitină.  

    Nu mă înțepa deranjant, ci un pic sâcâitor și neinteresant, cam cât un ”cling!” de pe telefon, când începe săptămâna grecească la LIDL, sau cât un kind reminder să mă mai uit în buletin, cum se zice. Cine vrea să fie funny, sau jmecher, sau un pic ieșit din rând, nu-ți va spune ”E din cauza vârstei”, ci ”Ar trebui să te mai uiți în buletin din când în când”. Înțeleg subtilitatea îndemnului. În buletin e trecută data nașterii. Ceea ce nu înseamnă, de fapt, nimic. 

     Dacă ne referim la performanțe fizice, e mult mai important ce ai făcut cu corpul tău de-a lungul vieții, decât vârsta pe care o ai (bine că o ai!). Sunt o grămadă de boomeri, care au o condiție fizică mult mai bună decât mulți din Gen Z.  Oare câți dintre cei din generația mea, care avem azi 50 de ani, mai putem să alergăm pe o scenă, timp de 2 ore, cum face Mick Jagger la 77 de ani? Nu mulți.

    Dacă, însă, ne referim la hobby-uri, sau la alte preocupări care s-ar  zice că nu mai cadrează cu o anumită vârstă, expresia ”să te mai uiți în buletin” e o prostie și mai mare. Pentru că tot ceea ce faci din suflet, nu are vârstă. 

      Te joci pe calculator, pe consolă, pe telefon, pe tigăi de teflon, bagi boardgames, ”Dacii și Romanii”, ”Nu te supăra frate”, tot ce prinzi. Joci săptămânal baschet, fotbal, tenis, șotron, rațele & vânătorii, prinsa, sari coarda. Faci stand-up și roast-uri la open-mic, la grătare, la nunți, la botezuri, la înmormântări, la serbări, la onomastice. Cânți într-o formație. Iei cursuri de gătit și apoi iei o tavă-n cap pentru că ai ars friptura. Te moshești la un concert rock, la o trupă ai cărei membri sunt născuți alaltăieri. Participi la circuite, pe motocicletă sau pe bicicletă (aici am o snoavă mică, v-o spun la final)...bravos, tataie! Fă-le pe toate liniștit, nu te uita în buletin, pentru că în buletin nu scrie vârsta sufletului tău. Nu scrie vârsta ochilor cu care privești lumea. De ce să mă uit în buletin?! Ce tâmpenie!

     O tâmpenie care poate fi chiar amuzantă, uneori. Ca de exemplu, în cazul unui domn de vârsta a treia, căruia i s-a cam dus darul vederii. Stând el, la o coadă de pensionari, se plângea de chestia asta. Nu că stă la coadă, ci de pierderea vederii. Înainte de a continua, câteva cuvinte despre coada de pensionari.

     Coada de pensionari e forma preferată, old-school, a rețelei lor de socializare. Coada de pensionari din supermarketuri e un fel de facebook, unde se discută, se ceartă se bârfește, în fine, e mai participativă. Cea din biserică e un fel de instagram, acolo mai mult se pozează decât se comentează. A nu se înțelege că se fac fotografii, când zic ”se pozează”, vreau să spun că se stă ”în poză”, adică se adoptă o atitudine cernită, fefeleagă, mai pe dramatism, așa. Și mai au pensionarii și un fel de TikTok, care se cheamă TalkBloc. Se întâmplă atunci când stau pe băncuțe la poarta blocului, iar vecinii își dau scroll prin fața lor, rapid, ca pe Tik Tok. Apare câte unul, zice ceva, dispare. Pac, următorul, nu mai mult de un minut. Vă mirați de ce stau pensionarii numai în fața blocului și de ce nu mai merg și ei, naibii, pe la casele lor? Uite, de asta, că TalkBlocul dă dependență! 

  

         Revenim la domnul cu vederea slăbită care se plângea că nu mai vede să citească, că nu mai vede să numere banii (un pic suspect pentru un pensionar), că formează greșit numerele de telefon și alte asemenea probleme de vedere. Și că nu înțelege de ce i se întâmplă asta. Imediat s-a găsit o doamnă mai tânără ca el cu vreo 6 luni (tot babă, ce s-o mai...), să i-o taie scurt: „Bre, tataie, da` în buletin te-ai mai uitat mata, așa, vreo oleacă?”, după care, bonus, printre dinți, o bagă și pe aia cu "vă caută...pe-acasă și voi plimbați sacoșele prin târg".
      La care domnul, oarecum hâtru : ”Nu m-am uitat domnișoară, că asta zic de o oră, că nu mai văd. Știu, îs bătrân, cu vârsta, pierd multe: văz, auz, mă dor toate. Da` tu nu te-ai schimbat de loc! Nu știu cum faci tu de-ai rămas până azi -doamna zâmbește, ușor măgulită- la fel de proastă ca-n tinerețe!”. Doamna nu mai zâmbește. 

         Snoava promisă: 

       Apropo de motoare, ce tare! Prin 2016 (parcă), eram detașat cu serviciul în Piatra Neamț, cazat la Hotel Ceahlăul, ceea ce mi-a plăcut enorm. Îmi aducea aminte de comunism, implicit de adolescență. Într-una din zile, cum mă întorceam de la serviciu (mergeam pe jos, v-am spus, eram în Piatra Neamț), văd venind o coloană lungă de bikeri și oprind în fața hotelului. Vreo 20 de motociclete. Bărbați și femei, toți supercool, costume de piele, mulate, ținte, imprimeuri, franjuri, cizme, tot ce trebuie. Despre motoare nu mai discutăm, n-are rost. N-ați văzut așa ceva. Ce mai, spectaculos. 

        Băi nene, opresc mayanșii ăștia, se dau jos de pe navele alea spațiale, dar nu oricum, ci așa, în slow-motion și-și scot căștile. Uite, parcă iar mă înțeapă inima: numai babe și moșnegi! Cred că nici unul nu avea sub 60 de ani. Erau din Germania, participau la un circuit european, nu mai țin minte cum se numea. 

         Atât de mișto erau cu toții, că n-a lipsit mult să se producă un carambol în intersecție. Toată lumea se uita la ei, inclusiv șoferii. Auzeai cum cad mandibulele pe asflat. Și pe bună dreptate:  nevopsiți, în schimb, tatuați. Cu plete dalbe, ca Moș Crăciun, dar fără burdihan. Care mai avea păr. Care nu, aveau bărbi de alea, de ZZ Top. ”Gagicile”, tot așa, dar fără bărbi-haha ce glumă, cu plete lungi pe spete, care mai gri, care mai albă, părul până la șaua motorului și niște costume de mare excepție, judecând după cum se mulau, pe corpurile pe care se mulau! Îmi venea să întreb și eu, ca Scufițul Roșu: bunico, dar de ce-ți stă așa de bine costumul ăsta de Nena? 

        Atunci am știut clar ce vreau să mă fac când voi fi pensionar: vânzător de costume mulate pentru motociclistele din Germania. 

          De toate vârstele, promit să nu mă uit în buletine!

     

          Gata, m-am uitat destul pe cerul mare, dimineața pe răcoare. Parcă s-a-ncălzit un pic, mă uit și pe cerul mic.

Ce am înțeles eu din războiul ăsta

     

      E soare (se cam exagerează cu chestia asta, dar asta e, vara e ca vara), e vacanță, veselie, concedii, marea te cheamă la ea, muntele te invită la drumeție pe cărări răcoroase, ce mai, cred că mi-am ales cel mai prost moment ca să-mi exprim și eu umila părere despre ceea ce credem că vedem și cunoaștem că se întâmplă în Ucraina. De parcă ar exista vreun moment bun, să vorbești la timpul prezent, despre un război...

      Nu știu ce tocmai făceați, dar îmi cer scuze dacă m-am trezit și eu, așa, într-o joi, după Sânziene, să vin cu chestii de astea, ”so yesterday” și v-am întrerupt.  

      V-am întrerupt aproape degeaba, pentru că nu am nimic nou să vă spun. Habar n-am de politică. Științe militare, nici atât. Nu mă prea uit la știri, nici nu prea citesc analizele specialiștilor despre conflictul din vecini. Nu știu cum a început, nu știu în ce stadiu este, nu bănuiesc cum se va termina. Nu știu ce interese sunt, nu pot calcula ce s-a pierdut, ce s-a câștigat, cine, ce și cum. Nu știu cum va afecta războiul ăsta economia. Aud că lumea va fi destabilizată din punct de vedere geopolitic, dar nu îmi dau seama cum se va traduce asta în realitățile de zi cu zi. Nu mai știu cine spune adevărul și cine minte. Dacă aș ști, n-aș mai munci, aș fi și eu părerolog pe la diverse emisiuni TV sau podcasturi. Sau aș fi un blogger de succes, ca Cabral.

      Din aceste motive nu îmi pot da cu părerea, avizat, despre crimele odioase care se petrec lângă granițele României. Sau despre lucruri mai interesante de dezbătut în spațiul public, de exemplu cum se zice corect Kiev sau Kyv, Harkov sau Harkiv sau ceva. Ăia mor acolo pe capete, n-au apă, n-au mâncare, noi avem o mare problemă cu cei care nu vor să priceapă că limba ucraineană e o altă limbă decât rusa. Am terminat cu vaccinul, trebuia să începem cu altceva, mi se pare normal. 

       De asta nu pot da lecții nimănui. Un lucru totuși, am înțeles. 

      Am înțeles că oameni nevinovați au murit și continuă să moară chiar când scriu eu aceste rânduri. Și vor rămâne morți, indiferent de rezultatul războiului, care, apropo, e tot mai neclar. Și am mai înțeles că vor muri și mai mulți, pentru că - eu, personal, cel puțin - nu văd să se facă nimic concret care să oprească acest măcel. Cineva, să spună STOP! KONEȚ! GATA! Hai să vedem ce naiba vreți ca să nu mai omorâți oameni. Hai să ne-nțelegem cumva. Trebuie să fie o cale. Asta aș vrea să se-ntâmple. Însă, dimpotrivă, mi se pare că de ambele părți ale frontului se dorește continuarea carnagiului, pe termen nedefinit.  

      Pentru ”victimele colaterale”, însă, războiul s-a sfârșit. Dumnezeu nu mai râde, pentru că morții nu-și fac planuri de viitor.

      Am mai înțeles că acest război nu se poate termina așa cum își dorește toată lumea, cu înfrângerea totală a dementului de la Kremlin, să fim lucizi! Mi-e mai frică de înfrângerea lui Putin decât de victoria lui. A dovedit că e imprevizibil, în sensul rău. Are Bomba. Dacă pînă acum n-a apăsat butonul roșu, nu înseamnă că nu ar putea s-o facă în următorul sfert de oră, sau într-o situație extremă, nefavorabilă lui. O situație în care nu ar mai avea nimic de pierdut. Mai multă moarte, mai multe tragedii ireparabile. Pe cale de consecință, un răspuns pe măsură din partea NATO-care ar veni automat- ar însemna sfârșitul pentru o treime din populația globului. Cel puțin. Nici celor rămași nu le va fi ușor.

        Am înțeles că acest scenariu este, încă, posibil.

      Până la o tragedie mondială, însă, avem ororile locale, care deși pot fi stopate, continuă. 

     Ce am mai înțeles eu din războiul ăsta e că nu există Bine sau Rău, învinși sau învingători, dreptate sau nedreptate. Tot ceea ce văd când se transmit imagini de acolo, sunt moarte și distrugere. Pentru familiile celor uciși, toate adevărurile și toate minciunile legate de acest război, s-au contopit într-un singur și ultim adevăr de necontestat, însângerat, mutilat, întins pe asfalt, în fața blocului. La fel este și pentru mama soldatului rus sau pentru soția și copii acestuia care-l așteaptă acasă, de ziua lui, sau cea mică, să vină tati la serbare, să vadă că ea e mare și a reușit să învețe toată poezia! 

       Eu atât văd. Singurul adevăr care contează.

       Se tot cer arme și bani, dar acest adevăr, al morții, odată produs, nu mai poate fi reparat cu nici o armă, oricât de performantă, nici cu toți banii din lume, nici chiar Dumnezeu Însuși, dacă ar exista și i-ar păsa, nu ar putea întoarce moartea din drumul ei. Toate discuțiile din univers, toate analizele experților curului mamii lor, toate răstelile lui Zelensky, aflat la adăpost de bombele care cad peste copii din maternitățile patriei sale (ceea ce e perfect normal, conducătorul nu trebuie expus) și care pare mai supărat pe NATO decât pe Putin însuși, toate steagurile galben-albastre afișate pe poze de profil, pe tricourile sportivilor, pe microfoanele artiștilor, pe mașinile oamenilor obișnuiți, pe balcoane, pe tramvaie și pe tot absolutul, TOATE ASTEA la un loc și tot nu pot aduce înapoi, părinților, copii sfârtecați de bombe și nici copiilor, părinții care au murit, încercând să-i apere de Absurd, de Inuman. 

        Și am mai înțeles că vreo două bucăți de pământ (care, oricum, sunt 90% rusofile) plus niște bani ar putea opri cazaciocul dement al morții. Dar nu am înțeles de ce nu-l oprește. Probabil, în secolul 21 câteva vieți omenești, acolo, au un preț, iar acel preț e neglijabil în comparație cu prețul unor resurse naturale. Dar nu despre resurse și bani și oligarhi și trafic de arme și carne vie e vorba, nu? E despre identitate națională, patrie, neatârnare și nebălăngănire...

       Știu ce veți spune. Înafara coloanei de TIR-uri cu carne destinată frigiderului meu, mulțumesc, asemenea. Veți spune că, pentru țară, pentru cei de-o limbă și de-o seamă, de-o factură și de mamă, pentru integritate teritorială, pentru diverse idealuri și propășiri, merită și trebuie să-ți iei viața, dându-ți-o. 

       Știu și eu...merită? Hai să nu arătăm cu degetul spre alții și să luăm ca exemplu decât țărișoara noastră, cu poporul și elita conducătoare aferente, așa cum arată în 2022. Dacă ar vedea eroii neamului pentru ce și-au dat viața, oare ce-ar spune? Ar mai face-o a doua oară? 

        Pentru mine, ca părinte, nu există absolut nici un argument care să justifice sacrificiul unui tânăr, a unui copchil, de fapt, în numele unor noțiuni goale de conținut, dar extrem de eficiente pentru a mobiliza turmele la tăiere reciprocă, pe câmpul de luptă. Noțiuni care ne sunt tatuate pe creier din naștere, fixate prin repetiție și validate de societate ca valori fundamentale, astfel încât, atunci când ni se cere să ne dăm viața pentru patrie (pentru ca unii să obțină sau să-și mențină averea și puterea, că alt motiv n-a fost și nici nu va fi vreodată), să fim suficient de proști încât să murim fără să crâcnim, ba chiar să fim mândri de prostia noastră.

        Vreți valori fundamentale? Ce ziceți de Decalog? A expirat, cumva? Sau poate că nu-și fac popii treaba cum ar trebui?...Nu mambo-jambo supranatural, povești cu moșnegi invizibili  prin ceruri, nu voodoo creștin că dacă pui mâna pe cuc te duci în iad sau alte prostii de astea. Nu, tată, valori fundamentale serioase: să nu ucizi, să nu furi. Să nu te apuci/să te lași de droguri. Să vedem un pic ce-i în sufletul tău de adolescent însingurat până la suicid, poate te putem ajuta cumva. Jesus!...treabă ar fi, dacă s-ar vrea!

 

      Într-un final, am înțeles cristal de clar că victoriile unei armate, ale unui popor, victoriile istorice, obținute cu pierderi de vieți omenești, nu aparțin nici eroilor, nici celor mulți, ci de fiecare dată, au fost și vor fi imediat confiscate de niște profitori ticăloși, aflați întotdeauna la momentul potrivit, în scaunul potrivit, fără nici cele mai mici remușcări și fără să aștepte ca, măcar, să se usuce sângele de pe străzi. Pentru că victoria, prada de război, cheile de la visterie și mașinăria de vot sunt ale celui care strigă primul ”fraților, am învins!”. Dar asta ați aflat-o deja, pe pielea voastră.

         Am cam deviat de la subiect, dar și voi m-ați înțeles. Eu așa simt. (dacă ați citit până aici!...)