Constantin și Elena, în reclama la Catena

   

Din multitudinea de lucruri care dau culoare vieții, culoarea fiind un fel de coliviu-căcăniu (culoarea colivei cu cacao), am selectat, astăzi, două: urările de carton și sfinții de carbon.

       Până nu demult, felicitările erau scrise pe carton. Obiceiul s-a păstrat până astăzi, dar mai subțire. Nu atât cartonul, cât mai ales obiceiul. Acum, aproape totul e online. Din păcate, în 99% din cazuri, cartonul valora mai mult decât urarea scrisă pe el. Totuși, valora ceva. Plus că, fiind scrisă de mână, presupunea și un minim de implicare personală. Astăzi, urările de viață lungă nu mai valorează nici cât bucata aia de carton, iar implicarea personală se rezumă la a selecta de pe net un mesaj prefabricat. Și încă e bine!
   
       Îi știți cu toții pe băgăreții în seamă de pe net. Cetățenii responsabili, activi, sufletiști, care nu ratează nici o participare la ”viața socială”, cei care după caz, își pun pe față steagul Franței când e vorba de vreun Charlie, apoi își pun tricolorul românesc când joacă Simona pe care au înjurat-o cei de la Charlie, sunt cei care #rezistă (iei bătaie, dar reziști, bravo!) și cei care plâng la Colectiv dar continuă să dea șpagă prin spitale. Ei sunt cei care, parafrazându-l pe regele Gică, au, n-au mingea, trag la poartă! Ei sunt cei care urează tuturor. Când e de urat ceva. De parcă n-ar avea mamă, tată, prieteni, frați, pe care să-și descarce urările cu prioritate. Nu-i nevoie să te adresezi ”tuturor”, că nu ești nici Papa, nici Ceașcă.

        O bună ocazie de ieșit la cerșit atenție e și atunci când pică calendarul pe câte un sfânt din ăsta, Boss cu level red cross!
       Cea mai mare tâmpenie: ”La mulți ani tuturor celor cu numele de Niciîncurnumădoaredevoi! Multă fericire și sănătate!”. Să mori tu! Chiar îi cunoști pe toți cei ce-și serbează azi, ziua numelui?! Poate că printre ei sunt și hoți, criminali, violatori, pedofili...cine știe ce înseamnă pentru toți aceștia ”fericire și împlinirea tuturor dorințelor”!

        Mai bine tăceai, naibii, din gură. Dacă vrei să-i urezi lui Costel sau Lenuței ”La mulți ani!” și ți-e prea lene să suni, trimite-i măcar un mesaj privat. Aaa...nu te vede nimeni? Asta e, vrei să fii finuț, sensibil și de treabă? La treabă!
       Ce-nseamnă asta, ”La mulți ani, tuturor celor...”?! Un gest la fel de frumos și de elegant ar fi, dacă ai monta o troacă de porci în Piața Unirii și ai turna în ea un amestec de bere, vin și ceva rachiu, cu mesajul ”pentru toți cei cu numele...serviți ce vă place, o bere, o tărie, un vin. De la mine, băiatul cel mai fin!”

       Ce nu înțeleg: de ce numai zilele onomastice? De ce nu în fiecare zi? La mulți ani tuturor celor născuți azi, bla, bla, bla. Zi de zi. Ar fi un gest la fel de fin și de emoționant (până la lacrimi), ca flatulența unui octogenar umflat cu fasole mexicană. Toată populația planetei Pământ ar fi liniștită, știind că Gicu 0076 le urează din tot sufletul ”super-Doamne-ajută!”

        Și apoi, mai sunt aniversările celelalte. Cu caracter mai general, nu doar pe persoană fizică.
Ziua Pământului, de exemplu. Parcă văd: ”La mulți ani tuturor celor cu numele Pământ, Cernoziom, Glod, precum și tuturor proprietarilor de pământ cât și celor îngropați în pământ! Viață lungă și fericită!”

        Revenind la sărbătoarea de azi, Sfinții Constantin și Elena, cu tot respectul, dar nu înțeleg cum e posibil, ca o ființă pe bază de carbon, un om în carne și oase, să fie avansat la rangul de sfânt. Orice om, indiferent de calitățile sale. Dacă s-a născut om, om trăiește, om moare, om îl îngropăm, om îl povestim. Pentru oameni nu există un astfel de upgrade și chiar dacă ar exista, nu ar fi de competența lor să propună și să promoveze sfinți din carbon. Începând cu asceții care s-au retras pe pustii și au trăit doar cu apă de izvor și rădăcini și terminând cu regi, împărați, sau mari lideri spirituali care au îngropat credința sub munți de averi, nimeni nu poate avea acces la ambele Tărâmuri, simultan! Cu siguranță au existat și vor mai fi oameni absolut excepționali. Dați-i de exemplu, faceți din ei legende, subiect de odă, baladă și bacalaureat, botezați străzi, piețe, bulevarde, cu numele lor, dar nu le faceți chip cioplit, la paritate cu Iisus, Maica Domnului și Dumnezeu Însuși!
       Să le pui chipul pe icoane și icoanele-n în biserici, să lași necăjiții pământului, să se roage la ei, să le încredințeze sufletul lor și ultima lor speranță e ca și cum ai transforma autogările în locașe de cult, unde oamenii ar putea, la fel de bine și cu același rezultat, să se-nchine și să pupe postere rupte din Bravo, cu Fecioara Sabrina, Măicuța Samantha Fox și Sfânta CC Catch!

        Știți cum a devenit Constantin cel Mare, sfânt?
        Cu o poveste frumoasă, spusă de el însuși, noi trebuind să-l credem pe cuvânt. Plus o baie de sânge. O poveste despre o cruce luminoasă, care i-a apărut pe cer și un vis în care i-a apărut Iisus, înaintea unei bătălii. Apoi bătălia, câștigată sub semnul crucii. Acum, crucea ca crucea, hai să zicem că a fost un rebranding inspirat, în pas cu vremurile. Dar bătălia, ca toate bătăliile, s-a lăsat cu morți, răniți, văduve, orfani, mutilați, nenorociri. După această victorie creștinească, Costel Babanul, a luat, protector, Biserica sub aripile lui mânjite cu sânge și astfel, a căpătat contra-cost, un post de sfânt, în limita stocului disponibil.

        Asta e, ce vreți, am și eu limitele mele: nu cred în sfinții făcuți sfinți în ședință, cu majoritate de voturi. Sfinții ar trebui să fie atemporali. Să aibă o doză de inexplicabil, de supranatural, o latură mistică. Oricât ar fi de plină, religia, de contradicții, simboluri și interpretări, un minim de logică se impune, măcar pentru o minimă înțelegere a întregii povești. În această logică, o specie originară dintr-un păcat, căreia, de la început i s-a spus ”În sudoarea feței tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce", nu poate naște sfinți.

        Există un punct, totuși, în care sunt nevoit să admit că sfinții, cu toate ”păcatele” lor, sunt o invenție necesară. Existența lor într-o formă sau alta, în toate culturile, numărul și diversitatea lor, reflectă, ca într-o oglindă întoarsă, neputințele, egoismul și ticăloșenia oamenilor.

         Dacă oamenii ar fi suficient de buni, nu ar mai fi nevoie de sfinți și de miracole.

        Păcatul originar e un moment ireversibil. O clipă care a schimbat totul, fără putință de întoarcere la inocența de dinainte. El se petrece în fiecare zi, în fiecare clipă. E în natura omului, deoarece păcatul originar e dorința și nevoia de cunoaștere. Iar acolo unde e cunoaștere, nu mai poate fi loc de mister.

       Vestea bună e, că după câteva sute de mii de ani după ce au fost alungați din cer și după câteva sute de mii de încercări de întoarcere în Grădina Edenului, realizând că acest lucru este absolut imposibil, oamenii au făcut altceva. Dacă n-au mai ajuns ei la Cer, au adus cerul la ei.
        Au dat jos cerul din cer, l-au rupt în bucăți dreptunghiulare și l-au vândut la bucată. Acum stau cu toții și se holbează fiecare în pătrățelul lui. Grădina Edenului e acum a tuturor. Și fiecare om se închină la el însuși, fiindcă dincolo de ecran, dânsul e propriul lui sfânt, cu propria lui sărbătoare, cu propriile adevăruri absolute, cu tot, tot, tot.

        Iar sărbătoarea de Constantin și Elena, deși ținută, cu sfințenie (!), an după an, demult nu mai este despre Sfinții Împărați. Sfinții de modă veche nu pot fi digitalizați, descărcați din cloud și instalați pe telefon, așa că au ieșit din viețile oamenilor. Nici vorbă să mai poată fi adorați, așa cum ar cere statutul de sfânt.
         Ei ar mai putea fi, cel mult, adorabili, dacă, printr-un ultim miracol iscusit, ar reuși să înlocuiască cu succes cuplul Arșinel (bată-l D-zeu de lacom!) - Stela Popescu (D-zeu s-o odihnească!), în cea mai îndrăgită reclamă a românilor, farmacia inimii, Catena!

Un gigantic nor de alcool plutește prin spațiu !

https://www.mentalfloss.com/article/51271/there-are-giant-clouds-alcohol-floating-space

   În întâmpinare, pe holul de la intrare (viitorul hol de la ieșire), dați-mi voie să vă servesc cu o știre tare, care plutea de ceva vreme, pe net, ca un nor de alcool prin spațiul cosmic.

    Pe scurt, știrea zice  cam așa:

 Undeva, în galaxia noastră, s-a descoperit, în 1995, un imens nor de alcool, cu un diametru de 1000 de ori mai mare decât întreg sistemul nostru solar. Norul conține suficient alcool etilic pentru a umple 400 trilioane de trilioane de halbe de bere. Pentru a consuma această galactică cantitate de bere, fiecare om de pe Pământ ar trebui să bea, zilnic, cam 300.000 de halbe. Pentru o perioadă de 1 miliard de ani. Dacă sunteți interesați de mai multe detalii de natură științifică, click AICI.

      Bineînțeles că nimeni nu poate să bea zilnic, 300.000 halbe (1 halbă/pint=0,568 litri). Așa că, ciocnirea cu incomesurabilul nor etilic este, cumva, inevitabilă. Vom muri cu toții de băutură. Ce imprevizibil sfârșit al lumii! Ce Alcoolcalipsă ne așteaptă! Mai ales pe adepții cultului apei plate cu lămâie și a berii fără alcool. Din cauza lor, ne bate Dumnezeu!

       Totuși, din cele mai vechi timpuri, unii oameni s-au opus instinctiv și premonitoriu. N-au acceptat cu resemnare acest sfârșit bahic, pe care, un Dumnezeu cu un simț caracalean al umorului, ni l-a pregătit. Spun ”caracalean” pentru că, așa cum, numai la Caracal, închisoarea se află pe Strada Libertății și cimitirul pe Strada Învierii, tot așa, numai la noi în Univers, rezervele de alcool sunt pe Calea Lactee!

       De-a lungul vremii, acești luptători razvrătiți au fost marginalizați, batjocoriți, numiți bețivi, alcooliști, carmoliști, drojderi, sugative, pilangii, machitori, consumatori, cherchelengii, afumați, parfumați, lepădături, turmentați, cheflii, băsești și văcăroi. Dar ei sunt adevărații eroi care încearcă să salveze planeta de la astronomica comă alcoolică care o paște și să restabilească un echilibru în univers, consumând aprig din dușman! Putem spune fără să greșim că, acești oameni, sunt un fel de supereroi. Răzbăutorii! Mai ales atunci când ies din toaletă cu chiloții trași peste izmene. Sau când zboară din crâșmă la ora închiderii, fluturând după ei o față de masă sau o notă de plată cât pelerina lui Superman.
        Vorba lui Smiley: ”- Cine-i salvează pe eroi? Cine-i ridică și-i șterge de noroi ?...merge cineva la Dorohoi?...”

        Fake news sau un fapt dovedit științific? Când am dat cu ochii de știrea asta, am crezut că băieții de la Times New Roman s-au lansat pe internațional, cu un site în limba engleză cu accent moldovenesc. Mă așteptam să citesc a suta oară glumele alea obosite cu județul Vaslui. De genul: ”Înaintea timpului lor: vasluienii au stocat spirt în cloud, încă din anii 90!”. Sau: ”cercetătorii britanici au descoperit raiul vasluienilor”. Ori: ”un vasluian prins la volan sub influența băuturilor alcoolice, a declarat că nu era bat ci doar un pic, cu capul în nori.” Chestii de astea. Oricum, după un nor saharian e, oricând, binevenit un nor de bere rece.

      Totuși, să nu zicem ”HÂC!” până n-am servit. Sau cum se mai spune, să nu ne îmbătăm cu bere caldă. Prudenți, am cercetat, am căutat, am googleit, am firefoxit. Se pare totuși, că bucuria nu ne este umbrită de un mare fake-news, n-am găsit nimic care să infirme aceste informații, ba dimpotrivă, s-ar părea că acest nor nu e singurul, ci ar mai exista unul, chiar în centrul galaxiei, numit Sagittarius B2. Din păcate, acesta e destinat, în principal, fabricării spirtului de contrabandă, deoarece conține, într-o proporție importantă, metanol. Nasol.

       În lumina chihlimbarie a acestor informații,  nu pot să nu remarc câteva similitudini între situația mea la nivel planetar și cea a planetei noastre la nivel galactic...
       Faptul că norul gigantic de alcool se află la numai 10.000 ani lumină de planeta pe care mi-am cumpărat apartamentul, mă face să simt, la scară galactică, că tot în zona gării stau. Știu că nu există nici o gară cosmică, dar dacă va fi, aici se va construi. Deoarece numai în gară, mai vezi dimineața, fenomene de genul ăsta, nori de alcool însoțiți pe alocuri de precipitații cu urină și intensificări ale vânturilor dosnice, uneori urmate de descărcări electrice, mai ales atunci când bețivanii se pișă pe vreun cablu neizolat. Se mai întâmplă și fenomene extreme, de exemplu uraganul Mona, cu celebrele lui tornade care nu lasă nimic și pe nimeni în picioare.

      În încheiere, pe holul de la ieșire (fostul hol de la intrare) - la bot de cheval cum s-ar zice - sorbind articolul până la ultima picătură, am dat peste o ipoteză fascinantă, pentru unii: datorită compușilor organici conținuți, acești nori ar putea pune bazele unui proces evolutiv. Cu alte cuvinte, ar putea determina apariția vieții pe vreo planetă fertilă și dispusă. Ființe întrupate din alcool.
      Nimic nou, am zice noi. Avem din ăștia, chiar prea mulți. Se cheamă ”audiență pentru Antena 3” și ”protagoniști pentru Acces Dinrect”.
      Omuleții verzi de care ne-am temut dintotdeauna, ar putea fi, de fapt, omuleți albaștri. Veți spune că e doar o chestiune de nuanță, dar iată că multitentacularii monștrii spațiali cu care ne luptăm încă de pe vremea lui H.G. Wells, nu sunt altceva decât niște simpatici ștrumfi!
               
       Pe care i-am băut.
       

Dumnezeu se trezește devreme

     Eu nu cred în Dumnezeu. I-am spus-o și Lui, direct și personal.

     Dumnezeu se trezește devreme. Foarte devreme. Înainte de Vreme. Apasă butonul de Big Bang și pornește Universul. Până termină El de făcut un pipi primordial, se inițializează toată materia, antimateria și tot ce mai e prin Univers. Pe timpul zilei Universul e în expansiune, iar  înainte de culcare,  face implozie și intră înapoi în cutie. Asta e o zi din viața Lui Dumnezeu. O eternitate.
     Dimineața, însă, după ce apar toate iconițele pe ecranul cosmic, Dumnezeu aranjează frumos galaxiile, sistemele solare, șterge un pic vidul intergalactic de praf stelar, mai pune câte o cometă pe ici-pe colo, mai astupă câteva găuri negre și inevitabil, mai dă câte un bobârnac Teslei lui Elon Musk. Îl amuză teribil. Apoi cască prelung și se așează să-și tragă un pic sufletul. ”Rutina asta mă omoară”, glumește El. Ar putea încerca și altceva în afară de acest univers, dar e prea bătrân pentru experimente sau pentru noi începuturi. Și prea singur.   
   Rutina continuă cu unul dintre cele mai plăcute momente ale zilei: o cafea la nisip, în Sahara. De ce credeați că a creat Dumnezeu, deșertul? N-a mai avut pământ sau apă? Nu, deșertul a fost gândit pentru cafea la nisip.

     Pentru că și eu mă trezesc devreme, ne-am mai întâlnit, uneori, la cafea. Nu în Sahara, ci la mine în bucătărie. El nu fumează, dar îmi mai strică uneori câte o țigară, când e mai stresat sau are vreo problemă. Cu o astfel de ocazie i-am spus, sincer, că nu cred în El. Nu că nu vreau, pur și simplu nu pot. Nu găsesc calea. Cred că tot ceea ce se petrece în Univers e o sumă a unor relații cauză-efect, fără nici o intervenție divină. Mi-a zis atunci ceva foarte interesant:
” - Dar în ziua de mâine crezi, nu-i așa? Crezi fără nici cea mai mică îndoială. Deși nu există. Știi că nu există, dar totuși îți faci planuri pentru ziua de mâine, deja știi ce vei face aproape toată ziua, așa e? Mai mult, crezi și în ziua de poimâine, te-ai gândit ce să faci. Săptămâna viitoare ai programare la doctor. Nu mai zic, de anul viitor, te-ai gândit un pic și la asta. Am auzit că ai niște planuri și pentru ...hă! hă!...pensie! Știi ce înseamnă asta?”
Un pic, recunosc, m-am căcat pe mine:
  - Înseamnă că-mi fac planuri degeaba pentru că am să mor curând?...
  - Nu! Înseamnă că tu crezi în viață. O respecți. Pentru Mine ajunge.
  - Tot nu m-ai convins că exiști.
  - Nici nu trebuie să crezi așa ceva. Discuția asta nu există. Ești doar tu cu gândurile tale. Sau poate că voi, autorii, când nu mai aveți inspirație, îi dați cu Dumnezeu înainte, că se vinde.” Clatină din cap, ia o gură de cafea și continuă:
” - Doar că azi nu se mai vinde. Dumnezeu e la fel de expirat ca Bruce Willis, un fel de ”greu de ucis, dar nu imposibil”..zâmbește și mimează un pistol cu care își zboară creierii.
” - Uite ce e, lucrurile stau cam așa: dacă ai avea certitudinea existenței Mele, ai miza toată viața pe ajutorul Meu. Ai aștepta tot timpul o minune de la Mine. Asta nu e viață! Eu, când v-am dat Viața, v-am dat-o pe toată, cu bune și cu rele, ca să fiți tot ceea ce puteți fi. Cel mult, pot să vă ghidez uneori, dar nu vreau să intervin. Pot să vă ofer alternative, dar alegerea trebuie să fie 100% a voastră. Și apropo, să știi că fac o mulțime de miracole, tot timpul, doar că nu mă semnez pe ele!
 - Lasă, Doamne, că se semnează alții, nici o problemă...
     Se uită lung la mine. Ia o gură de cafea, se uită în ceașcă, îl pufnește râsul:
 - Fii atent ce mi-a venit: În timp, vom mai avea cafele, dar în cafele nu mai avem timp...eee? ce zici? Ai prins-o? Adică nu mai avem timp de stat la cafele.  Eu zic s-o notezi pe asta că e bună!
 - Am notat! E bună pe facebook cu dublu chenar auriu...”
    Se ridică brusc și dă cafeaua peste cap gata de plecare. Vorbea serios că nu mai avem timp de cioace. Îl opresc cu un gest:
 - Pleci?! Discutam ceva! Cu coronavirusul cum rezolvăm?
 - Simplu: dacă veți continua să alergați după bani, sigur n-o să mă găsiți pe Mine!
 - Nu văd legătura, dar de ce nu ne dai, odată, vaccinul ăla?...
 - Misterioase sunt căile mele! Vi l-am dat, dar nu sunteți în stare să-l recunoașteți. Știi ceva? Las-o așa. Hai, pa.”

     Știu unde se duce, mi-a povestit odată. Se strecoară printre nori și se uită la oameni, cum dorm. Îi este dor de ei. Se uită la visele lor și le alege, cu grijă, pe cele care îi plac. Are hobby-ul ăsta, colecționează vise frumoase. Încă mai speră. Încă mai crede în oameni.
      Chiar dacă ei nu mai cred în El. Nu mai au nevoie nici de El, nici de viață. Oamenii nu mai au nevoie nici de oameni. Au nevoie doar de bani. Oamenii cred doar în Bani. Fie că o recunosc, fie că nu. Banul e o convenție, o invenție omenească, cum e și Doamne-Doamne, dacă vreți... Dar să crezi în bani, mi se pare o inepție mult mai mare și mai periculoasă decât aceea de a crede într-un bărbos Atotputernic.

      Doamne, degeaba te trezești Tu devreme, dacă noi ne vom trezi prea târziu. Bună și asta. Ai notat-o? Ai râs? Să știi că tot nu cred în Tine, dar Te mai aștept la o cafea.

      La urma urmei, și mâine e o eternitate, nu-i așa?
   

Tare îmi doresc să greșesc!

    Ce am înțeles eu din toată chestia asta: Coronavirusul nu e în turneu. Nu e suficient să stăm ascunși sperând că poate se plictisește și pleacă. Nici nu e ca un incendiu, să-l izolăm și să așteptăm să se stingă tot ce mai arde mocnit, undeva, pe dedesubt. Izolarea nu ne imunizează, dimpotrivă, scade rezistența organismului.
     Virusul ăsta nu mai pleacă nicăieri. Vom fi împreună până când moartea ne va despărți. Întrebarea e ”moartea cui?...”. Iar răspunsul e ”nu știu a cui, dar a lui, nu”.

      Are tot timpul din lume. Noi, nu. Răbdarea lui e infinită. A noastră, deja își cam atinge limitele.
     La început, ne-am speriat, normal. Am luat măsuri de protecție. Majoritatea, le și respectăm, cu responsabilitate față de copii noștri, față de părinți, prieteni, în general, față de toți cei care nu au în plan să moară anul acesta. Ba chiar și față de cei care au în plan așa ceva, în eventualitatea că se vor răzgândi. Ne păzim. Unii se mândresc cu strictețea propriilor măsuri de protecție și se uită în jos la ceilalți. Bravo lor!
     Virusul n-are nici o treabă cu toate astea. Nu e nici demoralizat, nici îngrijorat, deloc impresionat și nici măcar plictisit. El are trei lucruri de făcut: să aștepte oricât e nevoie, să infecteze și să ucidă.
     Și așteaptă. Așteaptă ca unul dintre noi să facă cea mai mică greșeală. Nu are mult de așteptat. Zilnic, oamenii greșesc. Zilnic, apar cazuri noi. Nu sunt depistate toate. Cei infectați și nedepistați infectează, la rândul lor, pe alții. Când sunt raportați din cauza simptomelor evidente, deja au ”recrutat”, în medie, alte 30 de persoane. Virusul va fi întotdeauna cu câteva mutări înainte, la jocul ăsta.

     În curând va reîncepe școala. Credeți că elevii vor purta mănuși și mască, cu responsabilitate, de luni până vineri, 7 ore pe zi? Nu, nu vor face asta. Drăguți și asimptomatici cum sunt ei, vor aduce acasă, pe lângă teme și un Covid de sămânță. De la cei cu copii la grădiniță, până la cei cu copiloi în clasa a douășpea, contați, pentru luna iunie, pe un examen de capacitate la COVID. Gândiți-vă: sunteți pregătiți? Ce afecțiuni aveți? Sunteți fumători?

    Se apropie Paștele, prilej de sărbătoare pioasă și de creștinească păruială în spațiul public, pe tema ”adevărat s-a infectat!”. Nu mi-e atât de frică de aglomerațiile pascale pe cât mi-e de frică de ”întoarcerea la normalitate” de după. S-a făcut atât de mult scandal referitor la distribuirea luminii sfinte către populație, încât sunt convins că popii nu se vor mai apropia de nimeni și de nimic, iar lumânările aprinse le vor trimite cu arcul, ca în ”Games of Throne”. Problema e cu ce va fi de la 1 mai încolo. Lumea s-a plictisit. Vrea la soare! La grătare! Gata, a fost moda asta pe online cu izolarea, ne-am filmat în case, ne-am dat sfaturi, am cântat prin balcoane, am numărat morții, am înjurat de morți, mai ales autoritățile...gata, hai, altceva!
     Am dus-o suficient de bine în ultimii 40 de ani, catastrofe serioase n-am mai avut de la Cernobâl încoace, suntem atât de răsfățați, încât nu mai luăm nimic în serios. Totul e entertainment. Deja am văzut că traficul a revenit la normal, oamenii se plimbă fără măști și fără treabă. E frumos afară. Ne-am obișnuit cu covidul. Atât s-a schimbat, dacă auzi de unu` că a mierlit-o, nu mai întrebi de ce. Întrebi ”a avut Corona?„

     Nu putem sta pe veci în carantină sau în izolare. Într-o zi cu soare, vom scoate căpșoarele, vom miji ochișorii și vom vedea virusulețul. Asta, dacă între timp nu suferă vreo mutație, care să-l transforme în ceva mult mai mortal.
     Așa vom trăi și mai ales așa vom muri până va apare vaccinul minune care ne va implanta cipuri și-l va îmbogăți pe Bill Gates. Că și așa, era tare sărac, săracul!
    Până atunci, stăm la coadă, la COVID, ca pe vremea lui Ceașcă, la televizoare color. Numai că, la coada asta, nu se mai bagă nimeni în față, peste rând. Stați liniștiți, se dă câte unul ca să ajungă la toată lumea! Din păcate, ajunge.
     Tare mi-e teamă că, pe lista de așteptare, cei mai mulți dintre noi, avem un număr de ordine.
        Și tare îmi doresc să greșesc!

Dialoguri cu Pișcot

      Eram la plimbare, prin parc. Cu Pișcot, un motan care poate vorbi. E o ciudățenie care, neexplicată la timpul ei, a devenit normalitate.
      O vreme, m-am simțit și eu obligat să învăț să miaun, dar făceam așa de urât, încât Pișcot m-a implorat să termin, că nu e nici o problemă, nu se simte jignit câtuși de puțin în orgoliul lui felin. Băiat fin...mai puțin. Exprimarea lui n-a fost chiar  tocmai elegantă, ci mai degrabă ceva de genul ”Ho, nebunule, tu vrei să mă sterilizezi moca, sau ce-i? Ho! gata!”, cam așa ceva. Am lăsat-o așa. Bănuiala mea e că nici el nu știe să comunice cu alte mâțe prin mieunat.

       M-am așezat pe o bancă. Pișcot mi s-a urcat în brațe și a început să toarcă.
- Pișcot, deschide ochii.
- De ce?
- Pentru că e ora 10 dimineța.
- Și dacă-i deschid, nu e tot ora 10?
- Dacă dormi acum, ce-ai să faci mai târziu?
- Mai târziu, când?
- Nu știu...peste câteva ore.
- Vrei să spui că dacă dorm acum, peste câteva ore n-o să-mi mai fie somn?
- Mda...
- Și de ce ar trebui să stau treaz acum și să dorm peste câteva ore? Știi că pot să le fac pe amândouă, nu? Dacă mă odihnesc un pic între.
- Tu te odihnești între somnuri?
- Dacă te culci obosit, n-ai făcut nimic, nu te refaci. Hai, pa, grrrrrr...
- Știu, dar e păcat. Uite, acum suntem în parc, admiră și tu natura.
- Eu n-o admir. Eu o folosesc.
- Nesimțitule! Să astupi aia cu pământ.
- Normal că o astup cu pământ. Data viitoare să iei și tu un săculeț de nisip, poate n-avem pământ.
- Data viitoare să te abții.
- Dacă voiam să fac din viața mea o lungă abstinență, mă însuram.
- Bună asta. Pune-o pe facebook.
- N-am facebook.
- Și cum de mai poți să trăiești, să respiri?...
- Mă enervează facebookul, nu pot să-l suport. Prea multe pisici!
- Cum așa?!...credeam că tocmai asta te atrage.
- Ești prost. Închipuie-ți un facebook făcut de pisici, care ar posta miliarde de poze cu oameni antipatici, în diverse ipostaze. Cum ți-ar place, de exemplu, să vezi poze cu Victor Ciorbea abia trezit din somn, ciufulit, buhăit și cu 7000 de like-uri și comentarii ”ce dulcel e!”, ”vaaaai ce drăguț”, inimioare, emoticoane, baloane, bășini, petarde!...Ăăă?
     N-apuc să-i răspund, că de sub bancă apare un șoricel. E slăbuț, gri deschis și cu lăbuțe roz. Adulmecă speriat și fuge rapid într-un boschet din fața noastră. Mă uit lung la Pișcot. Mă simte:
- Ce-i?
- Știi tu...
- Pe bune?! Ai din astea în sistem? Băbăiatule, suntem în secolul 21, stăm să facem ”țup” pe Marte...Avem whiskas, avem tot felul de bunătăți, ce-i cu tine, mă pui să mănânc roadkill? Da ce-i aici, Bizarre Foods?
- Da, dar tu tot pisică ești. Cum se zice, ce naște din pisică, șoareci mănâncă, nu?
- De parcă tu ai vâna ce mănânci. Sau ai mânca ce vânezi. Crud.
- Eu nu, dar sunt oameni care vânează.
- E un sport. La fel e și la pisici. Pisicile se întrec și se joacă cu tot ce mișcă. Ai văzut vreo pisică să manânce laser? Sau fascicole de lanternă?
- Sunt triburi în Africa care chiar vânează pentru hrană. Eschimoșii...
- Da, deșteptule, știu, la fel sunt și pisici sălbatice care belesc iepurași prin munți, dar hai să nu generalizăm...
- Bine că ești tu deștept! Da` atunci când ai mâncat vrabia aia cu tot cu pene, cum a fost?
- Cum să-ți explic...avem și noi cruditățile noastre. Cum ar fi la voi sushi. Sau biftec tartar. Sau prosciuto.
- Nici sushi-ul, nici biftecul și nici prosciuto nu se zbat între viață și moarte când muști din ele!
- Așa, și ? E normal să avem meniuri diferite. Mă condamni pentru că, vorba cântecului, am ucis o vrabie? Măcar noi nu fumăm, nu bem alcool, nu ne drogăm! Ia zi, care-i mai prost, mai animal și mai necivilizat?
   Mi-a zis-o. Îl mângâi pe cap, știu că-i place.
- Hai, fă nani, scuze că te-am întrerupt.
- Lasă, că mi-a sărit somnul. Și nu știu cum să-ți spun, dar mă uit la copacul ăsta din fața noastră de când am venit aici.
     Și o zbughește din brațele mele printre crengi. Câteva vrăbiuțe își iau zborul, speriate.