Ah, diminețile de vară!...
Vara îmi place să mă trezesc devreme. Oricum mă trezesc devreme, așa că e mai bine să îmi placă. Mă duc la geam, trag aer în plămâni fără să țin cont de avertizările de pe pachet, pun de cafea și privesc. Cerul perfect senin, luceafărul dimineții și semiluna perfect conturată, natura plină de viață, păsări, zgomote matinale, vegetație, arome naturale și pensionari porniți să-și pună sacoșele la rând, la Lidl. Nu contează canicula. Promoția bate comoția! În acele clipe roz-turcoaz-albastru, simt așa, din inimă, clar, fără nici un dubiu, cât de mult urăsc anotimpul ăsta!
Mai demult, mă trezeam de cum se crăpa de ziuă, cu oarece entuziasm. Oricât de nasol ar fi mers ziua, seara mergeam la o terasă adâncă, aproape de miezul nopții, în sensul că nu mult după.
Acum mă trezesc tot când se crapă, cu deosebirea că mi se rupe. Mă trezesc când se crapă de ziuă și peste câteva ore, crăp eu, de somn.
Înainte, vara însemna vacanță, anotimpul tuturor posibilităților. Acum, e doar un mult prea lung roast, fără umor. Roast la propriu. Prăjeală la aer încins, fără ulei: airfryer. Foarte la modă electrocasnic, vine pe filiera asta, de alimentație sănătoasă. Interesant și conceptul de alimentație sănătoasă. Pentru că, automat, se naște antiteza, alimentația nesănătoasă. Listele lungi de alimente și preparate care dăunează sănătății. Deși sunt comestibile, aprobate de lege. Dăunează nu pe loc, ci în timp, cândva, nu se știe când. Dacă le consumi constant. Oare cum ar fi primit conceptul ăsta în țările în care se moare de malnutriție? Oare cum e să fii nutriționist în Somalia?! Dar asta e altă discuție.
Acum, vara, toată planeta e un fel de airfryer natural. Nici nu trebuie să te mai chinui cu fabricarea acestor reșouri alimentare, doar să îndeși niște aer fierbinte într-un pet . N-ar trebui să ne plângem, asta e lumea în care trăim: unul dintr-o sută vinde aer sau apă la pet iar ceilalți 99 sunt fryerii care se conformează social mediei și consumă, disciplinați, toate bășinile frumos ambalate, reduse cu 20% sau cu 50%, de la 250%.
Dacă nu ar fi fost toată treaba asta cu încălzirea globală, cred că aș fi suportat mai ușor căldura. Dacă mass-media ar fi prezentat rubrica meteo fără nici un semn de exclamație, ca pe ceva normal, natural, care așa e de când lumea, industria răcitoarelor, n-ar mai fi vândut atâtea aparate de aer condiționat, congelatoare, evantaie, pălării, șepci, creme protectoare, sacoșe termoizolante, piscine, umbrele de plajă și multe alte prostii.
Nu zic că încălzirea globală nu există. Nici nu mă refer la cauzele ei. Zic doar că, la umbra ignoranței, ar fi fost mai ușor de suportat căldura.
Când eram copil, nu exista caniculă. Vara, soarele ardea, pentru că era vară. Iarna, ningea și îngheța Bahluiul, pentru că era iarnă. Dacă ar fi venit cineva la mine, în mijlocul lunii iulie, să-mi spună că știe ceva ce nu mai știe nimeni, o știre exclusivă, anume că următoarele zile va fi cald, aș fi zis că, ori l-a bătut soarele în cap grav de tot, ori e foarte prost.
Cum ziceam, când eram copil, vara era în primul rând vacanță, în al doilea rând, concediu și undeva la urmă de tot, era vară. Stăteam afară zi-lumină și o bucată din noapte-lună plină. Imaginile păstrate în amintirile mele optzeciste despre apartamentul părintesc, sunt mai mult din afara blocului, decât dinăuntru. Cartierul era în construcție, socialismul se clădea cu spor. Cheia succesului în parenting era la gâtul copiilor.
N-aveam nevoie de gadgeturi, de jucării, aveam toate astea în realitate. Arme spațiale cu mai multe țevi, făcute din tuburi de plastic prinse cu scoci între ele, prin care suflam cornete de hârtie. Ne duelam cu ”săbii” făcute din sârma folosită la armarea betonului. Când ploua, fundațiile blocurilor, proaspăt săpate, se umpleau cu apă, formând minilacuri unite prin minicanale navigabile. Din luptători, deveneam armatori: ”împrumutam” cofraje de lemn pentru turnarea betonului, nefolosite, le ungeam bine de tot cu smoală topită pe partea exterioară și porneam cu aceste plute improvizate să explorăm ținuturile lacustre din subsolul viitoarelor locuințe ale oamenilor muncii. O astfel de ambarcațiunea susținea cam vreo doi copchii mediu dezvoltați. Ne ajutam de niște pari lungi - pe șantier găseai absolut orice - să propulsăm cofrajul, cârmeam și la nevoie, le mai cârpeam vreo două la țurloaie, ”piraților” care se plictisiseră s-o facă pe-a gondolierii. E pardonabil și de înțeles, nici un drac de la bloc nu știa, pe atunci, ”O sole mio”.
Ploile nu dezvoltau numai navigația. Imensele gropi cu apă deveneau, uneori, scenele unui mare și apăsat ”DA”, la o întrebare prezentă în absolut toate chestionarele de evaluare psihologică din România: ”Ați chinuit animale mici în copilărie?” Vorbim despre broaște.
Situate între Bahlui și ștrand, șantierele de pe 7 Noiembrie (așa se numea pe atunci strada Sf.Lazăr de astăzi), erau pline de broaște, care, urmând îndemnurile Partidului, s-au deznămolit din mlaștinile străbune și s-au mutat la oraș, la bloc. Pentru batracieni, blocul se considera a fi dat în folosință, în clipa în care avea fundația săpată și inundată. Nu le-am înțeles: se înghesuiau cu zecile într-un spațiu de 15X20 m, în condițiile în care, numai Bahluiul, singur, are vreo 120 km. Nici broaștele n-au dus-o bine în comunism, putem spune. Pentru o experiență totalitaristă completă, am contribuit și noi, copiii de la blocuri, pe post de torționari. Mult înaintea apariției în peisajul ieșean a restaurantelor chinezești.
Nu știu cine a fost cu ideea, nu-mi amintesc identitatea acelui mic Mengele, poate că nici nu a fost ideea unui singur individ, ci rezultatul unui efort colectiv, cert e că s-a ajuns la următoarea soluție finală: în groapa cu apă se turna carbid solid. Acesta începea să ”fiarbă”. Neavând încotro, broscărimea ieșea la suprafață, vizibil deranjată. Cei mai curajoși dintre copii prindeau cu mâinile goale bietele creaturi. Pur și simplu le culegeau din apă. Erau de toate mărimile, culorile și formele. Am văzut și câteva exemplare impresionante, medalii de aur la mondiale.
Tulpinile unor plante de câmp - acțiunea se întâmpla la marginea unui câmp sălbatic - erau goale pe dinăuntru, fiind, practic, paie naturale. Se luau aceste paie foarte subțiri și se introduceau în broască precum cheia în broască, prin singurul orificiu utilizabil în acest scop. Dacă s-ar fi tras la sorți, paiul lung ar fi fost cel pierzător. Paiul scurt era oarecum inutilizabil. Veți vedea de ce.
Se sufla aer prin pai până când broasca se umfla ca un balonaș. Apoi se înnoda paiul (de asta era bine să fie mai lung) și broasca umflată era eliberată pe luciul apei. De aici începea râsul și panărama, când broasca încerca să se scufunde și nu reușea. La un moment dat, normal că își accepta soarta și plutea, resemnată. Ca să o stimuleze și să o motiveze, drăcărimea, de pe marginea bălții, arunca cu pietre, pământ, sau ce se mai găsea. Speriată, victima, începea din nou, o gimnastică, pe cât de viguroasă, pe atât de inutilă. Se mai produceau și decese. Și printre broaște. Pentru că totuși suntem oameni, nu securiști, le îngropam pe tăpșanul din apropiere. Le puneam și cruce. Niște cruci mici, făcute din bețigașe legate cu iarbă. Țiganii de la celălalt capăt al tăpșanului dădeau foc ierbii uscate, iar soarele cobora încet, prin fum, înroșind pământul din cimitirul broaștelor. Umbrele micilor cruci se lungeau pînă când îmi ajungeau la vârful picioarelor, iar eu mă simțeam ca un Gulliver într-un cimitir liliputan.
După vreo zece ani de la despărțirea de universul minunat al copilăriei, am început să fiu urmărit, în vis, de broaște uriașe, cu colți. Știu, așa îmi trebuie. Din fericire, nu s-a ajuns niciodată la pai! Nu știu cât a durat asta, dar așa cum a început, tot așa s-a terminat.
Nimeni nu mai știe astăzi și nici nu va bănui vreodată pe ce istorii inimaginabile s-a înălțat una dintre cele mai scumpe zone rezidențiale din Iași. Și nimeni nu se întreabă de ce, în unele nopți de vară, se aude un lacustru cor de orăcăituri, deși nu mai există nici un ochi de apă în zonă. Spre dimineață, încetează. Începe o nouă zi de vară.
Ah, diminețile de vară!...
