Lumânarea reaprinsă

    

        Stăteam și mă uitam la Învierea asta și încercam s-o înțeleg. Nu s-o explic. Nici s-o analizez. Nici s-o filtrez prin sute de cărți și apoi s-o filozofez în fel și chip. Încercam să-i înțeleg rostul, miezul, esența. Dincolo de logică, de rațiune. De ce se adună, în fiecare an, toți oamenii ăștia? Dacă, într-un an nu s-ar sărbători Paștele, ce s-ar întîmpla? S-ar opri soarele-n loc? De ce este așa de important ca, la o dată stabilită nu-știe-nimeni-cum de nu-știe-nimeni-cine, să se dea startul la căsăpit miei, vopsit ouă și frământat cozonaci? Nici măcar nu se întâmplă ceva nou, e de fiecare dată la fel. Aceleași cântece, aceleași lumânări, aceleași clopote, până și predica e aceeași, în sensul că n-o ascultă nimeni. Popa vorbește, fiecare se gândește la ale lui. Dar stai puțin, poate că tocmai ăsta e și scopul plicticoșeniei predicilor. Să faciliteze introspecția autocritică a dreptcredinciosului, crucea mamii lui de capatos! Scuze, păcătos am vrut să zic, ptiu! uite băi, gura păcătosului...

      Și cum mă uitam eu, așa, că de auzit nu se auzea absolut nimic, au început să-mi vină idei: nu cântecul cu moartea pre moarte călcând e important. Nu aprinsul lumânărilor e miezul. Cât despre povestea cu Iisus, contează mult, dar este ceva și mai important: faptul că această sărbătoare unește oamenii. Îi scoate din zona lor de confort și-i aduce fizic, împreună, în jurul bisericii. Biserică, care, cu toate păcatele angajaților ei și cu tot cancerul instituțional ce-o deformează și-o îndepărtează de enoriași, rămâne totuși, un spațiu al Binelui, al Liniștii, Păcii și Iubirii.

      Învierea întreține speranța că umanitatea mai poate fi posibilă, cu tot ce are ea mai bun. E back-upul omenirii. E kitul de instalare, în cazul în care cineva apasă butonul de ”reboot”. Atenție, Învierea e una dintre -singura, cred- sărbătorile netehnologizate. Nu poți participa online, falseturile tale măgărești trebuie să se audă acolo, în mulțime, live. Degeaba ragi la un ecran rece. Nu poți lua laser sau lumină electronică, doar flacără care pârlește. Vă amintiți, în pandemie, cum am ieșit la geamuri și în balcoane și am cântat de mi se face și acum părul de pe mână, piele de găină? Asta zic.

     Flacăra Învierii ne ghidează existența prin negura timpului, de la un an, la altul. Întunericul a fost absolut și infinit, însă oamenii i-au pus hotar. Oricât de mică și neînsemnată ar fi această lumină a omului, în comparație cu imensitatea de necuprins a întunericului cosmic, victoria aparține luminii. Întunericul și-a găsit obștescul sfârșit exact acolo unde începe lumina. Brusc, universul se împarte la doi. Iar când totul se împarte la doi, forța care ține lumea laolaltă, să nu explodeze sau să nu se producă mai știu eu ce nenorocire, singura forță de nivel absolut, e iubirea. Nu iubirea aia bleagă, când Ștefan Bănică Jr. ascundea flori prin bănci, iar Oana Sârbu mai avea atâtea de fișat. La altă Iubire mă refer. La o Iubire ca un milion de bombe atomice d-ale lui Oppenheimmer, însă dătătoare de viață. La o iubire ca somnul unui bebeluș tocmai născut. La o iubire care anulează gravitația.

      Iar asta, cred că ar putea fi ceea ce unii numesc Dumnezeu, alții Allah ș.a.m.d.

      Platitudini, ne-platitudini, așa m-am gândit eu, acolo, atunci. M-am gândit și la narațiunea cu Iisus, că am avut timp când s-a înconjurat biserica. Una dintre concluzii a fost că, dacă mai este măcar un singur om bun, pe lume, omenirea mai are o șansă. Practic, avem cu ce să-L șantajăm pe Dumnezeu. Când îl va apuca să mai facă o curățenie de primăvară printre specii, cum a făcut cu dinozaurii, ne ascundem după omul bun și n-are ce să ne facă. Cel puțin, așa sper, că Domnul nu e vărsătoriu de sânge nevinovat, chiar dacă e și sfânt.

      Asta nu înseamnă că am scăpat. Dacă Cel de Sus nu ne poate poate extermina, fiind blocat cu mascota binelui, nu-i nimic, ne ocupăm noi. Apocalipsa e aici și nu pleacă nicăieri. Are toată răbdarea din lume. Apocalipsa se va desăvârși atunci când toți oamenii, dar absolut toți, vor fi ”Sf.Duh Zero”. Când vor fi cu toții ticăloși. Corupți. Ultra-individualiști. Când vor fi complet izolați unii de alții, devenind simple accesorii ale propriilor device-uri. Zero empatie, zero suflet. Oricum, despre empatie, părerea mea umilă și personală, e că nu există. E doar un cuvânt inventat pentru o noțiune abstractă. Ceea ce numim noi, empatie, e de fapt o salată la friptură, e garnitura care ne ajută să ne mâncăm între noi, mai ușor. Să nu ne stea aproapele în gât, cum s-ar zice.

      Apocalipsa nu va fi o furtună, sau un cutremur. Nu va ploua cu smoală topită și sânge. Nu vor ieși morții din pământ. Nu va fi un eveniment fizic, violent, ci gradual. Putem presupune, fără să greșim prea mult, că a început deja. Și câștigă teren în fiecare zi. Nu pentru că e dibace, sau puternică, ori deșteaptă. Ci pentru că suntem noi, suficient de proști. Și se va termina în momentul în care toți oamenii se vor prăbuși în propriul vid interior. Iar atunci, va fi din nou beznă  absolută și infinită.

      De asta zic, atât timp cât încă mai pîlpîie un foculeț la inimioara unui prost, Iubirea va ține tot Universul laolaltă. Și uite-așa, un foculeț se face două. Două, pun de-un incendiu. Incendiul distruge Grădina, dărîmă zidurile și purifică tot Pământul. Din nou. 

     Sau ceva de genul ăsta. Oricum, ceva frumos. E clar că n-am înțeles nimic nici anul acesta. Lăsând vrăjeala la o parte, Paștele, Învierea și toate sărbătorile astea, pentru mine înseamnă un singur lucru: că-mi vine băiatul acasă câteva zile.

       Apoi am făcut două poze și am plecat acasă, că ne era deja un pic frig și un pic foame.

De la sifoane la iPhoane

      

 

sursa foto ziarul LIBERTATEA 18.11.2014

    Am reușit să călătoresc în timp! Deocamdată, doar în viitor. Pe viitor, sper să reușesc să călătoresc și în trecut. Adică să mă duc în viitor pînă la momentul în care descopăr cum să fac să călătoresc în trecut. 

     Ce să zic, e fain să călătorești în timp, dar nu e ca în filme. Nu. E mult mai greu. E greu pentru că îți trebuie multă răbdare. Să zicem că vrei să călătorești în viitor o oră. Ok, nu poți să apeși pe un buton și pac! te trezești acolo. Trebuie să îți iei niște măsuri de siguranță, în primul rând. Dacă peste o oră plouă? Dacă îți va fi foame? Dacă nu va fi internet? Trebuie să te pregătești un pic. După ce te-ai pregătit, aștepți. O oră. De asta îți trebuie răbdare. Practic, ca să călătorești în viitor o oră, îți ia vreo două ore. Ei bine, iată, mie mi-a luat doar 34 de ani, ca să călătoresc în viitor 20 de ani! Acum sunt aici și am câteva întrebări, ca să vedem dacă ”s-a meritat”:

    Se mai face șpriț cu sifon? Ați mai dat peste vreo sticlă cu bere în care a fost ulei? Nici nu știți ce-ați pierdut.

     Apropo de șpriț și bere, se mai stă la terasă, la taclale, câte 12-16 ore? Mai ”stinge” cineva, cu bere? Nici măcar cei care au pus ”sting” în fasting? 

      La ce întrebare, chelnerul răspundea ”nu servim înainte de ora 10,00”? Pont: nu era vorba de micul-dejun.

    Măi familiilor, care sunteți voi frumoase, mai mergeți duminica, la o înghețată sau la o prăjitură, în oraș? Un suc de la dozator? O fotografie horror la minut, cu animale împăiate, mâncate de molii și roase de timp? O gogoașă rufoasă, uleioasă, un pic crudă la interior, dar crud de fierbinte?...

     Poate că e adevărat că jumătate din wc-urile din România (taolete, cum se mai spune) sunt în fundul curții, dar ați uitat că, pe vremea când americanii făceau pe ei de frica extratereștrilor răpitori, noi, când prindeam un OZN liber,  făceam pipi în el! Sincer să fiu, ne era și nouă un pic frică, să nu avem o întâlnire de gradul III cu paznicul de la Orășelul Copiilor.

      Mai are cineva adidași turcești, supercolorați, cu șireturi fistichii, incandescente? Dacă nu i-ați purtat, îi mai aveți. Că nu erau de purtat. Dar blugi Levis din bazar? Bluze sport cu imprimeuri cauciucate sau geci cerate cu compartiment pentru glugă, cu fermoar? Se mai poartă leocoplastul roz-purcel lipit pe talpa cizmuliței, cu rol antiderapant?

     Știe cineva ce înseamnă ”matricolă cu elastic”? Dar ”cărți la pachet”? Sau numerele de înmatriculare care începeau cu ”1-B-XXX” și cu ”12-B-XXX”? Pentru care motiv, fetele plimbate în mașini cu numere ”12-B”,  erau poreclite ”Arabela”?

    Mai există semințe la cornet? Mai dă cineva bipuri, ca să fie sunat înapoi? Sau, mai bine, mai știe cineva numerele de telefon, pe de rost? Măcar ale familiei.

   Se mai pune ”săpunul străin”, cu ambalajul desfăcut, între lenjeriile de pat apretate? Levențica în dulapul cu haine de iarnă? Mai bateți persanele? Ligheanul alb-albastru, adevărată arenă de luptă cu aluatul de cozonac, ce mai face? Tot cu smalțul sărit?

    Dacă nu sunt indiscret, v-ați mai aplicat ventuze? Parcă văd cum se flambau și se lipeau de piele, încă arzând. Era ceva, un pic șamanic, acolo. 

    Mai cumpără cineva timbre? Le mai colecționează? Unde-s clasoarele, unde-s pistoalele, unde-s colițele și plicurile de 5 lei, cu timbre neștampilate, emise de Poșta Română?

    Se mai uită cineva la Teleenciclopedia?

   Mai este cineva îndrăgostit? De ce întreb, pentru că fără dragoste în prezent, nu avem nici un viitor. Și încă nu putem călători în trecut.

Basmele Iepurașului portocaliu

   

     A fost odată ca niciodată. În dimineața unei zile de 26 iunie, de Ziua Tricolorului, o rățușcă roșie, o gâscuță galbenă și o veveriță albastră au intrat în barul ”Tricolorul”. Rățușca roșie a comandat un Bloody Mary, gâscuța galbenă o vodcă lemon, iar veverița albastră, un lichior curacao. Rățușca roșie a dat Bloody Mary peste cap, s-a dus la tonomat și a pus melodia ”Lady in red”. Gîscuța galbenă a dat vodca lemon peste cap, s-a dus la tonomat și a pus colindul ”Galbenă gutuie”. Veverița albastră a dat peste cap lichiorul curacao, s-a dus la tonomat și a pus hitul ”I`m blue da ba dee da ba daa”. Până aici, pure coincidențe. Pure, ca îngerii, nu pure ca de cartofi.

     Barmanul, intrigat de aparița celor trei, s-a prefăcut că spală niște pahare, fix în fața lor și le-a studiat discret, barmanește, cu intenția de a intra în vorbă. Astfel, a remarcat, printre alte lucruri, că stimatele cliente purtau, fiecare, la gât, câte un lanț argintiu de care atîrnau două litere aurii. Rățușca roșie avea o pereche de râuri, ”RR”, gâscuța galbenă, o pereche de geuri, ”GG”, iar veverița albastră poseda un dublu ve, ”VV”.

     Și mai intrigat, barmanul a deschis discuția:

 - Nu înțeleg...

 - Ce nu înțelegi? s-au îmburicat cele trei cliente într-un glas, pe un ton un pic pasiv-agresiv.

    Barmanul a arătat spre literele aurii:

 - ”RR” înseamnă ”Rățușca Roșie”, ”GG” înseamnă ”Gâscuța Galbenă”, clar, dar ”VV” nu înțeleg ce înseamnă. Veverițo, ai fost verde? De unde ”VV”?

     Toate trei l-au privit cu superioritate, sau barmanul le-a privit cu inferioritate, depinde cum privești.

 - Băi incultule, i-a răspuns veverița, ”VV” înseamnă ”Veverița de Voroneț”. Dar pentru că ne-ai servit frumos, ai de la mine un safir. Cu plăcere, hai sictir.

 

     Rățușca roșie i-a dăruit, la rândul ei, un rubin ”să mă pupi sub baldachin”, iar gâscuța galbenă, un chihlimbar, ”să-ți vezi trestia tot mai rar”. Bucuros, barmanul și-a luat darurile și a trăit fericit cu partenerul său de culoare (poate prind o ecranizare pe Netflix), pînă pe 1 decembrie al aceluiași an. În dimineața de 1 decembrie, barmanul i-a propus partenerului său să-i țină locul la bar, în speranța că, fiind tot o sărbătoare națională, ba chiar cea mai importantă sărbătoare națională, vor veni mai multe animale colorate, care-l vor umple de pietre prețioase sau alte daruri valoroase. Se știe că animalele colorate nu vin de două ori cu daruri la același barman. Partenerul a acceptat.

     Seara, cei doi, s-au întâlnit la cină. Nerăbdător, barmanul și-a întrebat partenerul ce daruri a primit. Tăcut, trist, partenerul, s-a ridicat de la masă și a deschis, larg, geamul. Din grădina casei a năvălit un miros de vidanjă, imposibil de suportat.

- Dar ce s-a întâmplat, ce animale colorate au venit astăzi la bar?

- Doar unul, ”CC”: Cocoșul Căcăniu. Toată ziua am ascultat Marilyn Manson, ”This is the new shit”, iar acolo, în mijlocul grădinii e cadoul, grămada aia cu vârf.

     Și-am încălecat pe-o șa, pe un cal fuchsia.

    

Bairamul optzecist

     

      Cuvântul bairám (pl. bairámuri, s.n.) [silabisit bai-ram] are, în limba română, două semnificații:

- petrecere, chef, distracție, cu mâncare, băutură și muzică; în limbajul familiar, poate însemna orice fel de divertisment, de la parade până la spectacole;

- denumirea a două mari sărbători islamice. În limba română, "bairam" vine de la turcescul bayram "sărbătoare", "festivitate", "petrecere".
                                                 sursa: WIKIPEDIA

             În cele mai frecvente cazuri, bairamul avea loc în noaptea de sâmbătă spre duminică. Vineri,  not so much. Asta pentru că sâmbăta era zi lucrătoare, iar copii aveau școală. Locația era, de regulă, o locuință particulară. Apartament sau casă. De regulă, apartament. La restaurant se făceau doar nunțile, botezurile, în general evenimentele mari, oficiale, cu largă participare din partea tuturor oamenilor muncii în calitatea lor de rude, colegi, prieteni și securiști. Aceste calități nu se excludeau, ele puteau fi comasate. Cum se întâmplă astăzi, la partide. Era mai practic, se făcea economie la meniu.  

     Invitații poate că nu erau cu sutele, cum se obișnuiește la copiii de azi, dar erau cu zecile, oameni faini, oameni pe care îi cunoșteam, prietenii noștri. Plus câțiva oameni pe care nu-i cunoșteam. Tovarășii prietenilor noștri. Pe scurt, blatiști. 

      Se fura și pe vremuri, stați liniștiți. Dar mai puțin și la nivel mai mic. De exemplu, pe atunci se fura lemn masiv. Astăzi, se fură masiv, lemn. Așa se face că, mobila era, în general, din lemn masiv. Greu de mutat. 

       Într-o sufragerie tipică, aveai vitrina cu farfurii, pahare, bibilouri și sticla de Havana Club plină cu ceai, din cauza juniorilor familiei, care, când mai chiuleau pe-acasă, cu golanii din liceu,  scoteau romul cu seringa, prin dop și umpleau sticla cu butaforie. Aveai apoi servanta, cu dulăpioare și sertare în care se țineau lenjerii, acte, podoabe, eventual medicamente. Binecunoscutul sertar cu medicamente. Pe servantă se puneau gustările de bairam. Uneori, muzica. Într-un colț, pe o măsuță, sau pe un ”minibar”, se afla televizorul, acoperit cu husă/mileu împletit, pe care trona, nu-i așa, celebrul pește de sticlă. Masa rabatabilă, de 12 persoane, se strângea și se punea într-un colț, unde servea drept bufet suedez: ABBA, Europe, iar după 90, Ace of Base. Adică tot mâncare, tacâmuri, farfurii, pahare. Covorul persan se rula și se scotea din sufragerie, deoarece împiedica talentele să performeze moonwalkul lui Michael Jackson, sau să se spargă în figuri de break-dance.

          Meniul: pe mijlocul mesei trona salata de boeuf, gleduită din belșug cu maioneză și decorată cu gogoșar tăiat fâșii, albuș de ou, măsline, castraveți murați și pătrunjel. În jurul ei gravitau ouăle umplute, salata de sfeclă cu hrean, salata de vinete, zacusca, salata de icre, pateul de ficat, ceva mezeluri plus muștarul aferent, brânzeturi, măsline, de astea. 

Iubire, bibelou de porțelan(sursa mariuscruceru.ro)

       Băutura era plasată, de regulă, sub masă. Sifoanele stăteau pe o tavă de tablă, preventiv, fiindcă mai picurau între utilizări.

   Partea de sonorizare era cea mai importantă și cea mai complicată. De regulă, era un băiat în cartier care avea niște boxe artizanale de dobora drona rusă-n zbor dacă ar fi fost azi. Deschideai geamurile larg și muzica trebuia să treacă Bahluiul, dacă voiai să se vorbească măcar câteva zile despre bairamul tău și despre tine, implicit. Era foarte important, pentru că așa urcai repede și ușor câteva trepte bune pe scara popularității, în cartier, între colegi, între golani, dar cel mai important, în ochii conturați cu creionul chimic, al gagicilor.

       Apoi era cel cu stația. Stația era o sculă ca un ceva lung care amplifica muzica. Ba nu. Vorbesc prostii, era o sculă ca un ceva lat, cu multe butoane, potențiometre și reglaje fine. Fără stație, dansai la bec. Iarăși, trebuia să fie ceva profi, un Technics, un AKAI, un Grundig, erau pe atunci câteva nume grele, care-și împărțeau tot respectul sunetiștilor. Adevărul e că se auzea foarte mișto dacă știai să umbli la puzderia aia de butoane. 

      Al treilea era cel cu sursa de redare a muzicii, de regulă magnetofon sau casetofon. De multe ori erau și-și, pentru că unii aveau muzica trasă pe benzi de magnetofon, un pic mai scump dar mai profi, alții pe casete, mai accesibil. Muzica se căra cu spatele. La ditamai sculele se adăugau gențile cu benzi și casete, eventual ceva lumini disco. Pe scări, până la etajul 4, în blocurile fără lift. În blocurile cu lift, până la etajul 9, pentru că nu mergea liftul. Iar dacă mergea liftul, nu-l luai, pentru că nu voiai să se întrerupă curentul când erai în lift. ”Muzicanții” nu-și cărau ei sculele, era sub demnitatea lor. Dacă era și sub demnitatea celui care organiza cheful, se angajau șerpași de la bloc, copchii mai mici, de 12-14 ani, care, astfel, își câștigau un loc la petrecere, alături de cei mai jmecheri băiețași. 

       La bairamurile puilor de nomenclaturiști, ospătari, gestionari, pochi și în general, la categoriile sociale privilegiate, exista, pe lângă cele mai fine scule audio, și câte un Holy Grail al anilor 80, adică un VIDEO. Muzică pe video! Asta era barosăneala supremă. Într-un fel, era mai bine așa, pentru că numai străinii și foarte bogații aveau ochii antrenați să se uite mai multe ore la videoclipuri occidentale și să nu orbească de atâta putreziciune capitalistă! Noi ne uitam duminica, la Utrenîia Poșta, vedeam jumate de video străin și povesteam o săptămână despre asta.

      La începutul chefului, pe măsură ce venea lumea, se formau bisericuțele. Fetele stăteau jos, pe scaune, pe canapea, pe fotolii, pe ce naiba mai era prin sufrageriile alea. Băieții, la rândul lor, își găseau  de treabă la fumat în bucătărie, la servit un pahar, se mai spunea o glumă, se mai interpreta un banc. Se schimbau priviri. Se cântăreau șanse. Se cizelau replici. Se elaborau strategii, se adunau informații. Se răspândeau arome de Farmec Cluj, Rexona și Tarr, loțiune după ras. 

      În tot acest timp se juca cartea nebăgatului în seamă, de ambele părți. Ele nu-i vedeau pe ei, iar ei erau inocenți Adami, cu coastele încă intacte. Și aici intervine, de când e lumea și pământul, cel mai bun prieten al omului: șarpele. În cazul nostru, al anilor 80, scorpionul.

      Pentru că, dacă ar fi să aleg un simbol al bairamului, un zeu protector, l-aș alege fără ezitare pe Klaus Meine, solistul trupei Scorpions. Iar ca imn, ”Still loving you”. Mulți mileniali și zetiști a nășit herr Klaus! Aoleo. Un prenume care ne urmărește, nimic nu-i întâmplător, ghinion. Mă refer, desigur, la filmul ”Klaus și Barroso”, cu Nicolae și Micutzu.

       Puteai să dansezi cu bibelouri băgate-n pantaloni, să bei vodcă din peștele de pe televizor, să fumezi cu nasul, să faci baloane de săpun cu fundul, să urli ”Brain! Brain!” și chiar să mănânci creier crud, să lipești chiștoace de tavan, puteai să faci orice, sau puteai doar să stai sictirit într-un colț, făcând pe Titi-Duru: nu aveai scăpare! 

     Venea momentul așteptat de toată lumea. Se făcea o liniște un pic mai lungă. Se schimba banda. Ca un șarpe lung, banda cu bluzurile lui Scorpions se înfășura în jurul taliilor, ridica de pe scaune, aducea din balcon, din bucătărie, apropia oamenii, îi înfășura tot mai strâns, până le ajungea în jurul gâtului. Și duși erau. Doi câte doi, cădeau răpuși de întuneric. Se făceau lipeli, se făceau dezlipeli, se schimbau macazuri, se repurtau victorii legendare, se rata cu poarta goală, într-un cuvânt se făcea istorie. Doar un cuplu rezista până acolo unde se termina banda și începea să răsară soarele. Aceiași. Cei mai buni prieteni. Bețivii funcționali ai grupului. Și astăzi, după 40 de ani, pun pariu, că fie nuntă sau botez, cumătrie sau orice alt eveniment, tot acolo, în lumea lor, îi găsești. ”Hai, mai dă și mie o țigară pînă vine tata din armată”... Simpatici.

     Era frumos. Mi-e dor de tine, bairamule. După revelion, erai cel mai tare, pe vremea aia, ba chiar până prin 2000. 

  Pînă la  Final Countdown, îți spun sincer, Still Loving You!

    

Bucătăria crepusculară

 

   Bucătăria mea e portal spațio-temporal. Sunt convins. Uneori, obiectele dispar inexplicabil, fără urmă, nu e o glumă, e real. De apărut, nu a apărut nimic. Și mai trebuie și văruită.

    Bunăoară (ce-mi place să încep o frază cu acest arhaism!), eram la geam și fumam. O țigară. Cu tutun. Nevată-mea nu era acasă, așa că, mai târziu, nu m-a crezut când i-am povestit ce s-a întâmplat. Fiind un neîndemânatic de mare excepție, am scăpat țigara fumată pe trei sferturi, aprinsă, între calorifer și perete. Caloriferul e fix sub geam. 

     Panicat, am căutat potențiala sursă de foc. Nimic. Nici un fum. Nici o țigară. Am luminat cu telefonul, am introdus între calorifer și perete diverse cozi de linguri de lemn, bețe, sârme, am trimis gândaci antrenați să găsească mucuri de țigări, nimic. Gândaci Wagner, cu experiență, nu de ăștia obișnuiți, de bucătărie. Am făcut tot posibilul, am căutat și în jurul caloriferului pe-o rază de 1 km, l-am sunat pe Arafat, SMURD, minidrone, 112, 223, 334...abolut nimic. Glumesc, evident, dar aria de căutare fiind restrânsă și destul de clară, am rămas cu o senzație ciudată. Ar fi trebuit doar să mă aplec, să ridic obiectul și să continui să-l fumez. Mă credeți, nu mă credeți, țigareta aia n-a mai fost de găsit. Practic, a dispărut sub ochii mei. Ca și cum am asistat la un truc ieftin, performat de un magician rârâit, de etnie găgăuză, cu părinți divorțați, crescut de bunici undeva, pe lângă Cahul, închiriat pentru o petrecere de copii, doar că fără magician. Și fără petrecere de copii. 

    Acum, eu ca eu, am aprins altă țigară și mi-am văzut de viață. Dar închipuiți-vă ce față a făcut alter-ego-ul meu din universul alternativ, în care am scăpat țigarea, când a simțit fum la bucătărie. Cum îl cunosc, cred că s-a enervat teribil: ”cum naiba a reușit vecinul de deasupra, să arunce, cu efect, o țigară care să intre pe geam, fix în bucătăria mea?!...cu geamu-nchis!!!”

    Doamne, sper că n-am provocat vreun incendiu în alt univers! Poate băiatul ăla, de acolo, adică eu, nici nu fumează! Poate că nu are nici asigurare. Cuprins de remușcări, am scris 5427 de bilețele cu scuze și din când în când, le arunc între calorifer și perete, cu speranța că vor ajunge fix acolo unde a ajuns și țigareta. Tot n-a funcționat, dar am reușit să dau foc la un prosop de bucătărie. Pentru că, m-am gândit eu științific, că s-ar putea să fie și ceva termic în ecuația asta spațio-temporală. Că doar țigarea s-a dus aprinsă. Nu-s prost degeaba. Deci am început să arunc bilețele mocnite. 

     Până m-a prins nevastă-mea, într-o noapte de marți spre miercuri, în care, pe lângă faptul că mă uitam ca hapsânul, de unul singur, la noul episod din Shogun, mai și făceam mizerie și fum cu fițuicile mele flambate. A luat un bilet și l-a citit: ”Știu că, deși avem același suflet, trăim în universuri diferite. Totul este imposibil între noi. Sper să mă ierți pentru tot ce ți-am făcut, să te ridici din cenușă și să mergi mai departe. Poate că undeva, la infinit, ne vom întâlni. Semnat, Alter-Ego-ul tău.” Ei, ia încearcă tu să explici, la 3,00 dimineața, 288 de bilețele (că atâtea mai aveam), folosind ca argument falia spațio-temporală. Ți se va răspunde la fel, însă se va folosi ca argument falia cranio-cerebrală. Că tot mă uitam la serialul de succes mai sus menționat, am vrut să-mi fac sepukku, dar nevastă-mea mi-a pus condiție să spăl pe jos și să strâng când termin. Dacă o prindeam în toane bune, strângea dânsa mațele de pe gresie, fără nici o supărare, așa însă, a trebuit să găsesc o cale să trăiesc dezonorat și m-am dus la culcare cu patru de nu. Dac-o mai fi cineva samurai cu așa o bucătărie SF!

    Dar asta nu e tot.

    Ca să mă scoată din minți, universul mi-a mai copt una. Că tot vorbim de bucătărie, unde se coc diverse lucruri. De exemplu, bananele. Le cumperi și le pui în bucătărie, unde se coc până se fac maro de tot și le arunci. Apoi cumperi altele. Revin: de această dată eram singur în bucătărie, dar soția era acasă. Nu cu mine în bucătărie, dar acasă. Am scos din frigider un borcănaș nu mai știu cu ce, dar cu capacul nedesfăcut. Capac de ăla, de concurs, de competiție. Vidat, sau cumva-ceva. Mă încordez și sare capacul. Sare ca din arc. Se duce ca anii tinereții. Eu eram lângă frigider, la 30 cm de masa din bucătărie. Capacul a sărit înspre masă. Mă uit pe masă, nu-i capacul. Văd, în schimb, o jumate de țuică. Mă uit pe sub masă, nu-i capacul. Însă, ce să vezi, mai la perete, 2 litri de vin. Mă uit prin bucătărie, așa, în general, nu-i Stela. Gata, că m-am uitat destul, dă-l în p...mea de capac, că mai avem și altceva de bău...pardon, de făcut!

      Nu, iar glumesc. N-am renunțat. O chem pe Stela. Eram foarte plin de mine, iată, în sfârșit, pot să-i demonstrez că, din bucătăria noastră, dispar lucruri. Îi arăt borcanul, știa despre ce e vorba, știa că avea capac nedesfăcut, i-am arătat cum a sărit, ia să vedem dacă îl mai găsim. Veți crede că l-a găsit imediat. Că-s eu nebun. Sunt, nu zic nu, dar nu. Nu s-a mai găsit nici un capac, niciodată. S-a căutat cât se poate de temeinic, s-a dat masa la o parte, frigiderul, bucătăria, totul. Capacul...poc, prin portal, la vale, cine știe pe unde o mai fi acum. 

    Culmea e că Stela nu mă crede nici azi! Mai mult, insinuează pe față niște lucruri care nu se insinuează așa, direct, dar eu nu recunosc nimic, nici nu cunosc, nici nu recunosc! Mă simt ca în Dosarele cu șină-n X, când Mulder îi explica lui Scully că e groasă, dar ea cică pînă nu vede, nu crede. Pentru că am uitat să vă spun, imediat după dispariția acelui capac, au dispărut și țuica de pe masă și vinul de sub masă. Ce să-i faci, uneori, seara, adevărul e dincolo de noi...