Niște gânduri, niște rânduri

      

Oare cum va fi ultima mea zi? Va începe dimineața? Mai pe la prânz? Va avea un deznodământ așteptat? Sau va fi o surpriză totală? Va fi o eliberare sau un abis al regretelor?

      Mă întreb.

      Vaaai, Nicu, dar nu se face așa ceva, ce-i cu vorbele astea?! Ești bine? Hai, fii mai vesel, uite ce familie frumoasă ai, nu trebuie să te gândești la așa ceva!

     Vă rog să-mi permiteți, toți cei care gândiți astfel, să vă invit din tot sufletul și cu cele mai sincere intenții, să nu ne mai kkm pe noi: știm sigur că într-o zi vom da colțul. E ok să ne gândim la asta, nu e nici un secret. De parcă, dacă te ferești de subiectul ăsta, te ocolește moartea. Nu cred că funcționează așa. Știuuuu, gândurile negre atrag energii negative hai siktir. Fumezi ca pachebotul, mănânci numai hiroșime cu de toate, gâfâi de efort când aprinzi lumina, bei ca județul Vaslui mutat pentru o lună-n Rădăuți, dar mori de la gânduri negative! Alo. E mai bine să ții otrava asta în tine? S-o îndeși în subconștient, pretinzând că nu există?

    N-a omorât pe nimeni, dacă, într-o după-amiază ploioasă de februarie, m-am plimbat după căderea întunericului, printr-un vânt rece, ascultând The Cure și gândindu-mă la moarte. Melancolia e o stare superbă, inspirațională. E un exercițiu foarte relaxant și foarte sănătos să opui, din când în când, hăhăielilor retarde și jâmbatului exasperant de fals de pe social media, surâsul albastru, ridat, dar sincer, al visării.  E pachetul perfect pentru o seară reușită. E ca și cum ai privi Pământul de undeva dintr-o lojă a universului, de la o distanță nedefinită, dar suficient de mare încât timpul să pară o vacă neagră cu stea în frunte, iar toate zbaterile și dezbaterile politico-sociale, toate problemele esențiale ale omenirii să pară niște băleguțe în urma trecerii timpului.

    Indiferent de cauze, ziua aia, vine. Indiferent de cât sport ai făcut, de câte porcării fără gust ai mâncat, sau de cât post și rugăciune ai efectuat, ziua ta de naștere are o soră geamănă. Am auzit de Pământ plat, am auzit de nanocipuri care încap într-un ac de seringă, am auzit tiktokăriile marca Mesia de România,  însă n-am auzit, încă, o conspirație care să zică că oamenii sunt nemuritori. Ce se spune despre Ion Iliescu, nu se pune. Așa că, până atunci, am tot dreptul și e perfect normal să fac un exercițiu de imaginație, încercând să anticipez un context. Sunt conștient și sunt sigur că orice mi-aș imagina eu acum, nu va avea nici o legătură cu ceea ce va fi atunci.

     N-am cum să deduc detalii concrete, cum ar fi anotimpul sau vremea din ziua aceea. Ori, ce lună a anului va fi. Aș putea încerca să ghicesc, așa, la noroc, dar păcănelele nu m-au interesat absolut deloc în timpul vieții și cu siguranță că mă vor lăsa perfect rece și după moarte.

     Dar nu cred că aspectele astea exterioare contează. Ce mă întreb eu, de fapt, e dacă, chiar înainte de marea trecere, există semne premonitorii. Dacă vuiește pământul, ca înainte de cutremur. Dacă ai un vis prevestitor. Dacă ți se zbate un ochi. Orice. Așa mi s-ar părea corect. Totuși, se termină o viață de om, nu un episod din Game of Thrones! Culmea ar fi ca, în loc să-ți treacă prin fața ochilor propria viață, să se deruleze reclame la alte vieți, ca la Netflix:  ”Pentru că ai urmărit viața lui Ci.Nicu, din aceeași categorie: Viața lui V.T.Popescu, sau Icsulescu...”.

     Mi s-au întâmplat mai multe lucruri care, în cultura populară, sunt interpretate ca preavize venite de dincolo, dar uite că și acolo e o birocrație ucigătoare, pentru că nu s-a finalizat nimic, deocamdată. Am visat oameni morți pe care i-am îmbrățișat în vis și cu care am vorbit. Mi-au intrat pe geam păsări. Mai demult, mi-a intrat chiar un liliac, care s-a rotit în jurul lămpii din sufragerie, băgând groaza în Vasilica, pisica noastră de atunci. Ba chiar m-am trezit într-o dimineață, devreme tare, în dormitor, lângă pat, cu un schelet îmbrăcat în negru, cu o coasă, care mi-a zis ”E timpul. Vino...”, însă pînă m-am ridicat din pat, până mi-am făcut cafeaua, pînă m-am uitat la un podcast, până mi-am făcut și am servit micul dejun și am spălat vasele, până am băut cafeaua și am mers la baie...a plecat. Nu mi-am imaginat că până și Moartea are un dead-line!

    Trebuie spus că nu capătul drumului e cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla în viața asta. Moartea cuiva apropiat, asta e cea mai nasoală. Atât pentru noi, cât și pentru cei din jurul nostru. Ar trebui să ne gîndim mai mult la ei, decât la noi înșine. Cum să le facem timpul rămas după despărțire, mai suportabil? Cum îi ajutăm să unească clipele în ore, orele în zile, iar zilele în ani, astfel încât viața să aibă un sens? Ce le putem lăsa ca să știe cu certitudine că singuri-singuri nu vor fi niciodată? ”...un milion de euro!...” aud din sală. S-o crezi tu.

    În primul rînd, trecutul nu poate fi șters. Nimeni și nimic nu ni-l poate confisca. Asta nu înseamnă că trebuie să trăim în trecut. Dimpotrivă. Cel ce rămâne pe pământ, trebuie să încerce să înțeleagă că viața nu e un monstru care i-a răpit niște ani alături de un om, ci e aceeași viață care i-a dăruit niște ani alături de acel om. Nu știu dacă va reuși. Probabil că nu. Dar poate că merită încercat. 

     Zic tot felul de lucruri, dau tot felul de sfaturi, pe care eu, personal, nu știu dacă le pot pune în aplicare. Însă caut. Formulez întrebări la care nu cred că există vreun răspuns traductibil în cuvinte. Paralizat de frică, îndrept lanterna spre adâncurile unor cotloane din care nici nu-mi pot imagina ce monștri vor ieși! Însă, altfel nu se poate. Nu am un milion de euro și n-o să am niciodată. Ce pot eu să las, din mine, după mine? Niște gânduri, niște rânduri.

Pupincurriculum vitae

     
    Nu pot să fiu pupincurist. Din respect pentru oameni, în primul rând. În al doilea rând, dintr-un normal simț al penibilului. Pupincurismul mi se pare un mod direct de a spune ”eu te consider atât de prost, încât să crezi ca prostul, că eu sunt sincer când te pup în cur, că nu vreau nimic de la tine, că deși te-aș scuipa între ochi, tu ești atât de prost încât să crezi că îmi place și că sunt onorat să fac asta. Ești atât de idiot încât să-ți închipui că părinții mei m-au crescut, au investit în mine dragoste, timp, efort, bani, că eu am investit în mine timp, efort șamd ca să ajung unde am visat: cu nasul între bucile tale! Îți mulțumesc că exiști. Da, sub soare există un loc pentru fiecare, dar la umbră, sub curul tău, sunt doar eu! Așa că ți-am făcut o cafea și permite-mi să-ți spun că parcă ai mai slăbit”. Asta, în varianta în care șeful pozează în Albă ca Zăpada, curat, nevinovat și asumat în conformitate cu laudele pe care i le susuri în ureche.

    În varianta în care eu te pup în cur și tu știi că te pup în cur și accepți, mi se pare și mai grav. Pentru că avem una din două situații: 

    1. cel pupat în cur, ori se consideră pe bune superior proștilor din jur, în consecință osanalele, florile, bumboanele și cafelele i se cuvin de la sine. Pe lângă alte lucruri. Genul de șef care cere lista cu numele sclavilor care au contribuit la cadoul pentru ziua lui și cât a dat fiecare;

    2. ori știe că e un cârnat, dar, din jegoșenie, sadism, manelism sau din orice  alt motiv subuman, îi face plăcere să-i umilească pe cei din jur. Care, în acest caz, merită pe deplin să fie umiliți.

     Dacă aș fi în poziția de a face umbră pământului cu dosul, cu alte cuvinte, dacă aș fi un șăf de orice fel, nu aș accepta așa ceva. În primul rând nu mi-ar place gestul, atitudinea. M-aș enerva: ”- Ce tot cauți, mă, la mine, la birou? Te tot învârți pe aici, n-ai treabă?!” În al doilea rând, asta înseamnă să trișezi. Față de ceilalți colegi. Să soliciți și să obții foloase necuvenite. Fix asta e. M-aș simți prost să fiu luat de idiot de către un nesimțit. Zic ”nesimțit” pentru că trebuie să fii un mare nesimțit ca să nu-ți pese cum te privesc colegii după ce ai fost promovat în locul unui profesionist care chiar ar fi meritat promoția aia. Ca să nu mai zic ce penibile, ce vomitive sunt situațiile în care șeful își promovează/protejează pupincuristul (cunoscut ca atare de tot colectivul), în mod evident și toți ”prietenii știu de ce”.

    Ați văzut seria de filme cu jandarmii din Saint Tropez? Cu Louis de Funès? Cine le-a văzut își amintește relația dintre Cruchot, personajul lui de Funès și ”mon adjudant”, superiorul său. Dincolo de cheia comico-parodică în care era prezentat, pupincurismul, era o normă nescrisă, dar la fel de obligatorie ca oricare alta din regulamentul de conduită militară. Ce coloană flexibilă aveau atît Cruchot cât și plutonierul Gerber, ce repede se translata comportamentul de lingău de la unul la celălalt, în funcție de cel care era la conducere! Instantaneu. Cam despre asta e vorba.

     Pe undeva, totuși, am senzația că greșesc. Cred că așa funcționează lumea, așa a funcționat dintotdeauna și așa va funcționa întotdeauna. Șefii nu se simt jigniți atunci când sunt limbuiți în partea dorsală, ba chiar dimpotrivă, iar subalternii nu au simțul penibilului, nu au nici o rușine care să-i împiedice să practice ceva atât de grețos în public. Pupincurismul bate...la fund, ca să zic așa, profesionalismul. Profesionalismul chiar deranjează, de multe ori.

     Pupincurismul e un talent. E o abilitate. În politică, mi se pare chiar o necesitate. Pentru mulți, e singura calitate reală, singura realizare profesională demnă de trecut în CV, care astfel, s-ar transforma în PV (Pupincurriculum vitae).  Eu, dacă aș încerca să fiu pupincurist, aș obține rezultatul opus celui scontat. Aș avea grația unui cimpanzeu care încearcă să facă balet. Însă oamenii sunt oameni: nu le place să le spui adevărul, oricât de frumos ai încerca să-l ambalezi. Pe de altă parte, mie, personal, mi se pare că orice fel de comunicare care nu are la bază adevărul și logica, nu e altceva decât o pierdere de timp.

    But, it`s just me. Cum spuneam, cred că greșesc pe undeva. Sunt, mai mult sau mai puțin decât foarte mult, un inadaptat. Am văzut un documentar, pe Netflix cred, ”Chimp Empire”, despre două triburi de cimpanzei care se războiau. Triburile erau organizate ierarhic, iar ca să urce pe scara ierarhică, tinerii cimpanzei,  trebuiau să-i perieze, la propriu, pe cei mai în vârstă. În special pe cei cu poziție de conducere, nu pe orice maimuțioi fără dinți în gură. Stăteau lângă ei și îi căutau de purici pe care-i înghițeau pe loc, când îi prindeau, cu speranța că, într-o zi, serviciile lor vor fi recompensate. Ceea ce, se cam întâmpla. Atenție, nu toți aspiranții erau acceptați ca depurificatori. Existau și respinși. Care, ulterior, dezvoltau frustrări...în fine, e interesant documentarul, dar ne îndepărtăm de subiect.

    În concluzie, pupincurismul e ceva natural, ancestral, cred că, atât mitologia cât și religia relevă, ba chiar promovează ceva asemănător: ofrandele care se aduceau zeilor, jertfele, preamărirea, preaslăvirea etc. Poate că pupincurismul face parte din instinctul de supraviețuire, nu știu, dar luni dimineața, pe nedezmorțite, pe fondul hipersensibilității profund umane cu care ai ieșit din week-end, neavând răgazul să te depersonalizezi, să te transformi la loc, într-o cifră dintr-un excel, scene de genul ăsta te pot afecta emoțional și stomacal.

Ca s-o lămurim și cu furtul tezaurului dacic din Olanda

     

       Duminica trecută, cum ar veni pe 26 ianuarie, fix de ziua lui Ceașcă, am ieșit să duc gunoiul. Era dimineața, cam devreme pentru o zi de duminică, dar ploua. 

       O ploaie ciudată, sărată. M-am mirat cât m-am mirat până când mi-am dat seama că stropii de ploaie nu erau stropi de ploaie, ci lacrimi. M-a trecut un fior rece pe șira spinării, ”să vezi că plânge Cerul de ziua lui Ceaușescu, am pus-o!”. Noroc că m-am întâlnit cu o vecină, o doamnă în vârstă, care se întorcea de la biserică cu hârtie igienică și ulei la ofertă de la Lidl. Avea și dumneaei ochii în lacrimi, așa că am întrebat-o ce s-a întâmplat. 

     Și atunci am aflat. Undeva, în Olanda, niște nenorociți ne-au mai furat un tezaur!!!

     Parcă suntem blestemați: la țara săracă, nici tezaurele nu trag. Ne pleacă tezaurele, nu`ș de ce, sunt muzeele mai bune în străinătate, au parte de mai mult respect? Nu știu. Doar pe ăla folcloric nu-l fură nimeni, nu`ș ce naiba!... Însă tezaurul ăsta a fost special, nu era orice fel de tezaur, era un tezaur dacic, vă dați seama?! Un coif și trei brățări, toate din aur și numai din aur. Până aici ne-a fost!  Toată țara era în șoc. Circulația s-a întrerupt, oamenii au ieșit în stradă cu un fel de burlane în vârf de băț, adică steaguri dacice, de alea cu cap de lup și trup de șarpe, cu căciuli tarabosstes și tricouri cu Sarmisegetuza, made in China. 

    În duminica aia, s-a plâns enorm fiindcă s-a furat monstruos. Numai Iliescu și încă cineva n-au plâns, fiindcă Moscova nu crede în lacrimi. Crede în informație.

    Era de așteptat să se plângă pe rupte: în România, copiii nu joacă jocuri video, nu au smartfoane, în timpul liber joacă doar un singur board-game, ”Dacii și Romanii”. În consecință, plângea copiii că s-a furat tezaurul, de parcă le-a luat spărgătorii din Olanda acadeaua dacică de la gură. Total atipici, adolescenții români nu merg prin cluburi, o ard doar pe la muzee, teatre și situri arheologice, iar la sfârșitul lui a douășpea, dansează ritualic la decebalul de absolvire. Plângea adolescenții în duminica aia de parcă a dat cu capul de tiktokul ușii. Dar cine nu plângea! Toată România era o Fefeleagă, o Vitorie Lipan, într-un cuvânt, o Leopoldină Bălănuță cernită și îndoliată la gândul că falnicul nostru coif a ajuns vază pentru lalelele olandeze!...Ce mai, s-a plâns un fluviu, s-a plâns un ocean...plângea și caii de la Dacia Logan! Pentru că, lucru știut, pe cât de mult ne cunoaștem istoria, pe atât de mult, ba chiar de trei ori mai mult, o iubim! 

      Ia să calculăm ce mult ne iubim istoria: trei ori zero egal zero. Varză, viezure, vâzdoagă, zer, zero.

      Da, statul român e păgubit. Puțin spus păgubit. Da, sunt piese de o valoare inestimabilă, de neînlocuit. La nivel identitar, pentru poporul nostru, pentru istoria noastră, e o lovitură teribilă. Fatală.

     Dar hai să fim sinceri, cui îi pasă?! Cui îi pasă cu adevărat?! 90% din populația României nici nu știa de existența acestor obiecte! Dacă, în loc să le fi dus în Olanda, le-ar fi plimbat în turneu prin țară, nu venea nici dreacu` să le vadă. Gratis. Vă spun cu toată convingerea mea de cetățean român: no country for old treasures! Ăsta-i adevărul. 

      Stau muzeele cu zeci, poate chiar sute de artefacte prețioase, în cutii, la naftalină, n-are nimeni nici o problemă cu chestia asta. Bate vântul prin muzee (înafară de câteva, dar alea-s afaceri private), paiangănii expun galerii întregi de pânze celebre cu muște moarte, nu doare pe nimeni nici la trei metri în fața...lupului dacic. Paradoxul acestui tezaur e că, dacă nu se fura, nu exista! 

     Ca să găsim o minimă consolare în toată nenorocirea asta, hai să privim lucrurile (și) astfel: 

• cineva a fost suficient de interesat de tezaurul nostru, de istoria noastră, încât a angajat profesioniști, care probabil au costat foarte mult, ca să valorifice aceste minunate obiecte, într-o colecție privată, accesibilă exclusiv unui cerc, pe cât de restrâns, pe atât de select;
• muzeele și-au făcut reclamă și aproape sigur vor primi bani de la buget;
• a aflat lumea de vestigiile astea mișto;
• statul român va primi o despăgubire, bani puțini dar adevărați, cu care se poate face ceva, pe când coiful ăla stătea pe undeva și doar aduna praf;
• mass-media a trăit o săptămână din știrea asta;
• putem să le cerem olandezilor portul Rotterdam în locul tezaurului și să-și ceară scuze că ne-au frecat atâta cu șenghenu` și să recunoască că portul Constanța e mult mai tare;
  
• internetul s-a îmbogățit cu meme noi, de pe la noi.

     Cât despre hoți, numai de bine: au dovedit că sunt profesioniști. La nivel de Olanda, nu de țară de mîna a treia. Eu cred că statul român îi caută ca să-i angajeze, nu ca să-i aresteze, pentru că trecem printr-o perioadă grea și avem nevoie de specialiști în orice domeniu.

       Hai să fim serioși. Atâta ipocrizie, atâta inflamare flatulantă, atâta indignare patriotardă, atâta pizmă creață, atâta vrăjeală și candeală la știri...Hai, mai tăiați-o, că s-a dus prea în sus!

În noaptea aceea, am avut un vis ciudat. Sub impresia momentului, cred, am visat că stăteam la un șpriț cu Decebal, în bar la Traian. Supărat, a trântit căciula pe masă și într-o română perfectă a declamat: "- Adică vreți să spuneți că vă fură unii de 35 de ani din buzunare și nu numai că nu le puneți brățări neo-daco-getice, ba chiar, ca pedeapsă, îi tot realegeți, iar acum vă pleznește o venă fiindcă trei băieți au furat și ei, într-o seară de sâmbătă, trei lulele cu care voi n-aveți nici o treabă, dar absolut nici o treabă?! Hai, Zamouilxe!"

    Apoi s-a mai calmat, m-a întrebat ce mai face domnul Dinică, mai arată el romanilor pe unde curge apa, ”ca un câine turbat în nemernicia lui”? I-am spus c-a murit și s-a veselit (el, Decebal), că așa era obiceiul la daci.

I`M BLUE Da ba dee da ba di

       Întîmplător, anul acesta, ziua mea de naștere s-a suprapus cu a treia zi de luni din an, denumită și ”Blue Monday”, ”Lunea Tristă”, cum ar veni. Nu intru în amănunte, pleonasmul ăsta a apărut, cică, în 2005, în cadrul unei campanii publicitare. Dacă vreți să aflați mai multe, aveți internet. Eu profit de ocazie, ca să zic câte ceva despre obiceiul ăsta de a-ți bate joc de glicemie în special și de sănătate în general, sărbătorind faptul că te-ai născut și n-ai murit încă. Cumva, e o contradicție aici.

      Deci, zi de naștere. Naștere naturală sau cezariană. Cu toții am trecut prin asta. Ia să vedem -prin aplauze - sunt în sală persoane care nu s-au născut? Nu râdeți, nebunia n-are limite, poate sunt persoane care se identifică ca spirite libere, nenăscute, captive într-un corp care nu le aparține și care nu le reprezintă...Totul e posibil în ziua de azi. 

     M-a distrat când am auzit la radio că ziua mea de naștere e cea mai tristă zi de anul acesta. Când am mai auzit că tot în aceeași zi e și înscăunarea domnului Donald, mi-a venit să mă sun și să mă felicit. Ceea ce am și făcut. Dar nu mi-am răspuns, nesimțitul de mine. Care m-o mai suna eu, pe mine, vreodată!

     N-am sărbătorit, n-am făcut bairam, n-am avut tort cu lumânări. Nici n-am simțit nevoia. Și chiar dacă m-aș fi spart în distracții, ca artificiile pe cerul de Anul Nou, ar fi fost doar o formă fără fond. Ceea ce nu e bine deloc. Viața trebuie iubită și sărbătorită, nu doar îndurată. Când dispare entuziasmul, e un mare semnal de alarmă. E grav. Înțeleg că omul se transformă, înțeleg că într-un fel simți viața la 20 de ani, altfel la 40 și un pic diferit la 60. Ai alte pasiuni, alte preocupări, altă rutină. E ok. Nasol e când, din actor principal devii figurant, iar din figurant devii spectator. Când ajungi să privești viața din spatele unui geam bulletproof. Pentru că, în scurt timp, te vei plictisi și de asta. Filmul se va termina, lumina se va stinge de cealaltă parte a ecranului și vei sfârși prin a-ți privi propria reflecție în acel geam bulletproof. O imagine îmbătrânită prematur, obosită, blazată.

      Ce-i de făcut? 

      Orice. Altfel, e jale. Orice proiect e bun. Sigur, insuccesul e cel mai probabil deznodământ al celor mai multe idei. Dar alternativa e ceea ce v-am povestit mai devreme, e ceva cu totul și cu totul inacceptabil. Apropo de investirea lui Trump, mă uitam la Elon Musk cum sărea ca un ieduț pe scena aia, salutând mulțimea ca un Hitler pe cocaină. Se bucura, sincer, cu pasiune, că i-a mai reușit o jmecherie. Are toți banii din lume, dar nu asta îl face fericit. Proiectele lui nebunești îl fac fericit. Sigur, era și mult acting acolo,  dar comportamentul lui avea ceva copilăresc, în sensul bun, o bucurie pură, ca și cum Moșul i-ar fi adus cel mai râvnit cadou. Ceea ce, trebuie să recunoaștem, cam așa e: moșul de Biden, pentru că nu s-a retras la timp, i-a făcut cadou o păpușă vie care spune ”money”. O păpușă de miliarde. Practic, domnul Musk are propriul președinte. Urmează să vedem cum se va juca cu el. 

     Trăiți cu pasiune, fraților. Nu există eșec. Orice ați face, distrați-vă pe tot parcursul. Nu vă mai luați foarte în serios, nimănui nu-i pasă de voi și de seriozitatea voastră, iar viața asta, pe lîngă faptul că e una și numai una, alta nu a mai fost și nu va mai fi, e și cea mai mare și frumoasă minune care vi se va întâmpla vreodată. Pe cuvântul meu. Uite, eu scriu. Nu mai stau bosumflat. Scriu toate prostiile care-mi vin în minte, cum mă pricep mai bine. Poate c-am să fac tranziția la video într-o zi, nu știu dacă ați observat, dar nu prea sunt podcasturi pe lumea asta.

     Și mai știți ceva? Mâine, fix de ziua Unirii, am să cumpăr tort și șampanie și am să-mi sărbătoresc anișorii împliniți, chiar dacă încă nu pot să zic că o pasiune a înflorit la firida sufletului meu, dar se zice că, mimând, la un moment dat, ajungi să crezi. Nu știu, dar trebuie început de undeva.

     Vă urez să trăiți ”cea mai tristă zi” nu numai o zi pe an, și nu numai lunea, ci în fiecare zi! Pentru că, astfel, ziua care urmează, oricum ar fi, nu poate fi mai tristă decât ”cea mai tristă zi”...cred. Înțelegeți voi.

Ne mor tradițiile: arta cârpitului

    

      În general, cârpeala e asociată cu sărăcia. N-ai bani să-ți cumperi un lucru nou, îl cârpești pe cel vechi și umbli așa. Da, e și asta. Sărăcie, zgârcenie. Dar v-ați gândit că poate fi și dragoste?

     În copilărie, am avut o vestuță. Printre altele. Aveam haine ”de duminică” și haine de joacă. Uram hainele de ”duminică”. Erau incomode, scorțoase și mă simțeam ridicol când ai mei mă găteau pentru poză. Totuși, printre aceste haine oficiale, aveam această vestuță care îmi plăcea, era molcuță, fără mâneci, mă puteam mișca, nu mă trăgea, nu mă înțepa. N-a durat mult pînă când am agățat-o și i-am făcut o gaură, ceva, în zona pieptului, o zonă cu vizibilitate maximă. Gata cu vestuța. Cum să meargă Prențul cu hainele rupte pe afară? Aș fi riscat să fiu decăzut din toate titlurile nobiliare, iar familia mea să fie alungată în exil. La Vaslui. 

      Așa că, ghici ce era mic, negru și supărat? Eu eram.

      Văzând cum stau lucrurile, bunica mea maternă - o femeie energică, foarte creativă și foarte frumoasă - a luat vesta cu pricina și a peticit-o. Dar nu cum peticești un sac, iei o bucată de cârpă, îi tragi o cusătură grosieră și gata, nu mai curge făina. A făcut dintr-un material roșu, nu știu de unde l-a găsit, o inimă și mi-a pus-o în piept. Unde era stricată vesta. Și ce să vezi? Vesta a prins viață. Inima aia a început să bată. Pentru că lucrurile făcute din dragoste, cu inima, prind viață. De asta, aproape orice poate deveni o artă. Chiar și cârpitul.

    Când nu vrei sau nu poți să renunți la ceva sau la cineva, deși s-a ajuns la un vizibil grad de uzură, repari cât poți, mai cârpești pe ici-pe colo și mergi înainte, nu-i nici o rușine. Așa s-a consacrat noțiunea de ”vintage”, blugii rupți în genunchi și sacoul peticit în coate. Peticul, cusătura, sunt semnăturile contractuale dintre ceea ce este de purtat și purtător. 

      O lume în care se peticește, în care o cusătură garantează menținerea în consum a încă unui sezon a produsului, e o lume sănătoasă, e o lume în care producția este adaptată la consum, prețurile sunt reale, la fel și salariile, economia e stabilă și inflația nu sporește. Când aruncăm haine cârpite, cheltuim din necesitate. Când cheltuim din necesiate, e bine, înseamnă că noi controlăm consumul. Când aruncăm haine doar ușor uzate, cheltuim impulsiv și asta înseamnă că suntem controlați de consum. Consumul ne consumă.

     O șosetă care nu e măcar puțin cusută, nu a ajuns la maturitate deplină. La degetul mare și la călcâi, acolo te uiți, acolo-s vulnerabilitățile.

      De altfel, prima atestare documentară a unei cârpeli, datează din antichitate, poate ați auzit de ”călcâiul lui Ahile”. Nu credeți toate prostiile, realitatea e că Ahile avea o șosetă amintire de la mama lui, cârpită-n călcâi, unde avea brodat simbolul ”Alfa”. Din păcate, de la asta i s-a și tras. Săgeata care l-a omorât.

     Fraților, pe vremea Primului Cârpaci al țării, nu cred că existau șosete, ciorapi, chiloți, izmene, gecuțe, vestuțe, pantalonași, hamleți, fețe de masă, pături și câte și mai câte, NEcârpite! Tot ce se putea cârpi, se cârpea, nimic nu se arunca. Practic, un obiect nu era întreg, pînă când nu avea un petecuț, cât de mic. Așa se personalizau țoalele pe atunci, în felul ăsta luptam cu uniformizarea, cu dezumanizarea. Aveam niște garderobe originale, pline de caracter și particularități. Aveam stil! Era la modă stilul ”nou - purtat o dată și rupt - bătut, pedepsit- spălat, cârpit- purtat restul sezonului”. Cei norocoși și piloși aveau alt stil: refuzat la export...

    Românii erau cârpaci atât de pricepuți și cârpitul era o ocupație atât de răspândită și de necesară, încât termenul a ajuns să fie folosit în diverse domenii și în multe dintre situațiile de zi cu zi. Ce frumos se spunea înainte ”vezi că te cârpesc”, față de buruienosul ”vezi că-ți f*t una” al zilelor noastre! Sau ”cu ochii cârpiți de somn”, în loc de ”chiaun”.

    Iubita mașină Dacia, era una dintre cele mai cârpibile realități comuniste. O sârmuliță, un ciorap de damă Adesgo pe post de curea de transmisie, un cui, o șurubelniță, aproape orice, putea fi utilizat cu succes la ”cârpirea” a 99,90% dintre defecțiunile care necesitau ridicarea capotei motorului. Ia să te văd în ziua de azi, cum explici soției prezența unor fini ciorapi de damă în torpedo! Te mai crede ea că îi ai acolo preventiv, în caz că se rupe cureaua de transmisie?! Vezi tu curea!

      Așa era înainte de revoluția cusută cu ață albă din decembrie. Aveai un singur destin, o singură viață, un singur serviciu, o singură mașină, un singur apartament, un singur partid, un singur conducător. Când se rupeau, trebuia să le cârpești, nu aveai a doua șansă. Nu exista să ”te reinventezi”, să o iei de la capăt, chestii de astea. Dar nici nu poți cârpi la infinit...

      În final, am o veste bună și o veste proastă. Vestea bună e că, stați liniștiți, nu ne moare nici o tradiție, cârpitul merge înainte, se cârpește la nivel internațional. Vestea proastă e că se cârpește de formă, se cârpește spre a se rupe, nu spre a se repara. Se peticește cu minciună, cu dezinformare, cu tictoci. Astfel, cârpitul ăla bun, recuperator, creativ, necesar, are tot mai multe găuri de astupat și noi avem tot mai puține inimi de pus în loc.

     Am prins o bucată bună de comunism, înțeleg și tolerez orice fel de cârpeală: din motive de zgârcenie, din necesitate, din dragoste, după cum am arătat. Cu o singură excepție: când încerci să-mi vinzi de bun ceva stricat. Când îmi umbli cu cioara cârpită și vopsită. Dacă stai să te gândești, de 35 de ani nu s-a făcut absolut nimic nou, doar s-a cârpit așa, de formă. Și mulți zic că s-a făcut, deși habar n-aveau să facă nici pipi la oliță darmite strategie națională. Cele mai periculoase sunt cîrpelile de la educație și sănătate, s-a văzut asta. Spoială, improvizație, minciună și caterincă. Egal moarte cu zile și pericol rusesc. Și când vezi că de zeci de ani nu se face nimic nou, ci doar se cârpește, se cârpește și iar se cârpește sub egida ”trăim iar decenii de împliniri mărețe”, concluzia-i clară: băi, da ăstora, pur și simplu li se rupe! Și-au cam dat în petec. Însă știți ce-i salvează de fiecare dată? Un alt proverb, profund românesc: cum e sacul, așa e și peticul! Și invers, îmi permit să adaug.

       Revin la ideea de mai sus, nu poți cârpi la infinit. Mai devreme sau mai târziu, ața putrezește, se slăbește și se rupe. Când hainele, practic, nu mai există și ai rămas doar cu peticele, atunci trebuie să arunci, să arzi tot ce-i vechi și să-ți iei unele noi-nouțe. Păstrezi doar inima.