Despre viață, la 54 de ani: generalități, banalități și clișee

 

Că sunt și excepții, e altă poveste. Genii, precoci de ăștia. Alexusuțu Machidon, Mozzu Amadeus, Fănică Minune (Stevie Wonder), Mișel Jackson și în general, omuleții care au devenit celebri încă din pântecul mamii lor, vă rog un sincer ”să mă ierți, băieții!”. Eu vorbesc aici de o viață absolut mediocră. 

 Viața și tata m-au învățat că tot ce mi se întâmplă rău, e din vina mea. Nu există scuze. Iar dacă mi se întâmplă ceva bun, nu-l merit și nu-i cazul să mă bucur, pentru că mi se vor întâmpla rele în plus față de obicei, pentru a compensa binele de care am beneficiat nemeritat. Nu zic că fericirea e imposibilă. Zic doar că e insuportabilă.

  Teoretic, Fericirea e accesibilă. Practic, însă, până sus, la cuibul ei, din vârful cel mai înalt al destinului, bietul om trebuie să îndure atâtea mizerii, să înghită atâta găinaț de Fericire, să facă atâtea sacrifcii, să se schilodească în așa hal, încât la final, să nu-i mai rămână nimic altceva înafară de o ură hămesită. Și tare mă tem că singura fericire pe care o va mai putea simți atunci, va fi fericirea de a strânge de gât toți puii de Fericire din cuib. Și de a-i prăji la rotisor pentru a-și hrăni ura. În cazul în care puii nu-s ieșiți din ouă, merge și-o omletă. Nu contează, importantă e concluzia: Fericirea e oxigenul nefericirii. E Fata Morgana din deșertul vieților noastre deșarte. Fiindcă Fericirea asta mereu teoretică, veșnic viitoare, ne obligă la un prezent continuu de nefericire reală, concretă.  

 Tata nu mai e. Preotul l-a repartizat, ca pe toată lumea care a ”absolvit” viața, ”în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea”. Acolo e tata. Eu, personal, din toată inima, sper să nu.

  Dacă există ceva după moarte, nu poate fi decât iadul. Să trăiești veșnic, chiar și într-un rai tradițional, devine, după un timp, un iad. Iadul se construiește în timpul vieții. După, ai la dispoziție o eternitate ca să regreți. Să regreți tot ceea ce ai fi putut face și n-ai făcut. Plus tot ceea ce ai făcut și n-ar fi trebuit să faci. Toate alegerile greșite. Toate clipele fericite care nu se vor repeta. Toate clipele de lașitate din cauza cărora ai ratat oportunități extraordinare. Toate zilele alea gri și anonime, în care nu s-a întâmplat nimic deosebit, înafară de faptul că ai fost oarecum viu și că ai fi putut face în așa fel încât fiecare zi să conteze, să conțină o amintire extraordinară. Sau măcar bună. Și să te împaci cu toate astea. Și te împaci, că ai timp. Așa, și după aia?...O veșnicie. Cu ce dracu să umpli o veșnicie?! 

 Îmi place titlul unei cărți pe care n-am citit-o: ”Viața e în altă parte” (Milan Kundera, scriitor ceh). Parafrazând, în cazul meu, aș zice altfel: ”viața e în alt timp”. La suprafață e OK, însă în adâncime e un dezastru, ca fiecare viață normală. Cine mă contrazice, are dreptate. Are dreptate, dar n-are adâncime. Viața e o nenorocire cu rădăcinile în prezent și cu florile carnivore în viitor. În termeni de specialitate, asta se numește ”anticipație negativă”. Vă las să ghiciți despre ce specialitate e vorba. Anticipație negativă: să vorbim puțin despre viitor.

 Vorbind despre viitor, nu cred că mașinile vor extermina oamenii. Cred că oamenii vor extermina oamenii. Oamenii care vor deveni mașini. Oameni, care se vor dezobișnui să gândească cu propria minte. Care vor lua, repede, de-a gata, ce le va servi AI-ul. Cum zice un mare înțelept: AI, nu AI, tragi la poartă. Oameni ”eficienți”, care vor înlătura umanitatea din calea dezvoltării tot mai accelerate a societății. O societate redusă la o singură valoare: banii. N-o zic eu, o spune domnul Peter Thiel (nu-l știți, e mahăr mare, dar nici el nu vă știe, așa că sunteți chit), ceva de genul ”banii sunt fie importanti, fie sunt totul". Problema e că, din momentul în care totul, dar absolut totul va avea un preț, nimic nu va mai avea, cu adevărat, valoare. Dacă pui un preț – oricât de mare - pe libertate, pe dragoste, pe adevăr, pe dreptate, cineva, la un moment dat, va avea acești bani. Și le va cumpăra. Le va cumpăra și cel mai probabil, le va capitaliza. La va topi, le va mărunți, le va împacheta și le va vinde la bucată. Toate valorile umanității vor fi accesibile prostimii, doar pe bază de abonament lunar sau anual. Basic, Extra sau Premium. La fel, aerul, lumina soarelui și pastilele pentru odorizat flatulența. Asta m-a distrat, am citit-o undeva și am păstrat-o ca premisă pentru niște glume. Haide, ia-o de 3 ori (pe zi), să-ți miroasă curu-a flori! Vă dați seama că statutul social va fi stabilit (și) în funcție de mirosul pe care-l răspândești?!  

”Dușmanii mi i-am pus pe gânduri/ Mi se spune Mister Răscruce de Vânturi/

Sunt pe opulență / Am sexy-flatulență.../My odor, mi amor!/ Vine un parfum de Gucci/ De la Mister dintre bucci”

  Bogații vor emana norișori roz cu note de bemweu, cadaoale tunate, vopsea de tatuaje și aur, în timp ce săracii vor fi mai pe nostalgie, provocând lacrimi, cu arome de Rexona, Fa sau Farmec. Bineînțeles, în scurt timp vor prolifera fake-urile made in China, comercializate în Grand Bazar Istanbul sau online, pe vreo platformă cu ieftineli inutile, al cărei patron nu s-a certat - încă – cu Partidul.

 Redevenind cât de cât serioși, pentru că tot l-am pomenit pe nea Petrică Thiel-deal, trebuie să luăm în considerare și tîmpeniile astea cu acceleraționismul și cu predictibilitatea viitorului. Pentru că mai nou, tehnologia ne-a avertizat că nu există liber arbitru și nici noroc. Sunt studii și cercetări care înclină spre concluzia că, fiecare dintre noi, avem un destin scris în gene, în ADN, ca un cod-sursă. "Modelul Centaur este capabil să anticipeze comportamentul uman în aproape orice tip de experiment psihologic. Acesta a depăşit cu mult modelele specializate pe care cercetătorii le folosesc de zeci de ani":

https://stirileprotv.ro/stiri/stiinta/precizie-inspaimantatoare-inteligenta-artificiala-poate-prezice-ce-face-un-om-inainte-chiar-ca-acesta-sa-stie-ce-decizie-ia.html

  Se presupune că alegerile, deciziile și în general, acțiunile noastre, pot fi anticipate de un computer cuantic. Pentru o sută de ani de azi înainte. Nu știu dacă 100, dar pentru mulți ani, nu o lună-două. O perioadă istorică, cum ar veni. Ce înseamnă asta? Asta ne plasează pe toți într-o piesă de teatru cu 8 miliarde de actori care au, fiecare, rolul – literalmente - în sânge, actori care joacă după indicațiile unui Regizor controversat și complet expirat, pentru nici un spectator. Pe o scenă, evident, plată, că cine a mai văzut o scenă sferică? Logic.

 Nu mai contează că Regizorul a bătut gongul de început (Big-Gong), important că toată producția a fost cumpărată de câțiva mașiniști cu foarte mulți bani, care se înghesuie acum să tragă cortina și să stingă lumina. Au făcut ei niște actori artificiali, au rescris piesa, vor s-o omoare pe asta de-o jucăm noi zilnic, ca s-o pună în scenă pe a lor. Fără Regizori de nici un fel. Nici cerești, nici telurici. N-au nevoie de nici un fel de regizor. Scopul piesei nu e să placă, ci să facă bani ca să controleze Lumea și să controleze Lumea ca să facă bani. Ce n-am înțeles eu: atunci când vor stăpâni și vor conduce lumea ca pe o companie, ei având puterea absolută și toți oamenii de pe Pământ fiind sclavii lor, pentru ce naiba le vor mai trebui bani?!

 Așa arătând viitorul, acum, după 50 și ceva de ani de viață, mă gândesc la un lucru: dacă ar fi să aleg, oare m-aș mai naște o dată? Cu riscul de a nu mai fi eu, cel din viața asta. Să mă nasc cine știe unde pe Pământ, în cine știe ce fel de familie, din cine știe ce clasă socială. Mă pot naște campion olimpic sau paralimpic. Pot fi geniu sau cu retard mintal. Între noi fie vorba, cred că aș înclina spre a doua variantă. Așa cum e lumea azi, retardul e net superior genialității, din toate punctele de vedere. Mai ales dacă vrei să fii, pur și simplu, fericit. Un lucru, aș vrea, totuși, să nu se schimbe: să fiu tot om. Tu ai risca?

 Cu toată sinceritatea, dar și cu multă aroganță, sunt extrem de tentat să zic pas. De cele mai multe ori simt că, o singură tură prin lumea asta profund greșită, mi-ajunge. Am cam văzut tot ce-am văzut și n-a fost neapărat plăcut. Însă, ca o femeie abuzată de consort, care speră că a suta externare din spital (consecință directă a violenței domestice), va fi cu noroc, cred că aș accepta. 

 Poate, dacă îmi joc cărțile cum trebuie de data asta păcălesc computeru cuantic și fac doar ce vreau eu. Iar dacă nu-mi iese cu liberul arbitru, poate voi avea, pur și simplu, noroc, cum ziceam. Hai noroc! La mulți ani mie!

Un veac de singularitate

 

  Singularitate, conform DEX, se referă la calitatea de a fi singular (unicitate) sau, prin extensie, la o ciudățenie sau bizarerie. Termenul are sensuri specifice și în alte domenii, precum în matematică, unde denotă un punct în care un obiect matematic se comportă excepțional sau nu este definit.

  Care credeți că a fost descoperirea care ne-a făcut oameni? Puteți răspunde orice, veți fi aplaudați și înjurați în mod aproape egal.

  Focul? Limbajul? Uneltele? Alcoolul? Dopul legat de sticlă?...Nu prea. Au ajutat și astea, dar evoluția speciei noastre (dacă și asta e evoluție...), a început în momentul în care am realizat că fiecare ființă vie, dar absolut fiecare, fără nici o excepție, într-o zi, mai devreme sau mai târziu, moare. Pe la începuturi, se murea mai devreme. Azi, se moare mai la Est. 

   În momentul în care ne-a fost clar, ca apa de izvor, că viața e finită, ba chiar un pic cam prea scurtuță pentru gustul nostru, ne-am pus pe treabă. 

  Am descoperit focul, am inventat roata, am prelucrat metalele, am inventat alfabetul, scrisul. Hârtia igienică. Am făcut din agricultură o știință, am studiat și am descoperit noi legi ale naturii, noi ramuri ale științei, am descoperit și dezvoltat matematica, astronomia, fizica, chimia. Ba chiar și berea!

    Am inventat tiparul și ideile s-au răspândit, apoi s-au răspândit și oamenii, tot cu ajutorul științei și tehnologiei: compasul, busola și astronomia au făcut posibilă navigația.

   După care, am bubuit, pur și simplu. Revoluția agrară, dar mai ales cea industrială, ne-au pus pe un drum fără întoarcere.

    Am exploatat forța aburului, am domesticit electricitatea. Am descoperit că nu-i rău să ai gaze, dacă le ai sub pământ. Orice ar însemna asta... Sau petrol. De aici și pînă la motorul cu combustie internă n-au mai fost decât 4 timpi și trei mișcări. Au urmat firesc telefonul, radioul, televiziunea. Am ridicat un pic praful de pe Lună.

   Apoi, ne-am obrăznicit cu totul!

  Revoluția digitală. Computerul, PC-urile și internetul, tot felul de jucărele smart, inteligența artificială, iar mai nou, ”creierele” cuantice. Cu noile unelte din dotare am rupt pe toate domeniile, inclusiv pe medicină, pe genetică, vaccinuri, transplanturi și câte și mai câte. Ar fi fost de dorit ca toate astea să ne ajute să avem o existență minunată, de care să ne bucurăm din plin, cu toții, pe tot parcursul unor vieți lungi și fericite.

    NU NE-A FOLOSIT LA NIMIC.

  Ce am făcut, de fapt? În mod inconștient, instinctiv, am încercat să fugim de moarte, asta am făcut. Bineînțeles că n-a ținut vrăjeala. Per ansamblu, am fost dăștepții Pământului, dar am făcut și o prostie mai mare decât toate invențiile și descoperirile la un loc. Care n-au fost rele deloc, să ne înțelegem!

   Însă, în loc să folosim toate acele descoperiri și invenții minunate pentru a trăi mai bine și mai mult, am inventat banii, am redus totul la ei, inclusiv viața omului, crezând că, acei care vor reuși să adune suficient de mulți bani, vor putea mitui Moartea. Cu băi criogenoase, cu transplanturi și transfuzii, cu tratamente șamanice, eventual cu cupoane de reducere la farmacia inimii. 

   Atât de tâmpiți suntem. E ca și cum am fi încercat să scăpăm de umbrele noastre, distrugând sursa vieții, soarele. 

 Epoca luminilor, Secolul vitezei, Era digitală...ce urmează? Acceleraționiștii spun că, în loc să ardem gazu' și betrolu', ar trebui să ardem etapele și să ajungem direct la Apocalipsă. Mă uit geoglobal în jur, înjur și tind să le dau dreptate. Ne descurcăm minunat. Aproape că am eliminat relațiile interumane, prin virtualizare. Izolați, indivizii își pierd mințile și umanitatea. Atât cât aveau, dar orișicât. Procesul de dezumanizare nu va dura mult, rezultatele se văd deja. Ceea ce numim azi, ”om”, va deveni o carcasă lipsită de conținut propriu, original. Din utilizatori vom deveni utilizați. Cei ce vor refuza și cei care se vor uza, vor deveni inutilizabili și logic, vor fi eliminați într-un fel sau altul. Crima se va numi ”optimizare”. 

 Și când ultimul om va agoniza impostabil (în imposibilitate de a posta), privind lucruri neinstagramilizabile (practic, fără sens), cum ar fi asfințitul, norii, păsările, animalele, munții cu vârfurile acoperite de zăpezi eterne și oceanele azurii cu bariere de corali, adică tot ceea ce va continua să existe, cu o divină și totală durere în cur față de dispariția speciei umane, înainte de a închide definitiv ochii, acel om va avea o revelație tardivă: doi bărbați bărboși și pletoși, John Lenon & Jesus Christ, se vor apropia și-l vor privi cu toată compasiunea: "... and everything you ever needed was love, măi Costache, măi...", vor spune ei, fiecare pe limba lui. Omul va face ochii mari, va întinde o mână spre John Lenon și va murmura: ”- Jesus!..." (Christ zâmbește) "...John Lenon, is it really you?!" (Christ nu mai zâmbește).

   Va fi ultimul clip făcut de un AI. De un AI care-l va cunoaște pe acel om mai bine decât mama lui. Care va ști exact cum să-i facă trecerea mai ușoară. De AI-ul la care, acel om va fi fost conectat, practic, toată viața lui, așa cum copii din ziua de azi se nasc cu tiktoku-n sânge. Ultima revelație a omului va fi că specia dumnealui nu a avut nevoie nici de bani, nici de toate tâmpeniile astea. Nici măcar de nemurire.

  Astfel, cercul se va închide: ultima revelație a omului, va fi prima revelație a mașnii - toate ființele vii, sau cu conștiință de sine, sunt muritoare. Cu o excepție. 

 Atunci va începe primul veac de singularitate.

Niște gânduri, niște rânduri

      

Oare cum va fi ultima mea zi? Va începe dimineața? Mai pe la prânz? Va avea un deznodământ așteptat? Sau va fi o surpriză totală? Va fi o eliberare sau un abis al regretelor?

      Mă întreb.

      Vaaai, Nicu, dar nu se face așa ceva, ce-i cu vorbele astea?! Ești bine? Hai, fii mai vesel, uite ce familie frumoasă ai, nu trebuie să te gândești la așa ceva!

     Vă rog să-mi permiteți, toți cei care gândiți astfel, să vă invit din tot sufletul și cu cele mai sincere intenții, să nu ne mai kkm pe noi: știm sigur că într-o zi vom da colțul. E ok să ne gândim la asta, nu e nici un secret. De parcă, dacă te ferești de subiectul ăsta, te ocolește moartea. Nu cred că funcționează așa. Știuuuu, gândurile negre atrag energii negative hai siktir. Fumezi ca pachebotul, mănânci numai hiroșime cu de toate, gâfâi de efort când aprinzi lumina, bei ca județul Vaslui mutat pentru o lună-n Rădăuți, dar mori de la gânduri negative! Alo. E mai bine să ții otrava asta în tine? S-o îndeși în subconștient, pretinzând că nu există?

    N-a omorât pe nimeni, dacă, într-o după-amiază ploioasă de februarie, m-am plimbat după căderea întunericului, printr-un vânt rece, ascultând The Cure și gândindu-mă la moarte. Melancolia e o stare superbă, inspirațională. E un exercițiu foarte relaxant și foarte sănătos să opui, din când în când, hăhăielilor retarde și jâmbatului exasperant de fals de pe social media, surâsul albastru, ridat, dar sincer, al visării.  E pachetul perfect pentru o seară reușită. E ca și cum ai privi Pământul de undeva dintr-o lojă a universului, de la o distanță nedefinită, dar suficient de mare încât timpul să pară o vacă neagră cu stea în frunte, iar toate zbaterile și dezbaterile politico-sociale, toate problemele esențiale ale omenirii să pară niște băleguțe în urma trecerii timpului.

    Indiferent de cauze, ziua aia, vine. Indiferent de cât sport ai făcut, de câte porcării fără gust ai mâncat, sau de cât post și rugăciune ai efectuat, ziua ta de naștere are o soră geamănă. Am auzit de Pământ plat, am auzit de nanocipuri care încap într-un ac de seringă, am auzit tiktokăriile marca Mesia de România,  însă n-am auzit, încă, o conspirație care să zică că oamenii sunt nemuritori. Ce se spune despre Ion Iliescu, nu se pune. Așa că, până atunci, am tot dreptul și e perfect normal să fac un exercițiu de imaginație, încercând să anticipez un context. Sunt conștient și sunt sigur că orice mi-aș imagina eu acum, nu va avea nici o legătură cu ceea ce va fi atunci.

     N-am cum să deduc detalii concrete, cum ar fi anotimpul sau vremea din ziua aceea. Ori, ce lună a anului va fi. Aș putea încerca să ghicesc, așa, la noroc, dar păcănelele nu m-au interesat absolut deloc în timpul vieții și cu siguranță că mă vor lăsa perfect rece și după moarte.

     Dar nu cred că aspectele astea exterioare contează. Ce mă întreb eu, de fapt, e dacă, chiar înainte de marea trecere, există semne premonitorii. Dacă vuiește pământul, ca înainte de cutremur. Dacă ai un vis prevestitor. Dacă ți se zbate un ochi. Orice. Așa mi s-ar părea corect. Totuși, se termină o viață de om, nu un episod din Game of Thrones! Culmea ar fi ca, în loc să-ți treacă prin fața ochilor propria viață, să se deruleze reclame la alte vieți, ca la Netflix:  ”Pentru că ai urmărit viața lui Ci.Nicu, din aceeași categorie: Viața lui V.T.Popescu, sau Icsulescu...”.

     Mi s-au întâmplat mai multe lucruri care, în cultura populară, sunt interpretate ca preavize venite de dincolo, dar uite că și acolo e o birocrație ucigătoare, pentru că nu s-a finalizat nimic, deocamdată. Am visat oameni morți pe care i-am îmbrățișat în vis și cu care am vorbit. Mi-au intrat pe geam păsări. Mai demult, mi-a intrat chiar un liliac, care s-a rotit în jurul lămpii din sufragerie, băgând groaza în Vasilica, pisica noastră de atunci. Ba chiar m-am trezit într-o dimineață, devreme tare, în dormitor, lângă pat, cu un schelet îmbrăcat în negru, cu o coasă, care mi-a zis ”E timpul. Vino...”, însă pînă m-am ridicat din pat, până mi-am făcut cafeaua, pînă m-am uitat la un podcast, până mi-am făcut și am servit micul dejun și am spălat vasele, până am băut cafeaua și am mers la baie...a plecat. Nu mi-am imaginat că până și Moartea are un dead-line!

    Trebuie spus că nu capătul drumului e cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla în viața asta. Moartea cuiva apropiat, asta e cea mai nasoală. Atât pentru noi, cât și pentru cei din jurul nostru. Ar trebui să ne gîndim mai mult la ei, decât la noi înșine. Cum să le facem timpul rămas după despărțire, mai suportabil? Cum îi ajutăm să unească clipele în ore, orele în zile, iar zilele în ani, astfel încât viața să aibă un sens? Ce le putem lăsa ca să știe cu certitudine că singuri-singuri nu vor fi niciodată? ”...un milion de euro!...” aud din sală. S-o crezi tu.

    În primul rînd, trecutul nu poate fi șters. Nimeni și nimic nu ni-l poate confisca. Asta nu înseamnă că trebuie să trăim în trecut. Dimpotrivă. Cel ce rămâne pe pământ, trebuie să încerce să înțeleagă că viața nu e un monstru care i-a răpit niște ani alături de un om, ci e aceeași viață care i-a dăruit niște ani alături de acel om. Nu știu dacă va reuși. Probabil că nu. Dar poate că merită încercat. 

     Zic tot felul de lucruri, dau tot felul de sfaturi, pe care eu, personal, nu știu dacă le pot pune în aplicare. Însă caut. Formulez întrebări la care nu cred că există vreun răspuns traductibil în cuvinte. Paralizat de frică, îndrept lanterna spre adâncurile unor cotloane din care nici nu-mi pot imagina ce monștri vor ieși! Însă, altfel nu se poate. Nu am un milion de euro și n-o să am niciodată. Ce pot eu să las, din mine, după mine? Niște gânduri, niște rânduri.

Pupincurriculum vitae

     
    Nu pot să fiu pupincurist. Din respect pentru oameni, în primul rând. În al doilea rând, dintr-un normal simț al penibilului. Pupincurismul mi se pare un mod direct de a spune ”eu te consider atât de prost, încât să crezi ca prostul, că eu sunt sincer când te pup în cur, că nu vreau nimic de la tine, că deși te-aș scuipa între ochi, tu ești atât de prost încât să crezi că îmi place și că sunt onorat să fac asta. Ești atât de idiot încât să-ți închipui că părinții mei m-au crescut, au investit în mine dragoste, timp, efort, bani, că eu am investit în mine timp, efort șamd ca să ajung unde am visat: cu nasul între bucile tale! Îți mulțumesc că exiști. Da, sub soare există un loc pentru fiecare, dar la umbră, sub curul tău, sunt doar eu! Așa că ți-am făcut o cafea și permite-mi să-ți spun că parcă ai mai slăbit”. Asta, în varianta în care șeful pozează în Albă ca Zăpada, curat, nevinovat și asumat în conformitate cu laudele pe care i le susuri în ureche.

    În varianta în care eu te pup în cur și tu știi că te pup în cur și accepți, mi se pare și mai grav. Pentru că avem una din două situații: 

    1. cel pupat în cur, ori se consideră pe bune superior proștilor din jur, în consecință osanalele, florile, bumboanele și cafelele i se cuvin de la sine. Pe lângă alte lucruri. Genul de șef care cere lista cu numele sclavilor care au contribuit la cadoul pentru ziua lui și cât a dat fiecare;

    2. ori știe că e un cârnat, dar, din jegoșenie, sadism, manelism sau din orice  alt motiv subuman, îi face plăcere să-i umilească pe cei din jur. Care, în acest caz, merită pe deplin să fie umiliți.

     Dacă aș fi în poziția de a face umbră pământului cu dosul, cu alte cuvinte, dacă aș fi un șăf de orice fel, nu aș accepta așa ceva. În primul rând nu mi-ar place gestul, atitudinea. M-aș enerva: ”- Ce tot cauți, mă, la mine, la birou? Te tot învârți pe aici, n-ai treabă?!” În al doilea rând, asta înseamnă să trișezi. Față de ceilalți colegi. Să soliciți și să obții foloase necuvenite. Fix asta e. M-aș simți prost să fiu luat de idiot de către un nesimțit. Zic ”nesimțit” pentru că trebuie să fii un mare nesimțit ca să nu-ți pese cum te privesc colegii după ce ai fost promovat în locul unui profesionist care chiar ar fi meritat promoția aia. Ca să nu mai zic ce penibile, ce vomitive sunt situațiile în care șeful își promovează/protejează pupincuristul (cunoscut ca atare de tot colectivul), în mod evident și toți ”prietenii știu de ce”.

    Ați văzut seria de filme cu jandarmii din Saint Tropez? Cu Louis de Funès? Cine le-a văzut își amintește relația dintre Cruchot, personajul lui de Funès și ”mon adjudant”, superiorul său. Dincolo de cheia comico-parodică în care era prezentat, pupincurismul, era o normă nescrisă, dar la fel de obligatorie ca oricare alta din regulamentul de conduită militară. Ce coloană flexibilă aveau atît Cruchot cât și plutonierul Gerber, ce repede se translata comportamentul de lingău de la unul la celălalt, în funcție de cel care era la conducere! Instantaneu. Cam despre asta e vorba.

     Pe undeva, totuși, am senzația că greșesc. Cred că așa funcționează lumea, așa a funcționat dintotdeauna și așa va funcționa întotdeauna. Șefii nu se simt jigniți atunci când sunt limbuiți în partea dorsală, ba chiar dimpotrivă, iar subalternii nu au simțul penibilului, nu au nici o rușine care să-i împiedice să practice ceva atât de grețos în public. Pupincurismul bate...la fund, ca să zic așa, profesionalismul. Profesionalismul chiar deranjează, de multe ori.

     Pupincurismul e un talent. E o abilitate. În politică, mi se pare chiar o necesitate. Pentru mulți, e singura calitate reală, singura realizare profesională demnă de trecut în CV, care astfel, s-ar transforma în PV (Pupincurriculum vitae).  Eu, dacă aș încerca să fiu pupincurist, aș obține rezultatul opus celui scontat. Aș avea grația unui cimpanzeu care încearcă să facă balet. Însă oamenii sunt oameni: nu le place să le spui adevărul, oricât de frumos ai încerca să-l ambalezi. Pe de altă parte, mie, personal, mi se pare că orice fel de comunicare care nu are la bază adevărul și logica, nu e altceva decât o pierdere de timp.

    But, it`s just me. Cum spuneam, cred că greșesc pe undeva. Sunt, mai mult sau mai puțin decât foarte mult, un inadaptat. Am văzut un documentar, pe Netflix cred, ”Chimp Empire”, despre două triburi de cimpanzei care se războiau. Triburile erau organizate ierarhic, iar ca să urce pe scara ierarhică, tinerii cimpanzei,  trebuiau să-i perieze, la propriu, pe cei mai în vârstă. În special pe cei cu poziție de conducere, nu pe orice maimuțioi fără dinți în gură. Stăteau lângă ei și îi căutau de purici pe care-i înghițeau pe loc, când îi prindeau, cu speranța că, într-o zi, serviciile lor vor fi recompensate. Ceea ce, se cam întâmpla. Atenție, nu toți aspiranții erau acceptați ca depurificatori. Existau și respinși. Care, ulterior, dezvoltau frustrări...în fine, e interesant documentarul, dar ne îndepărtăm de subiect.

    În concluzie, pupincurismul e ceva natural, ancestral, cred că, atât mitologia cât și religia relevă, ba chiar promovează ceva asemănător: ofrandele care se aduceau zeilor, jertfele, preamărirea, preaslăvirea etc. Poate că pupincurismul face parte din instinctul de supraviețuire, nu știu, dar luni dimineața, pe nedezmorțite, pe fondul hipersensibilității profund umane cu care ai ieșit din week-end, neavând răgazul să te depersonalizezi, să te transformi la loc, într-o cifră dintr-un excel, scene de genul ăsta te pot afecta emoțional și stomacal.

Ca s-o lămurim și cu furtul tezaurului dacic din Olanda

     

       Duminica trecută, cum ar veni pe 26 ianuarie, fix de ziua lui Ceașcă, am ieșit să duc gunoiul. Era dimineața, cam devreme pentru o zi de duminică, dar ploua. 

       O ploaie ciudată, sărată. M-am mirat cât m-am mirat până când mi-am dat seama că stropii de ploaie nu erau stropi de ploaie, ci lacrimi. M-a trecut un fior rece pe șira spinării, ”să vezi că plânge Cerul de ziua lui Ceaușescu, am pus-o!”. Noroc că m-am întâlnit cu o vecină, o doamnă în vârstă, care se întorcea de la biserică cu hârtie igienică și ulei la ofertă de la Lidl. Avea și dumneaei ochii în lacrimi, așa că am întrebat-o ce s-a întâmplat. 

     Și atunci am aflat. Undeva, în Olanda, niște nenorociți ne-au mai furat un tezaur!!!

     Parcă suntem blestemați: la țara săracă, nici tezaurele nu trag. Ne pleacă tezaurele, nu`ș de ce, sunt muzeele mai bune în străinătate, au parte de mai mult respect? Nu știu. Doar pe ăla folcloric nu-l fură nimeni, nu`ș ce naiba!... Însă tezaurul ăsta a fost special, nu era orice fel de tezaur, era un tezaur dacic, vă dați seama?! Un coif și trei brățări, toate din aur și numai din aur. Până aici ne-a fost!  Toată țara era în șoc. Circulația s-a întrerupt, oamenii au ieșit în stradă cu un fel de burlane în vârf de băț, adică steaguri dacice, de alea cu cap de lup și trup de șarpe, cu căciuli tarabosstes și tricouri cu Sarmisegetuza, made in China. 

    În duminica aia, s-a plâns enorm fiindcă s-a furat monstruos. Numai Iliescu și încă cineva n-au plâns, fiindcă Moscova nu crede în lacrimi. Crede în informație.

    Era de așteptat să se plângă pe rupte: în România, copiii nu joacă jocuri video, nu au smartfoane, în timpul liber joacă doar un singur board-game, ”Dacii și Romanii”. În consecință, plângea copiii că s-a furat tezaurul, de parcă le-a luat spărgătorii din Olanda acadeaua dacică de la gură. Total atipici, adolescenții români nu merg prin cluburi, o ard doar pe la muzee, teatre și situri arheologice, iar la sfârșitul lui a douășpea, dansează ritualic la decebalul de absolvire. Plângea adolescenții în duminica aia de parcă a dat cu capul de tiktokul ușii. Dar cine nu plângea! Toată România era o Fefeleagă, o Vitorie Lipan, într-un cuvânt, o Leopoldină Bălănuță cernită și îndoliată la gândul că falnicul nostru coif a ajuns vază pentru lalelele olandeze!...Ce mai, s-a plâns un fluviu, s-a plâns un ocean...plângea și caii de la Dacia Logan! Pentru că, lucru știut, pe cât de mult ne cunoaștem istoria, pe atât de mult, ba chiar de trei ori mai mult, o iubim! 

      Ia să calculăm ce mult ne iubim istoria: trei ori zero egal zero. Varză, viezure, vâzdoagă, zer, zero.

      Da, statul român e păgubit. Puțin spus păgubit. Da, sunt piese de o valoare inestimabilă, de neînlocuit. La nivel identitar, pentru poporul nostru, pentru istoria noastră, e o lovitură teribilă. Fatală.

     Dar hai să fim sinceri, cui îi pasă?! Cui îi pasă cu adevărat?! 90% din populația României nici nu știa de existența acestor obiecte! Dacă, în loc să le fi dus în Olanda, le-ar fi plimbat în turneu prin țară, nu venea nici dreacu` să le vadă. Gratis. Vă spun cu toată convingerea mea de cetățean român: no country for old treasures! Ăsta-i adevărul. 

      Stau muzeele cu zeci, poate chiar sute de artefacte prețioase, în cutii, la naftalină, n-are nimeni nici o problemă cu chestia asta. Bate vântul prin muzee (înafară de câteva, dar alea-s afaceri private), paiangănii expun galerii întregi de pânze celebre cu muște moarte, nu doare pe nimeni nici la trei metri în fața...lupului dacic. Paradoxul acestui tezaur e că, dacă nu se fura, nu exista! 

     Ca să găsim o minimă consolare în toată nenorocirea asta, hai să privim lucrurile (și) astfel: 

• cineva a fost suficient de interesat de tezaurul nostru, de istoria noastră, încât a angajat profesioniști, care probabil au costat foarte mult, ca să valorifice aceste minunate obiecte, într-o colecție privată, accesibilă exclusiv unui cerc, pe cât de restrâns, pe atât de select;
• muzeele și-au făcut reclamă și aproape sigur vor primi bani de la buget;
• a aflat lumea de vestigiile astea mișto;
• statul român va primi o despăgubire, bani puțini dar adevărați, cu care se poate face ceva, pe când coiful ăla stătea pe undeva și doar aduna praf;
• mass-media a trăit o săptămână din știrea asta;
• putem să le cerem olandezilor portul Rotterdam în locul tezaurului și să-și ceară scuze că ne-au frecat atâta cu șenghenu` și să recunoască că portul Constanța e mult mai tare;
  
• internetul s-a îmbogățit cu meme noi, de pe la noi.

     Cât despre hoți, numai de bine: au dovedit că sunt profesioniști. La nivel de Olanda, nu de țară de mîna a treia. Eu cred că statul român îi caută ca să-i angajeze, nu ca să-i aresteze, pentru că trecem printr-o perioadă grea și avem nevoie de specialiști în orice domeniu.

       Hai să fim serioși. Atâta ipocrizie, atâta inflamare flatulantă, atâta indignare patriotardă, atâta pizmă creață, atâta vrăjeală și candeală la știri...Hai, mai tăiați-o, că s-a dus prea în sus!

În noaptea aceea, am avut un vis ciudat. Sub impresia momentului, cred, am visat că stăteam la un șpriț cu Decebal, în bar la Traian. Supărat, a trântit căciula pe masă și într-o română perfectă a declamat: "- Adică vreți să spuneți că vă fură unii de 35 de ani din buzunare și nu numai că nu le puneți brățări neo-daco-getice, ba chiar, ca pedeapsă, îi tot realegeți, iar acum vă pleznește o venă fiindcă trei băieți au furat și ei, într-o seară de sâmbătă, trei lulele cu care voi n-aveți nici o treabă, dar absolut nici o treabă?! Hai, Zamouilxe!"

    Apoi s-a mai calmat, m-a întrebat ce mai face domnul Dinică, mai arată el romanilor pe unde curge apa, ”ca un câine turbat în nemernicia lui”? I-am spus c-a murit și s-a veselit (el, Decebal), că așa era obiceiul la daci.