Gânduri de miercuri dimineața

      Ziua începe cu un paradox: deși e dimineața devreme, deja e târziu. Panică light. Începe Simultanul. Ca un Kasparov al micului dejun, mă angajez simultan, în mai multe meciuri: cafea cu zahăr brun, omletă cu salam și parmezan, sandvișuri cu cașcaval, o țigare. Contra cronometru, c-așa-i în șah. Toate, în timp ce, încă, dorm.
     Micul dejun e gata. Mă autoservesc cu pohta ce-am pohtit: cafea cu parmezan, omletă cu salam și scrum de țigare, sandvișuri arse, cu un pic de cafea și ceva negru, crocant (zahăr brun, sper!), o țigare muiată în gălbenuș, cafea, lapte și apă, în funcție de cum am poziționat scrumiera pe masă. Am uitat cașcavalul. Din nou! Oare să-l arunc? Îl tot uit, cam de multișor. Alaltăieri, Tomiță se ajuta de el la încălțat, îl folosea pe post de ”limbă de pantofi”. M-am făcut că nu văd. Mai bine scriu pe el ”Say Cheese! Happy 2019!”, îi pun un magnet pe spate și-l dăruiesc doamnei de la întreținere, pe post de magnet de frigider. Am să-i spun că e un magnet special, care-și schimbă culoarea în funcție de anotimp. De exemplu, la primăvară va fi verde. Așa cum și costurile mele la întreținere se schimbă, miraculos, inexplicabil...

     Am mâncat micul dejun, am băut cafeaua, m-am trezit. M-am trezit! M-am trezit că e foarte târziu și că ambele băi sunt ocupate. Dar nu de mine. În clipa asta, ar trebui să fac duș. Eu sunt în sufragerie. Din păcate, de regulă, în sufragerie, nu poți face duș. Cel mult, te poți uita la știri. Știrile încearcă să mă înveselească, să mă destindă, astfel încât să pot începe o nouă zi cu speranță, încredere și optimism: atentat la Strasbourg, 3 morți și 12 răniți, un sortiment variat de accidente, pentru toate gusturile (cu 1 mort, 2 morți, 5 morți), în curând o nouă criză financiară, un spânzurat în cartierul Mircea cel Bătrân și o știre proastă, negativă, de-a dreptul terifiantă, Pepe și Dorian Popa au căzut de pe scenă iar Lidia Buble a leșinat în timpul concertului. Cine-or mai fi și ăștia. Nu, pe Pepe îl știu, recunosc. 

     S-a eliberat o baie! Înșfac un sul nou de hârtie igienică și mă duc să compun o urătură plină de ”sentimente” proaspete, aducătoare de noroc, pentru toți cei urcați, căzuți sau leșinați pe scenele României centenare.
     Urmează înviorarea de dimineață. Racletonul. Hai, băieț, că puteț, puneți mâna pe racleț, dacă altceva n-aveț!...(folclor urban). După ce am răzuit albul feeric al iernii, de pe mașină și după ce-am încălzit-o ca pe un fotbalist profesionist, intrăm pe terenul carosabil, unde ne așteaptă un meci dur. Însă, după câțiva metri, într-un trafic imposibil, se dovedește că meciul nu e de fotbal, ci, mai curând, de șah. Autoturismele înaintează numai câte o pătrățică, mai mult stau decât merg. Doar cîte un nebun se mai trezește să se deplaseze ceva mai mult, pe diagonală. Pieton la intersecția C6. Mașină la pieton. Tramvai la mașină. Damă la Q7. Șah. Rege la X5, negru și...mat!
     Las copilul la școală, mă grăbesc la serviciu. Bineînțeles că prind toate semafoarele pe culoarea  roșie, toate mașinile de ”Școală” din oraș îmi blochează drumul, toate babele-kamikaze mi se aruncă în fața mașinii în locuri nemarcate, toate virajele verde-liber-dreapta sunt înfundate cu idioți nesimțiți care nu merg la dreapta, ci înainte și au roșu spre înainte, pe scurt, universul întreg e împotriva mea!

     Ajung într-un final, la serviciu, pe ultimul minut, caut un loc de parcare. Cu o ultimă sforțare, Universul îmi blochează calea cu o ditamai mașinoaie de gunoi. O evit și pe asta, spre disperarea Universului, care, roșu la față, obosit -nu mai e nici el, la prima expansiune- îmi dă de înțeles, în sictir, că ne vedem și mâine. Găsesc loc de parcare, ca prin minune, pleacă o mașină. Parchez și în timp ce mă îndrept spre clădire, mă gândesc, intrigat...dar nu intrigat-revoltat sau nervos, nu, mai degrabă intrigat-interesat și un pic fudul: ”Plm, dar Universul ăsta chiar nu mai are și altă treabă?!”.
    

Gânduri de luni dimineața

       Luni dimineața, lucrurile au o inerție atât de mare, încât primele gânduri îmi vin în minte abia marți dimineața!   
       Iată câteva dintre acestea:

* Diminețile de luni ar trebui declarate calamități naturale. Cod roșu. Stați în casă! Ar trebui să se emită polițe de asigurare împotriva zilei de luni. Așa ceva e imposibil, pentru că 90% dintre asiurați ar reclama, săptămânal, daună totală!
* Dragi inventatori, oameni de știință britanici, savanți naziști (care mai trăiți), vă rog inventați geaca cu încălzire și închidere centralizată, din telecomandă. Că mă enervează fermoarul ăsta care se tot blochează!
* Zilele astea, în Franța, niște cetățeni protestează împotriva guvernului. În cazul de față, împotriva guvernului francez. Ca simbol al mișcării lor, s-au îmbrăcat în veste galben-reflectorizant, din alea, de care folosește poliția sau constructorii. Presa i-a botezat ”Vestele galbene”. Un grup de femei din această mișcare au înființat pe net un fel de agenție matrimonială de nișă, special pentru ele, cele din mișcarea Vestelor Galbene. Mi s-ar părea firesc ca site-ul respectiv să se numească ”Nevestele galbene”.
* Un prim pas în lupta cu diminețile de luni ar fi prelungirea cu 24 de ore a serilor de duminică. Vorba dlui Suruceanu, ”Ce seară minunată, mai spune-mi, iubito, odată / Te-aș crede că ești frumoasă, dacă-mi spui că luni stăm acasă...”;
* Săptămâna trecută, într-un Kaufland, mirosea îngrozitor. Până să aflu cauza, am bănuit că s-a strecurat o mică greșeală în e-mailul trimis de către departamentul de marketing. Așa cum, de Paște, pentru stimularea vânzărilor, se pulverizează spray cu aromă de cozonac, am crezut că acum, în preajma Crăciunului s-a dorit aromatizarea supermarketului cu rășină de brad. Numai că au scris greșit cuvântul ”rășină”.
* Anul acesta, n-am găsit unde să facem Revelionul. Totul e sau ocupat, sau nu ne place. Iar restul, costă. Cred că o să rămânem în 2018.
* Săptămâna lucrătoare are două părți: ziua de luni și celelalte patru zile.
* Celor care-și doresc un revelion ca-n povești, îi avertizez că nu toți puteți fi Feți-Frumoși sau Ilene Cosânzene. Vă dați seama, ce înseamnă, după beția de revelion, să fii Balaurul cu Trei Capete?!
 
   Cam asta mi-a trecut prin cap, în dimineța de luni. După aia, m-am trezit din somn și am început rutina matinală.

Așteptând-ul pe Curier

      Am făcut comandă pe net, la Moș Nicolaie, pentru Toma. Timpul a trecut, zilele și nopțile s-au succedat până n-au mai putut, anotimpurile s-au schimbat, continentele s-au rearanjat, dar curierul nu mai reușea să ajungă.
     În ajun de Moș Nicolaie, am sunat la call-centerul firmei de curierat. Naiba m-a pus. Sau mama ei, nu mai rețin. Sună. Începe roboata:
”- Pentru limba română apăsați tasta 1. Pentru limba engleză, apăsați tasta 2. Pentru limba franceză...”, ș.am.d.
Bineînțeles că, toate aceste indicații erau în limba română.
      Apăs tasta 1 și mă aștept să aud:
”- Vă mulțumim că ați selectat limba română. Pentru limba română fără accent și fără greșeli gramaticale, apăsați tasta 1 de 2 ori. Pentru restul limbilor române, apăsați tasta 2, de 2 ori.” Dar nu, bineînțeles că nu am auzit așa ceva. Încă.
      Mesajul înregistrat continua, firesc, cu înșiruirea opțiunilor clientului în funcție de scopul apelului: pentru a afla informații despre comanda plasată, apăsați tasta X, pentru a plasa o comandă apăsați tasta Y, etc. Am optat pentru a șăde la taclale cu un operator.
      Am apăsat cu convingere tasta aferentă și am fost informat, prompt, că ”toți operatorii NOȘTRI sunt angajați în alte convorbiri”. M-a intrigat un pic, acest ”ai noștri”. Păi, normal că...ai voștri! Că doar n-am sunat la ”ai LOR”! Ce-i asta? un fel de autoreclamă? Uite, operatorii NOȘTRI sunt ocupați toți, dar ai lor sunt, majoritatea, la o țigară în spatele blocului. Numai vreo doi muncesc, săracii. O sărăcie de firmă de curierat!
      Mă deranjează și chestia asta, ”sunt angajați în alte convorbiri”. Pe bune. Să mori tu că nu-i nici unul la budă sau în pauză de masă? Zi frate, cinstit, că nu ne supărăm, e dreptul angajatului, e omenește să fie în pauză. Umanizează, un pic, înregistrarea aia: ”ne cerem scuze, dar 5 operatori muncesc, unul e învoit pe caz de boală, doi joacă LOL și pe una o pipăie șefu` în birou la el. Veți fi preluat imediat ce unul dintre ei se eliberează. Sau termină șefu`”. 
     ”Sunt angajați în alte convorbiri”: adică operatorii NOȘTRI, au sunat, la rândul lor, la alte call-centre și așteaptă, la rândul lor, să intre în legătură cu alți operatori?! Cu operatorii LOR? Că doar nu se precizează ”sunt angajați în alte convorbiri, în interes de serviciu”. Nu, pur și simplu ”alte convorbiri”. Poate, una, vorbește cu mă-sa la Crevedia și-i bârfește aia tot satul!
     ”Sunt angajați în alte convorbiri...”: de fiecare dată când robotul telefonic îmi repetă asta, mă aștept să adauge ”...mai importante”. Problemuța ta de căcat poate să mai aștepte. De fapt, te alinți. Irosești timpul prețios al oamenilor cu probleme grave, importante. Tocmai a sunat Kim Jong-un să vadă ce mai e cu coletul ăla nuclear pentru sărbători. Trump e pe linia fierbinte și Putin vorbește de-o oră cu operatorul Marcel despre niște sateliți militari strategici, că i-a comandat de pe e-Mag, de Red Friday și n-au mai ajuns! Și vii tu, să ne f...la cap cu coletul tău de 138 de lei!!! Cere-ți scuze și marș d-aici!
      Se poartă cu tine de parcă nu din apelurile rezolvate își câștigă salariul.

      Roboata mă informează că sunt apelul în așteptare nr.11 și că mi se mulțumește pentru timpul meu. După vreo 3 minute, am intrat în Top Ten. După alte vreo patru minute, am mai urcat un loc în clasament. Locul 9. Încă 5 minute: locul 8. În acel moment am înțeles că ”toți operatorii noștri”, sunt, de fapt, vreo 2. Dacă ar fi fost mai mulți, ori ar fi mers mai repede coada, ori pe sărite. Stăteam la rând în șir indian. Începuse să-mi placă chestia cu numărul de ordine. Nu mă mai simțeam pierdut în Cosmos, ca în alte cazuri. De obicei, ți se spune că vei fi preluat imediat ce un operator va fi disponibil. Pe fondul unei melodii pe care ajungi s-o urăști sincer, din tot sufletul, pentru tot restul vieții! Și te adâncești în bezna așteptării, precum Tesla lui Elon Musk în singurătatea infinită a spațiului. La un moment dat, ți se strecoară în inimioară, perfidă, otrăvită, bănuiala că nu vei fi preluat de nimeni, niciodată. Operatorul NU EXISTĂ. Te-ai rugat degeaba. Dar e prea târziu. Ai ajuns prea departe și nu mai e cale de întoarcere. Așa că-ți accepți soarta și mori cu telefonul la ureche. Scheletul tău, urlând într-o gaură neagră de tip call-center, cu telefonul la ureche, va fi dezgropat secole mai târziu, de o firmă de construcții din China, cu ocazia lucrărilor la un complex rezidențial. Un muncitor îți va desprinde dintre degetele țapene telefonul antic și va asculta, siderat:

”- Bună ziua, numele meu e Loredana, cu ce vă pot fi de folos?”.
     Am ajuns la locul 5. Roboata și-a schimbat abordarea. După atât de mult timp petrecut împreună, a renunțat să mi se adreseze cu ”dumneavoastră”. Am început să ne tutuim. Am povestit despre viețile noastre, școală, servici, căsnicie, copii, vreme, fotbal, politică, religie, sex. Vă întrebați, probabil, ce anume poate să discute un robot telefonic în materie de religie sau sex. Simplu, eterna temă: cum se explică sarcina Fecioarei în absența desăvârșită a sexului? Tocmai dvs, doamna robot să nu știți? Foarte simplu, sunt atâtea metode: Wi-Fi, wireless, bluetooth...Da, dar acum 2000 de ani?! Vorbim despre evrei, doamnă...ăștia-s plini de știință și secrete. Chiar credeți că Seinfeld și-a scris serialul singur? N-ați văzut că n-a mai produs nimic interesant, după? Și toate invențiile din istorie și personalitățile și Hollywoodul...știți câte anexe are Tora? Vreo două sunt numai cu bancuri despre evrei!

    Roboata cade pe gânduri și după câteva minute de tortură muzicală, mă anunță că sunt pe locul 7 în așteptare. WTF?! Parcă eram pe 5! Cum e posibil? Mă revolt degeaba. Cu cine să mă cert? Măcar, la cozile ceaușiste, făcea lumea scandal când se băga cineva în față. Nu știu, poate sunt clienti VIP care sună pe numere speciale, cine știe...În sfârșit ajung pe locul 2! Gata, strîng de pe masă, mă pregătesc, îmi aranjez freza, nodul la cravată, îmi iau pix și hârtie, verific să am la îndemână AWB-ul...din clipă în clipă trebuie să...și deodată:
”Ne pare rău, apelul tău nu a putut fi preluat, te așteptăm să revii cu un nou apel telefonic”...

     Prin testament, las generațiilor viitoare acest telefon funcțional, deschis, cu un apel în desfășurare. Când, în veacul vecilor, va răspunde un operator, rog pe urmașii urmașilor mei, să-i transmită tot ce scrie în Anexa la prezentul Testament. PA: atenție, conținut explicit 18+ !
     Vă mulțumesc pentru timpul dumneavoastră.

O poveste despre mâini

       Mâinile care te scot din pântecele mamei. Mâinile care te spală, te hrănesc, te leagănă, te mângâie. Care, uneori, te ”corectează” la poponeț. Mâna care îți îndrumă mâna când înveți să scrii. Mâna care îți dă premiul sau mențiunea și diploma de bacalaureat. Mâinile care flutură în urma trenului, când pleci pentru prima dată de acasă. Mâna care, atunci când te ia de mână, levitezi la 1 cm deasupra pământului. Și pe care, apoi, o ceri sau îți este cerută de la un tată care-și frânge mâinile, îngrijorat. Mâinile care îți strâng mâna cu prietenie,  respect, admirație, recunoștință sau interes. Care te salută, care te alungă, care-ți arată pumnul strâns, care te aplaudă, mâini care cerșesc, mâini care dăruiesc. ”Mâna care mi-a împrăștiat părul și gândurile”...Mâinile reci, pe care le strângi între mâinile tale pentru ultima oară. În sfârșit, lumea nouă, în care intri, tras de mână, de o mânuță mică-mică, cu degete ca ale tale.
     E o poveste despre mâini.

      Ieri, în fața magazinului cu aur și smaralde, cel vizavi de Piața Nicolina, un cetățean zăcea, căzut pe trotuar, cu fața în jos. Un adult. Nu cred că a leșinat când a văzut prețurile din peștera lui Ali-Baba, varianta contemporană, tip casă de amanet. Mai periculoase pentru inimă, mi se par prețurile din piața sus-menționată. Cine știe? Poate că, pur și simplu, îngerul său păzitor și-a luat mâinile de pe el.
      Omul era îmbrăcat suficient de bine încât să nu se asorteze cu asfaltul pe care stătea întins. În mod clar, nu era un boschetar. Doamna de la care am aflat această mică, dar reprezentativă întâmplare (un fel de Leșinul domnului Lăzărescu), susține că au impresionat-o mâinile individului. Erau curate și cu unghiile ”făcute”.
      Doamna, având aproximativ 70 de ani și 40 kg, nu s-a încumetat să-l ridice, nefericitul fiind și destul de corpolent, din spusele dânsei. Dar s-a oprit, omenește, cerând ajutor de la trecătorii indiferenți. În situațiile de genul acesta, după cum bine știm, nu se bagă nimeni. Aici, mă autoinclud. Recunosc, nu mă opresc să ajut oameni căzuți pe stradă. Din mai multe motive. Vorba aia, ”nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită”, nu e doar o vorbă. E a 11-a poruncă. În general, opinia publică votează în proporție de 95% că individul e un bețiv care-și merită soarta, nu pentru că ar ști sigur acest lucru, ci pentru că e mai comod așa. Ok, s-ar putea ca de multe ori, să fie așa. Dar dacă e vorba de un infarct, am o veste proastă și o veste bună. Vestea proastă e că omul nu are nici o șansă. Moare cu zile.  Vestea bună e că un popă, își va putea cumpăra covorașe noi, sfințite, la al său 4X4.
     Cu toate astea, doamna noastră nu a renunțat. Primul care i s-a alăturat a fost un adolescent speriat, uscat ca un țînțar blocat în plasa de la geam. Nu știa ce să facă, săracul. Ar fi încercat să-l întoarcă cu fața-n sus, dar dacă, procedând astfel, ar fi făcut mai rău? Apoi, s-au oprit o altă doamnă, cu fiica ei. Femeia, mai de la țară, așa, a pus-o pe fiică-sa să sune la 112, că ea nu prea le avea cu tehnologia. Apoi, a preluat personal legătura, fiică-sa, mai de la oraș, oricum nu știa ce să zică și după o pledoarie foarte convingătoare, a obținut o ambulanță la fața locului.
      Ambulanța a sosit relativ repede, nimic de comentat. Șoferul, fuma. Asistenta, asista. Singur, brancardierul, s-a dat jos și cu o smucitură demnă de un sac de cartofi roz - că tot erau la piață- l-a aruncat pe contribuabilul nostru (sănătate 10%), pe targă. Nu s-a uitat ce are, ce se poate întâmpla: poate rămâne paralizat de la gât în jos, poate se declanșează o hemoragie internă...sau poate nu. Cum i-o fi norocul. Odată încărcată marfa, ambulanța a dat să plece. Cineva dintre cei ce se opriseră să-l ajute, a trezit asistenta, atrăgându-i atenția că n-a luat geanta pacientului, obiectul rămăsese pe jos. Asistenta a zis că nu poate lua și geanta. După o secundă de nedumerire, a urmat întrebarea firească, ”-De ce nu?”. Și mai firesc, a venit răspunsul asistentei de pe ambulanță, ceva de genul:
”- Pentru că nu vreau să mă murdăresc pe mâini”.

      Am mărturisit mai devreme, că nici eu nu-i prea ajut pe cei căzuți. Unul dintre motive, da, e chiar acesta: să nu mă murdăresc. Dar ghici ce: eu nu lucrez pe ambulanță!
     Sincer, dacă aș fi fost în locul leșinatului, m-aș fi trezit o secundă și i-aș fi spus:
         ”- Atunci, pune-ți mănuși chirurgicale și bagă-ți-le în...!”
    
     

Declarație șocantă: ”Sunt nevoit să refuz Raiul”

PRIMIM LA REDACȚIE

     Bună ziua, dragi cititori (dacă citiți aceste rânduri), bună ziua, dragi ascultători (dacă vă sunt citite aceste rânduri), bună ziua dragi privitori (dacă, doar vă uitați la aceste rânduri, iar gândurile vă zboară aiurea, la tot felul de prostii) și nu în ultimul rând, bună ziua dragi ignoranți (dacă ne ignorați). Bună ziua tuturor, ca să n-avem probleme cu CNDR-ul. Ne vom opri aici cu salutul, deoarece riscăm ca, până terminăm noi, de dat ”bună ziua”, să se facă seară. Caz, în care, ar trebui să reluăm toată polologhia, însă, cu ”bună seara”, în loc de ”bună ziua”. Să lăsăm, așadar, loc de ”bună seara” și să purcedem cu rubrica ”Primim la redacție”.

    Primim la redacție: flori, bumboane, cafea, vin de țară la bidon de 5l, palincă, murături, brânză, lapte, smântână și ouă de la țărani. Apoi primim, normal, ziarele. Ce fel de redacție am fi, fără ziare? Apoi îl primim pe Max, un câine comunitar, care știe că Tanti Ruxi (femeia de serviciu) îi dă ceva resturi de mâncare și apă. Mai primim și o țigancă care vinde chiloți de damă și bărbătești, foarte convenabil. Cu banii la salariu. Precum și o basarabeancă care vinde pilote și lenjerii de pat, zisă Bunica. Nu, pilotele nu sunt umplute cu țigări, dacă asta insinuați! Sunt cu puf de gâscă sau așa ceva. La noi nu există ilegalități, să fie clar! A, și mai primim la redacție un furăcios care vinde parfumuri contrafăcute. Le dă și în rate. În premieră, ieri am primit și o scrisoare, de la un irlandez din Vaslui. Vă dați seama ce combinație? Zero memorie RAM și 120 GB de ficat, versiunea R.O.D.(Republic of Drinkers).

     Scrisoare deschisă, pentru toată presa:

     ”Dragă Redacție, Stimată Tanti Ruxi,
      Identitatea mea nu are importanță, așa că am să mă recomand doar cu nickname-ul meu, cum ar veni porecla, oricum, lumea mă cunoaște mai mult după poreclă și foarte puțini îmi știu numele real, Mooscat O`Tonell. De la O`Tonell mi-au zis Nelu, iar din clasa 1, mi se zice Nelu Penalu`. Am cazierul curat, dar sunt peltic și când mi s-a furat prima dată penarul, am fugit pe holurile școlii, în râsetele copiilor, învățătorilor și ale paznicilor, strigând << - Penalu`! Săliți! Mi-a fulat penalu! Penalu` meu!>>. De atunci, așa mi-a rămas porecla și m-am obișnuit cu ea, vă spun cinstit. Dacă ești cinstit, nu te deranjează. De ce vă scriu. 

     Cică atunci când mori, dacă ajungi în Rai, nu ajungi cu corpul tău din prezent, din clipa morții. Ajungi exact cum erai la 20 de ani și așa rămâi, pentru eternitate. Exact cum arătai și te purtai la 20 de ani. În aceeași stare fizică, psihică, tot. E adevărat, nu-i vrăjeală, că am citit pe facebook, am văzut și la televizor. Nu știu cine s-a gândit în capul lui, că, la 20 de ani, toți oamenii, dar absolut toți oamenii, sunt minunați. Nu-i chiar așa. Eu, de exemplu, la 20 de ani, eram beat-mort. Non-stop. Fiind rocker, irlandez, în Vaslui, înfiat de un rus, ce șanse aveam să fiu treaz vreo secundă? Zero!
      O să râdeți, dar am mari șanse să ajung în Rai. Cică beția nu-i un păcat. E un dar. Înafară de perioada aia nebună, toată viața am fost un om prost de bun. Sincer, nu știu ce mă fac, dacă mă teleportează ăștia în Rai, EXACT cum eram la 20 de ani! Că așa se procedează, credeți că stă cineva, vreun arhanghel de la IT să-ți recreeze profilul, fără defecte? În primul rând, n-ai mai fi tu. Dar gândiți-vă ce volum enorm de muncă e acolo sus, chiar și așa, cu milioanele care mor zilnic, judecățile de apoi, trierea pe sex, vârstă, sortarea pe religii, rejudecările, amânările...Ca la noi, ce credeați? ”Precum în cer așa și pe pământ”, nu asta repetați mereu? Nu stă nimeni după fundul tău, deodată te ia unu` cu copy/paste, dintr-o secvență de viață de pe când aveai 20 de ani, dublu-click! și ești inserat în peisaj. Așa cum erai în clipa în care te-au luat de pe Pământ, așa rămâi, nene, pe vecie. Ok, nu cu hainele alea. Te lasă să te acomodezi oleacă, să vină toată documentația, să nu fie vreo greșeală, apoi te rad în cap și-ți dau un cearceaf de ăla alb. Dormeai printre boscheți la Ștrand? Să-ți fie de bine, ăsta ești de acu încolo. Frumosul adormit. Coma`s voiajor. Păi cum să mă duc eu, acolo, în rai, unde e numai alb și frumos și suav, ditamai rockerul, beat-ciocan, cu tricoul meu Rolling Stones, Sympathy for the Devil?!
     Parcă văd că am să le smulg heruvimilor dolofani, harpele din mânuțele lor grăsuțe, de copil și-am să încep: zdrîîîng! zdrîîîng!...the number of the beast! Că-s și prost când îs bat. Toată lumea cântă imnuri religioase și miroasă flori paradisiace, iar eu, ce fac? Cânt imnuri de Manowar, borăsc juma` de Eden și mă șterg cu mieluți cu blănița de aur. Ce impresie își vor face noii veniți? Grădina Paradisului, pace și armonie, flori și gazon perfect tuns, ooops! Da` ce-i asta?! În ce-am călcat? Nu se poate, e nasol. Cum să-mi petrec eternitatea beat-mort? Unde s-a mai auzit așa ceva? N-ajunge că-s mort pe pământ, trebuie să fiu mort și în viața veșnică?! Moare omu`cât moare, dar mai și trăiește.
      De aceea vă scriu. Dați-mi o soluție, un sfat. Știu că e posibil să nu existe nici Rai nici Iad, nici Dumnezeu și așa mai departe, dar dacă există? Dacă există, sunt nevoit să refuz Raiul. Decât o eternitate în comă, ciuca bătăilor, să-și facă îngerașii selfiuri cu mine în poziții indecente, cu comentariul ”I`m in Heaven!”, sau dormind cu pene în gură și în fund, mai bine, demn, la cazan. Sigur că e foarte nasol o vreme, dar cred că te obișnuiești la un moment dat. Iar din acel moment, poate fi chiar plăcut. Poate mă angajează. Poate fac și carieră, doar lucrez în domeniu, adică în vânzări. Mă pricep la ce fac ei. Așa că, aștept de la dvs un sfat, o soluție.

     Să nu mă înțelegeți greșit! Nu vreau o soluție să ajung în Rai! Dimpotrivă, vreau să știu cum să procedez, să ajung direct dincolo...cică ar trebui să mint, să înșel și să îmi vând sufletul.
     Așa că, fără să mă mai învârt în jurul cozii, iau problema de coarne și vă întreb direct, pe toți oamenii din presă: care mai faceți, băi, angajări? ”

     Vă mulțumim și vă așteptăm și la cealaltă rubrică a noastră, NU PRIMIM LA REDACȚIE.