Ce nu te omoară, te sărăcește

     Am trecut recent pe la doctor și mi-am promis că asta n-o să rămână așa. Chiar dacă n-am să vă spun nimic nou, vreau să completez și eu condica de sugestii și reclamații a sistemului de sănătate românesc. Nu cu speranța de a schimba ceva, ci cu dezamăgirea de a constata că nimic nu s-a schimbat, în special după Colectiv și după mărirea salariilor cadrelor medicale.
     Sistemul de sănătate din România a rămas aceeași plicocrație absolută, recunoscută oficial până la cel mai înalt nivel decizional și tolerată foarte bine de întregul ”organism” românesc. Atât de bine, încât  îți vine să crezi că șpaga e bio. Un obicei natural 100%. O necesitate. Eu bănuiesc că nu ni se spune, dar o avem în sânge. De la naștere. Pe lângă leucocite și eritrocite, sângele de român conține și un al treilea tip de celule, anume șpagocitele. Fără un sistem imunitar întărit de șpagocite, în România, mori cu zile. Nu, glumesc. În România mori cu zile, oricum. Avem prea multe zile!
    
     Revenind la mica mea experiență, pot spune că a debutat la o clinică particulară. Nu m-am aventurat direct în sistemul de stat. Sistemul ăla, îl știți care: ăla căruia îi dau lunar, de mai bine de 20 de ani, niște bani frumoși. Cadou. Ar fi fost un gest sinucigaș. Am zis să mai schimb, să dau niște bani și sistemului privat de sănătate, că doar sunt aceiași medici! Apropo, cum vi se pare ca un doctor, angajat la stat, să condiționeze actul medical în funcție de disponibilitatea pacientului de a plăti servicii medicale private la o clinică, unde tot el încasează acești bani?! Oare nu există un mic conflict de interese în situația în care un medic este angajat, în același timp, atât la stat cât și la privat? Întreb pentru un prieten care nu înțelege principiul ”Ștefan cel Mare”, sfânt în afaceri: mic la stat, dar căpușat de privat !

     M-am dus fără programare, ca să nu mă enervez. De obicei, când îmi fac programare, intervine ceva. Și stau și aștept. Și aștept. Și cu cât timpul trece mai mult peste ora programării, cu atât mă enervez mai tare. Asta-i problema: reperul, acel ceva la care mă raportez. Fără programare, durează la fel, doar că nu mai am motive să mă simt fraierit. Când mi-o veni rândul, să fie binevenit!
     A mers foarte repede. Eram singurul pacient care aștepta la doamna doctor, așa că am intrat al doilea. Mai era cineva înăuntru. După consult, mi s-au oferit două posibile variante de viitor. Ajunsesem la o bifurcație importantă a vieții:
     1). Ori acceptam ca intervenția să se facă chiar acolo, în cabinetul ei particular, elegant, curat, steril, fără așteptare, cu externare în jumătate de oră, ori
     2) să aștept minim 10 ore pe stomacul gol, într-un spital de stat, înghesuit în pat cu doi colegi cu câte cinci ”arome” fiecare, plus streptococii și stafilococii aurii, argintii, căcănii și ce alte neamuri or mai avea  ăștia.
     Gravă, doamna doctor îmi repetă aceste variante ca să aleg în deplină cunoștință de cauză, nu cumva să greșesc. Parcă eram în Matrix și trebuia să aleg între pastila roșie și pastila albastră. Doar că una era gratis (vorba vine) și cealaltă costa 400 de lei. Ca orice contribuabil frustrat, am ales-o, firesc, pe cea subvenționată. Bună ziua, la revedere. Ne vedem joi, la spital.

     De fiecare dată când m-am internat în spital, am avut senzația că am căzut prizonier de război. Dezumanizat, redus la un număr de pe un card, m-am dizolvat, ca individ, în masa tristă, tăcută, a pacienților. Ești împins, tras, stai la cozi la tot felul de ghișee, îți trebuie tot soiul de ștampile, formulare, ești depersonalizat, dezbrăcat de hainele de stradă și uniformizat în pijamale. Toată lumea te tutuie și ți se adresează ca unui biban. Pacienții vechi sunt veteranii, infirmierele sunt caporalii, stagiarii sunt sergenții și tot așa. În salon, e și mai pregnantă atmosfera de război. Răniți de tot soiul, mutilați, bandaje însângerate, resemnare, lipsuri, aglomerație. Asistentele bârfesc cu voce tare, vorbesc liber, fără autocenzură, debitând intimități și obscenități de parcă pacienții ar fi o specie inferioară care nu pricep o iotă din limba rasei superioare. Sau mai rău, oricum ei nu mai contează, sunt ca și morți! Se mai întâmplă câte o externare, ovaționată ca o lăsare la vatră. Câte un camarad este dus în tăcere, în scaunul cu rotile, spre sala de operații. El încearcă să mai facă o glumă înainte de a ieși, împins, pe ușă, îi răspund câteva zâmbete de complezență în timp ce alții îi evită privirea, se uită pe geam, sau în jos. Asta e viața. 

     Am ajuns, după toate formalitățile, într-un astfel de salon. Spre norocul meu, vecinul de pat s-a externat pe la prânz, așa că m-am putut întinde un pic, de foame, să ațipesc. M-a trezit o voce de popă. Îmi cânta la cap. Hooopa! Un moment. Că abia m-am internat! Nevăzând, totuși, nici o lumânare aprinsă prin apropiere, cu riscul de băga groaza în cei vii, m-am ridicat să văd care e treaba. Treaba era bună: în dreapta, pe culoar, trei pochi țineau o  ditamai slujba, învăluiți în fum de tămâie. Pentru cei internați, care nu se pot deplasa. În stânga, tot pe culoar, niște țigănci întindeau, din niște papornițe de rafie, spre prezentare și comercializare, chiloți și ciorapi de damă. Mai lipseau vreo doi basarabeni cu țigări și pește afumat. Într-un spital din UE, în secolul 21, în jurul prânzului, Dumnezeu se plimba pe holuri, în lenjerie intimă de damă, fumând ”Plugarul”...cum să nu iubești țara asta?!
      Meciul încasărilor s-a încheiat net în favoarea popilor, deși Serenele noastre au dat tot ce au putut. Cu banii la salariu. Apoi au plecat, târâind sacoșoaiele alea prin tot spitalul și clempănind halep-halep din tocuri.Totul absolut steril, bineînțeles.

     Ușor, ușor, ziua a trecut. A prins a însera. Pacienții, cei care erau de operat, au fost operați. Cei care nu, nu. Dar au fost sfătuiți să nu iasă în balcon. De fapt, li s-a interzis. Cică unul, odată, s-a aruncat. Probabil n-a mai avut răbdare, săracul. O fi optat și el pentru asistență medicală ”gratuită”, dar n-a avut tăria de a duce acest lucru până la capăt. Așa că n-am ieșit pe balcon. Au mai venit câteva cazuri noi. Cazurile noi sunt de regulă, priorități, mi s-a spus.
     Am întrebat o asistentă dacă doamna doctor mai este în spital. Știam că de la ora 13,00 începe programul la clinica ei particulară. Asistenta, cu maxilarul bine conturat, îmi amintea un pic de sora Mildred din ”Zbor deasupra unui cuib de cuci„ , mi-a răspuns în doi peri, dar m-a asigurat că până la sfârșitul zilei se va rezolva și cazul meu. Odată internat, sigur nu te mai întorci întreg acasă. Când am rugat-o să estimeze cât va mai dura internarea mea de-o zi, mi-a zis că ar fi posibil să intru la cuțit pe la orele 15,00. Apoi m-a surprins cu o întrebare. Dacă am citit despre tehnica manipulării. Conform celor studiate de dânsa în acest domeniu, urma ca eu să fiu bucuros atunci când voi scăpa din spital mai repede cu o oră-două, față de orizontul de așteptare prezis de dumneaei. Nu i-a ieșit. De fapt i-a ieșit, dar invers: s-a confirmat încă o dată teoria mea, referitoare la programare. Am intrat cu vreo două ore jumate după orele 15,00. Când n-au mai avut ce opera, ce pansa, ce bârfi, ce spovedi, ce cumpăra, după ce au mai așteptat alți pacienți care, însă, spre norocul meu, n-au apărut, n-au mai avut ce face și m-au tăiat și pe mine. Nimic grav, un neg mai mare.

     Operația reușită, pacientul viu. Adică operat pe viu: după 9 ore de așteptare aiurea pe o jumătate de pat de spital, nu s-au mai găsit, acolo, 15 minute, ca să-și facă efectul o amărâtă de anestezie locală! M-au dat cu un spray, pe coaste, în zona viitorului buzunar, s-a mai învârtit doamna doctor vreo două minute, apoi, gata, atac la baionetă. Că e târziu. Iar pacientul ăsta n-a băut și n-a mâncat nimic și nici n-a pus nimic în plic!

     Strigătura asta îmi dă idei: dacă tot s-a împământenit obiceiul plicului la doctor, de ce nu și-ar face loc în folclorul sistemului de sănătate și alte obiceiuri și datini nupțiale?
     Operații cu strigare, de exemplu: ”De la pacientu` mare, care splină nu mai are, nici nimic între picioare, deși nu îl durea nimic, a pus o mie în plic și ca să nu plece trist, cinci sute la anestezist!”.
      Sau, să auzi în mijlocul operației, la difuzoare, cu efect de ecou, consacratul anunț ”- Atenție, atenție! S-a furat pacientul! Aparținătorii sunt rugați să vină la microfon, să negocieze cu doctorul!”. S-ar mai risipi tristețea și încrâncenarea asta din sistemul nostru de sănătate. Asta, până în clipa în care omul trebuie pregătit pentru operație. Atunci ar putea avea loc un tradițional moment, numit ”despodobirea pacientului”, moment în care corul asistentelor va cânta cu jale ”ia-ți paciente, ziua bună...”. Iar pacientul, cu lacrimile șiroind pe obraji, se va ridica în picioare, se va întoarce cu spatele și va arunca perfuzia. Iar cel care o va prinde, va fi următorul care va intra în operație.
      Operațiile se vor încheia cu o horă, numită ”Peritonița”.
      

Epilog

      Asta s-a întâmplat joi. Luni, m-am dus la pansat. La clinica particoleră a doamnei doctor, gata cu spitalele patriei. De data asta nu mi-a mai mers. Mi-a prescris niște pansamente, o alifie, dar musai de la farmacia clinicii. Și-a trimis asistenta să mă ia de mână și să mă escorteze la shopping, ca să fie sigură că nu cumpăr din altă parte. Așa că m-am plimbat prin clinică, de mînă cu escorta, ca în cântecul lui Bambi: Plângeam când ne plimbam împreună / Plângeam când mă strângea ținându-mă de mână / Plângeam când cumpăram deloc întâmplător / La prețurile de la farmacia lor...
      Nu fluierați acolo, în spate, nu strigați s-o pup, stați liniștiți, asistenta are vreo 60 de ani.
      La plecare, am întrebat de trei ori - să fiu sigur - când îmi va scoate firele. Tot de trei ori, atât doamna cu bisturiul, cât și asistenta ei, mi-au confirmat: la 14 zile de la operație, adică într-o joi, pe 25. Bun. Joi, pe 25, sun dimineața pentru confirmare. Surpriză: dna doctoreasă plecase în concediu! Pur și simplu. Cică anunțase pacienții de luni. Se vede treaba că nu m-am calificat ca pacient.
      O consultație și-o rețetă amărâtă: prea subțire pentru niște fire așa de groase!
     Și eu care mă bucurasem inițial, că toată tărășenia se va termina fix înainte de Paște, ca să plec wireless, la munte! Un pic mi-am ieșit din fire:”-Și eu ce fac acum, doamnă?”.  Cică nu-i problemă dacă rămân cusut ca monstrul lui Frankenstein, la urma urmei, firele alea le poate scoate oricine. Nu m-aș mira dacă data viitoare mă va trimite să mă operez singur, cu cuțitul, ca Rambo!
      Și toată mizeria asta pentru că am crezut că dacă dau o cârcă de bani lună de lună, zeci de ani, sistemului de sănătate, pot să beneficiez și eu, o dată, de două ori, de serviciile sale. Dragi naivi, știți ce-ți răspunde Sistemul pe care NOI îl plătim ca să existe, atunci când îi explici și-i demonstrezi și-i dovedești că e obligația lui să te îngrijească gratuit? Se uită la tine, așa, de sus, ușor amuzat: ”- Zici?... Să mori tu!”.

Cam asta a fost aventura mea în lumea sistemului medical de stat. Ca să mă relaxez după această experiență extremă, cred că am să caut o excursie în Siria, sau în fâșia Gaza, undeva...

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                               

Mama tuturor fricilor e numai una

Cel mai beton somn e somnul de dimineață, pe peron

     Într-o seară, pe la orele 18,00, eram în trafic. Apropos de trafic, încă e bine. Pentru că plecasem pe la 17,50. Dar, la viteza cu care crește parcul auto în urbea noastră, nu va dura mult și voi scrie: ”Într-o seară, pe la orele 18,00 eram încă în trafic! Plecat de la 7,30”.
      În fine, îl duceam pe fiu-meu la pregătire. Opresc la Gară, la semafor. La Radio Hit era muzică de pe coloana sonoră a clasicelor desene animate, Flinstones, Pink Panther, The Aristocats, all that jazz... Oamenii de pe cele două trotuare se pregăteau,  încruntați, să traverseze. Ca două armate care se pregătesc să se înfrunte pe viață, pe moarte și pe spinarea unei zebre. Se dă startul, secundele verzi încep să picure, armatele se aruncă-n luptă, soldații se amestecă între ei ca niște cărți de joc în mâinile unui scamator, se strecoară unii printre alții grăbiți, apoi dispar unul câte unul, ca niște iepurași în jobenul aceluiași scamator: noaptea.
         Doar unul, pornit prea târziu de pe țărmul stâng al șoselii, n-a apucat să execute o traversare completă, fiind nevoit să rămână în așteptare, între cele două lumi, pe refugiul de tramvai. O figură tragic-pitorească, un moș al străzii, după căutătură și după port. Se înverzește semaforul, așa că-l lăsăm  sprijinit de parapet și ne continuăm drumul. Vorba cântecului : ”Și-am zis verde semafor / Eu plec de pe loc, ușor...”

     Orele 20,00: mă duc să-l iau pe Toma de la pregătire. Același traseu, bineînțeles. Când am oprit, din nou, la culoarea roșie a semaforului de la Gară, ( niciodată n-am prins verde la acest semafor, deși am trecut de sute de ori pe acolo! ) m-am amuzat un pic. Cerșetorul cel bătrân stătea fix unde-l lăsasem cu două ore în urmă. Exact în același loc. M-am gândit că asta e zona lui de cerșit, nu că ar fi vrut să traverseze neapărat. Totuși, nu l-am văzut acționând în nici un fel. Stătea cuminte acolo, iar când s-a făcut verde a traversat de parcă așteptase două ore chestia asta! Și trebuia s-o facă musai, prin fața mașinii mele!
     Cred că 27 de secunde durează de când se face verde pentru pietoni, până când se face verde pentru mașini. Uitându-mă la omul ăla, în 27 de secunde, am aflat ceva despre mine.

     Nu-i înțeleg pe oamenii care ajung să nu mai aibă absolut nimic de pierdut, dar se agață de viață. Care nu mai au nimic pe lumea asta, nici măcar timp. Nu în sensul în care ar fi extrem de ocupați. Dimpotrivă, au tot timpul din lume, au atât de mult timp, încât, pentru ei, timpul nu mai are nici o valoare. Pur și simplu nu mai există, au mai mult timp decât aer. Fie că stau două ore pe un refugiu de tramvai, fie că stau trei ore pe o bancă în parc, e absolut același lucru. Ei nu trebuie să fie nicăieri, la nici o oră din zi sau din noapte. Nimeni și nimic nu-i așteaptă, nicăieri, niciodată. 
      Și totuși, nu renunță. Probabil, e în natura omului să nu renunțe. Se spune că toate fricile noastre derivă de fapt, din frica de moarte. Cred că, mai corect spus, ar fi ”din frica pierderii vieții”. Nu mi-e frică de moarte. Nu cred că e ceva dincolo. N-are cum să-ți fie frică de ceva ce nu există. Cred că cea mai mare frică a mea, mama tuturor fricilor, este de fapt, asta: să nu cumva, să ajung într-o zi, să-i înțeleg pe oamenii ăștia.

Cum am păcălit o zi de august că-i 1 aprilie

    

    Vorbim despre ziua păcălelilor, că tocmai a trecut tiptil-tiptil, pe lângă mine fără s-o văd, fără s-o aud. Păcat.
      Era o chestie mișto în copilărie. Făceam farse faine. Sau mai puțin faine, depinde la ce capăt al farsei te aflai. Am mai păcălit eu, așa, pe cine am putut și pe cine m-a crezut și la vârste mai înaintate, dar nu e același lucru.
      Una dintre cele mai elaborate farse evăr, pe care am executat-o, s-a întâmplat în copilăria/adolescența mea, în colaborare cu vărul Bob, pe litoral, la Mamaia. Nu era chiar 1 aprilie, nici măcar pe aproape, ci în timpul vacanței de vară, când, prin intermediul agenției de turism Mamma`s & Papa`s, adicătelea cu părinții, ne aflam cazați la un hotel de 4... etaje din nordul stațiunii, înspre capătul falezei.
     Anul, să tot fi fost cam prin 1984-1985. Noi eram niște draci de copchii cam de clasa a 6-a și a 7-a. Văru-meu e aproape cu un an mai mare ca mine. Nu mai țin minte care dintre noi doi a venit cu ideea, nici nu mai contează. Important e că, odată sosită, ideea ne-a cucerit imediat, ne-a subjugat pe amândoi și ne-a mobilizat pe loc. Am cumpărat o radieră. pix, vreo câteva coli de A4, o riglă. Pregătirile ”loviturii„ au decurs în stilul Ocean`s 11 cu filaje, calcule, pânde, șepci și ochelari de soare. De parcă ochelarii ăia ne-ar fi protejat de ceva...nici măcar de soare nu erau buni.
       Înspre prânz, când lumea era încă la plajă, iar foiala de pe holurile hotelului încetase, ne-am strecurat ușor, ca briza mării, înspre intrarea restaurantului și am înlocuit coala A4 de la afișier, pe care, cu un pix identic cu al nostru (era singurul model care se găsea pe litoral, la acel preț), era scris meniul zilei. O precizare absolut necesară: meniul zilei era citit obligatoriu, de toată lumea, zilnic. Amintiți-vă că ne aflăm în mijlocul anilor `80! Se citea mult pe atunci. Comparativ cu zilele noastre, se citea enorm, monstruos! Se citea Dostoievski, Tolstoi, Lev Ștestov, Karl May, Sven Hassel, dar și Samuel Beckett, Cioran sau Eugen Ionescu. Dar nici unul dintre acești autori...dar ce zic eu, ”dintre”, toți acești autori la un loc n-au fost citiți la fel de mult ca Meniul Zilei de pe litoral! Dacă dragostea trece prin stomac, atunci întâlnirea românului cu meniul hotelier era pur și simplu, foame la prima vedere!

     Tehnic vorbind, din radieră făcuserăm ștampilă, studiasem cu atenție toate detaliile grafice ale documentului, așa că, în ziua Z, falsul nostru se prezenta, formal, la un nivel demn de un original mai bun...
Cât despre conținut, meniul conceput de noi, cel fals, era cu totul și cu totul original! Așa ceva nu se găsea în nici un alt meniu , la nici un alt hotel din România acelor vremuri.
      Ghiavoloșenia începea cu un mic preambul, în care conducerea respectivei unități de deservire a turiștilor, avea deosebita plăcere de a informa distinșii oaspeți că exact în acea zi se întâmpla să fie  Ziua Hotelului Cumsofichematel, care, după cum se zicea acolo, împlinea frumoasa și rotunda vârstă de 10 ani. Ocazie cu care, personalul, sub bagheta de aur a unui bucătar sosit tocmai de la Berlin, din RDG, pregătise un meniu cu totul și cu totul special. Și ne-am apucat să înșirăm un meniu absurd, un fel de ”monstrul lui Frankenstein” al meniurilor, revărsând din pixul abundenței, bunătăți de care luasem la cunoștință doar din filme, reviste Neckermann, povești, povestiri și alte surse. Nu lipseau icrele negre, portocalele (vara!), șampania, vânatul (cred că și bizonul figura pe lista cu fripturi) și alte prostii pe care nu mi le mai amintesc acum. Ce n-am să uit însă, a fost miezul acestei farse, un fel de mini-farsă în farsă.
      Ca să vedeți ce minți aerisite aveam, iată ce idei puteau să ne circule prin cap, libere, oricând, din orice direcție, fără să deranjeze alte aranjamente preexistente, pe acolo: pe la mijlocul meniului, se sublinia cu linie dublă continuă, cum că, cine nu dorea picioare de broască (!!!) putea să aștepte seria a III-a de masă, unde respectiva delicatesă avea să fie înlocuită cu o altă specialitate, ceva mai autohtonă. Surpriză!
      Seria a III-a de masă nu exista. O inventasem noi, atunci. Și o programasem pentru ora 15 sau 15,30, ceva de genul ăsta.
       Toate bune, iată ce s-a întâmplat: la început, nimic. Lumea venea de la plajă sau de unde mai veneau, citeau, nu înțelegeau și se uitau pe pereți în căutarea adevăratului meniu.
       După ce s-au adunat mai mulți, vorba lui Vodă Lăpușneanu, a fost deajuns ca un oarecare, cu accent de Nea Mărin, să exclame din tot sufletul:
- Ptiu, femeie, na, că ne dădui dracului! Dracului ne dădui, auzi fă, ne dădui dracului!...Salam de Sibiu! Ptiu!...și tot așa. Lumea a aplaudat un pic, ba chiar câțiva au intenționat să facă un gest frumos, să cânte ”La mulți ani”, dar prea băleau toți după SF-urile din meniu, așa că au năvălit la masă.
        Nu s-a lăsat cu bătaie, dar ceva scandal a ieșit, parcă și vreo trei farfurii sparte. Lumea s-a liniștit relativ repede, reacția bucătarilor și a celorlalți hotelieri a fost destul de autentică. Asta, deoarece așa și era.
       Nici astăzi nu-mi vine să cred că lumea a luat de bună hârtia aia făcută de doi copii de gimnaziu.
Explicația e simplă: lumea, sătulă de lipsuri, voia să creadă. Și mai era un aspect: pe vremea aia, o hârtie semnată și ștampilată era incontestabilă. Să-i fi văzut pe bieții oameni... păreau resemnați, meniul fusese, totuși, prea frumos ca să fie adevărat, dar am puternicul sentiment că toți cei prezenți au plecat cu convingerea că n-a fost chiar o farsă și că bunătățile pregătite de neamț, auf wiedersehen ! pe ușile din spate ale restaurantului, spre noi și noi culmi de civilizație și progres.

      Noi, vă dați seama, eram flenduri de râs. Râdeam cu cinci rânduri de lacrimi, părinții au crezut că plângem din cauza desertului cu frișcă și ciocolată care tocmai se anulase. Era să luăm bătaie, tații noștri nu tolerau ca doi ”goblizani” de vârsta noastră să se comporte ca niște preșcolari.
      Farsa a fost mai reușită decât ne-am așteptat, dar cireașa de pe tort a fost seria a III-a de masă.
      Dragi tovarăși! Să-i fi văzut pe oamenii muncii venind de la plajă ca eroii de la Oituz, târâind saltele, găletușe, bărci pneumatice, genți de plajă pline cu toate tâmpeniile, cu nisip scrâșnind în dinți, cu foamea atârnându-le de gât ca leoaica de antilopa gnu, cu copchii răcnind, cu soacre drăcuind, dar cu flama speranței vie, în priviri! Nici nu pot descrie ce fețe au făcut când au ajuns la restaurant și au citit ”meniul special pentru seria a III-a”: felul 1, supă de cartofi (fără sare); felul 2 - chiftele de pește (înlocuiesc pulpele de pui de baltă) cu mămăliguță încălzită la cerere (e de ieri). Felul 3: nu avem. Poftă bună! 
      Marele lor noroc a fost că a mai rămas mâncare de la seria a II-a. Nici ei nu erau foarte mulți ce-i drept. Când au adus mâncarea, le-a venit inima la loc, bieților oameni! Era chiar mâncare.

      A fost epic, dar pentru că oamenii aceia plătiseră bilet ca să se distreze la mare tot concediul, nu numai o zi, le-am mai oferit câteva mici surprize pe parcursul sejurului, cum ar fi: am oprit curentul de la tabloul electric pe tot etajul și am legat, în prealabil, clanțele mai multor uși între ele; am încuiat într-o noapte, pe terasa de la etajul nostru (cheia era lăsată în ușă, hotelul nu mai avusese oaspeți ca noi) niște arabi care petreceau cu niște doamne, făcând zgomot după ora stingerii...cam astea au fost.
     Vara a trecut. Au trecut și anii...toate trec. Și poate că pare de necrezut, dar a fost odată ca niciodată, copilărie fără tehnologie și tineret fără internet...

Trăiască România Mare! Mare cât China.

  

Jackie Chan, contrafăcându-se încântat că poartă o ie românească Made in China

     Am fost supărat, furios, un pic frustrat. Dar mi-a trecut. Acum chiar nu înțeleg ce mi-a venit. De la vremea asta schimbătoare cred că mi se trage, altfel nu-mi explic.

      Dar ce s-a întâmplat: cea mai recentă comandă online pe care am făcut-o, anume de pe un site chinezesc, a venit, atenție, fix în cinci zile! Probabil, producătorul are depozit în Europa. Dar, orișicât.
     Verific emailul, să nu greșesc: ”your order was shipped on 14 march 2019. Your order arrived in destination country on 19 march 2019”.  Expediat pe 14 martie. Ajuns în țară pe 19 martie. Frate, ce se întâmplă? A venit China mai aproape?! A ațipit un sfert de oră vreun diriginte de șantier de-au ajuns muncitorii chinezi cu vreo autostradă până la Cahul? Că pe ăia nu-i mai oprești din construit.
     Din păcate,  ”ajuns în țara de destinație” nu înseamnă ”ajuns la destinație”. Din București în Iași, courtesy of Poșta Română, un colet face două săptămâni!!!

      Nu știu ce se întâmplă. Nu pot decât să presupun. Dar am impresia că, din momentul în care coletul atinge pământul românesc, timpul se oprește în loc.
      Ba chiar pot spune că o ia, ușurel, înapoi. Îmi închipui cum marfa e încărcată în căruțe trase de boi. Și uite-așa îmi explic eu, de ce ajunge un colet să facă două săptămâni de la București la Iași. Boii trebuie să facă pauze, să se odihnească. Să mănânce, să bea apă. Uneori, să voteze.
      Mă uit la Game of Thrones cum corespondează între ele, personajele acestui celebru serial, cu ajutorul corbilor. Dragilor, păi la câte ciori întunecă cerul orașului nostru mai ales seara și dimineața, am putea livra și primi crowmailuri cu viteze superioare vestitului 5G!
     
      Când am întrebat-o pe doamna de la oficiul poștal de care aparțin, cum e posibil ca un colet să circule de 3 ori mai încet pe teritoriul României decât înafara ei, mi-a oferit o explicație din care n-am înțeles altceva decât faptul că, dânsei, i se pare normal să se întâmple așa, că e obișnuită cu sistemul și ceea ce e mai grav, că nici nu-i trece prin cap că s-ar putea îmbunătăți ceva. Poate are și dânsa dreptate, într-un fel.

       Pornind de la acest fapt mărunt - mă refer la faptul că un grup de oameni obișnuiți, perfect normali, cum avem și noi, dealtfel, pe la noi prin țară, au descoperit, cumva, misterul prin care, un colet, poate ajunge la destinatar în doar cinci zile, iar nouă ni se pare perfect normal ca același colet, pe o distanță chiar mai scurtă, să facă 15 zile - ajung la o nedumerire cu un caracter mai larg.
       Ajung, astfel, să mă întreb de ce, totuși, mersul prost al lucrurilor (iată un titlu de publicație în sfârșit, utilă, gen ”Mersul Trenurilor”, dar cu date reale, din toate domeniile: ”Mersul Prost al Lucrurilor 2019” ), gravele accidente administrative și defectele societății, în ansamblul ei, sunt general acceptate, ca lucruri normale, inevitabile, ”date de la Dumnezeu”. Și tot eu îmi răspund, firește.

       Nu e din cauză că suntem niște putori incompetente, incapabile, niște practicanți habotnici ai ineficienței generalizate în toate domeniile, niște egoiști și niște egocentriști mărunți, de doi bani, care se complac fără nici cea mai mică rușine să fie constant în coada oricărui clasament de bine și în fruntea oricărui clasament de rău. Nici vorbă să fie din cauza asta.

      Adevărul absolut și incontestabil e că, pe teritoriul țării noastre, un colet face de X ori mai mult timp până la destinatar - în cazul în care, totuși, ajunge - decât oriunde altundeva în lume, pentru că țara noastră are, pe interior, o suprafață mult, mult mai mare decât la exterior. Practic, pe interior, România e mai mare decât China! Cum e posibil? Nu știu, e un miracol. Și nu e singurul miracol cu care ne-am obișnuit să trăim. E plină de miracole țara noastră...

     Un miracol e și faptul că, încă mai există!

Am udat florile!

     

Orașul se foia somnoros, deranjat de prima lumină a dimineții. Se anunța o zi frumoasă. Domnul Ludvig Adizainăriței încerca din răsputeri să ajungă la domiciliul conjugal. După cum urca scările blocului puteai presupune că reconstituia cutremurul din `77.
      Ajuns în cele din urmă în fața ușii, dădu să scoată cheia. În mod bizar, nimeri cheia de la mașină. Bizar, deoarece domnul L.A. nu are mașină...Următoarele minute dovediră clar că nu există nici cea mai mică compatibilitate între cheia de la mașină și yala de la ușă. De parcă yala ar fi fost palestiniană, iar cheia israeliană. Deranjată de zgomotosul conflict din ”Fâșia Gaza”, doamna Poliana Adizainăriței deschise brusc ușa, permițând soțului ei să-i cadă la picioare, la fel de romantic ca un sac de cartofi azvârlit din camion.
      Ca în orice conflict tradițional, calea spre pace începe cu dialogul. Aflată într-o poziție de superioritate, doamna Poliana deschise dialogul într-un mod nonverbal, mânuind cu mare precizie un bătător de covoare, care, nu se știe din ce motive, se afla în mâinile ei, la orele 5,20 dimineața. Urmă un set de lovituri libere, la nivel de campionat mondial.
       După 26 de lovituri reușite dintr-un total de 28, domnul Ludvig abandonă meciul, refugiindu-se la vestiar, în baie. După o clipă de liniște, ușa de la baie se crăpă pe mijloc și prin crăpătură apăru toporișca de bătut carnea, urmată de zâmbetul sadic al Polianei:
- Here`s Polly!...  
      Instictul de supraviețuire și o doză serioasă de adrenalină, îi readuseră aminte domnului Ludvig la ce și cum se folosește limbajul articulat:
- Poliana...iubițel...iartă-mă, dar a trebuit...
- Ce a trebuit porcule, ce a mai trebuit de data asta?! Că numai minciuni știi să zici!
- Nu-i adevărat că mint!
-Porcule! După ce că vii la ora asta, în halul ăsta, băut, bătut...
- Eu am venit doar băut...
- Mai ești și obraznic! Zi adevărul!
- Adevărul? chiar vrei adevărul?...  
- Da!
      Domnul Ludvig se ridică demn, o privi direct în ochi și răcni:
- You can`t handle the truth!
- No, but i can handle this, replică, în aceeași notă, doamna Poliana și zbang!zbang! încă două bătătoare se abătură peste scăfârlia bietului om. Cât ai băut? Ce ai cumpărat?
- Nimic!...am cumpărat și eu, repede, nimic special, vreo 10 sticle de vodcă, cam 18-20, hai 30 de beri, și în caz că...dacă vrea cineva, să fie acolo, un bidonaș de 10 litri de vin de țară...
- Pentru ce ți-a trebuit atâta băutură nenorocitule? pentru ce??
- A trebuit să ud florile! Am udat florile!
      Ori ceva din ce a spus, ori cum a spus, nu știu exact, dar a funcționat. Furtuna de lovituri a încetat.
- Flori? Ce flori?!
- Asta încerc să-ți spun...Astăzi, mi-au schimbat florile în birou. Că alea vechi se ofiliseră.
- Așa. Și?
- Și ca să nu fiu mârlan și scârțan...am chemat câțiva colegi și am dat și eu ceva, la băieți, să ud și eu florile cele noi, ca să mă țină! Că așa se face când ai un lucru nou.