Să mă scuze dl Daea pentru ce-am făcut cu oaia!

     

imaginea a fost luată de AICI

    Ni se pare inadmisibil că dosarul Revoluției e încă departe de a fi soluționat. De parcă ar lucra cineva la el... Da, au trecut 30 de ani. Relaxați-vă, adevărul va ieși la iveală. E greu de estimat când se va întâmpla asta, dar eu sper ca primele generații de români care se vor muta definitiv pe Marte să aibă parte de un nou început, curat, fără secrete. Bucurați-vă de viață, credeți-mă, aveți de ce: ați supraviețuit celei mai negre perioade din ultimii 50 de ani. Cea mai neagră perioadă din ultimii 50 de ani,  au fost ultimii 40 de ani. Mai precis, ultima decadă a comunismului, anii 80, plus ăștia 30 de ani, la începutul cărora am fost aruncați brusc în cușca capitalismului sălbatic, pe care l-am mai îmblânzit pe parcurs, dar care zgârie tot mai rău.
        Dacă, însă, vi se pare strigător la cer ca, după 30 de ani, un dosar de importanță națională să fie, în mod sfidător, ba închis, ba redeschis, ba în lucru, ba în aer, ce ziceți de un dosar vechi de mai bine de 230 de ani, la care nu s-a lucrat deloc?!  Da, există, în istoria poporului român dosare mult mai vechi care încă ridică întrebări. De exemplu, balada populară Miorița, atât de cunoscută, încât totul pare clar. La o privire mai atentă, însă, nimic nu-i clar în Miorița!
        Pe ciobănașul moldovan l-au ucis sau nu ceilalți doi ciobani? Chestia asta nu reiese de nicăieri, probabil nici nu trebuie, pentru că nu despre asta e vorba. Știu că nu despre o crimă e vorba în această baladă populară, ci despre atitudinea în fața morții. Demnitate, resemnare, integrare în absolut. Ok, asta e atitudinea înțeleaptă, ideală și complet nerealistică în fața morții naturale, în fața inevitabilului, dar nu în fața morții prin violență. Însă, fiind una dintre cele mai importante creații populare românești, cred că trebuie, totuși, lămurite niște lucruri. Cel puțin, pentru mine, finalul ăla cu brazi și păltinași e departe de a fi suficient. Vreau răspunsuri concrete, la subiect.
        Cum ar fi:

I. Să admitem că temerile/presupunerile ciobănașului moldovan au fost reale și s-au adeverit. Complotul s-a consumat cu succes și ciobănașul moldovan e mort. În acest caz:  

1. Care dintre cei doi i-a provocat, efectiv, moartea ciobănașului ? Tehnic, unul e criminalul, celălalt e doar complice și instigator la omor deosebit de grav;
2. Unde e cadavrul? Fără cadavru nu există crima;
3. A fost respectată ultima dorință  a victimei de a fi îngropată în spatele stânei, împreună cu instrumentele muzicale solicitate? 
4. Ce s-a întâmplat cu Miorița? Cum au fost redistribuiți câinii și oile ciobănașului moldovan după lichidare?  
5. Care este diferența dintre cioban și ciobănaș? Vârsta? Priceperea? Înălțimea? Orientarea sexuală?  
6. După această crimă oribilă, ciobanul ungurean și cel vrâncean-practic, singurii martori ai presupusei crime- s-au despărțit prieteni, fără suspiciunea reciprocă, conform căreia, în anumite circumstanțe, unul dintre ei va ceda și-l va da în gât pe celălalt? Eu, unul, nu prea cred. În balada asta ori n-a fost nici o crimă, ori au fost mai multe. Aș fi curios să știu care dintre cei doi a rămas în picioare!
7. Doamne, de ce n-a existat Dan Diaconescu și OTV-ul încă de pe atunci? Astăzi, Miorița era deja la episodul  83.950!                                                                                                       

II Să admitem că temerile/presupunerile ciobănașului moldovan nu au fost reale și prin urmare, nu s-au adeverit.

1. a existat vreun proces de calomnie?  
2. au existat, de fapt, ceilalți doi baci?
3. de ce nu stă ciobănașul nostru împreună cu colegii lui, în jurul vreunui foc, la o palincă, la o vorbă, așa cum ar fi normal prin pustietățile alea? De ce e singur?
4. cum de, la o vârsă așa de timpurie, ciobănașul moldovan avea o stână mult mai bogată decât a celorlalți doi ? Moștenire de familie? Figura paternă lipsește cu desăvârșire din această baladă, de ce oare? Ce mai vindea ciobănașul pe lângă brânză, lapte, smântână...lapte praf?
5. Respingând ipoteza unei oi cu un nivel de inteligență care să-i permită comunicarea cu oamenii, un fel de Ovis Sapiens, de ce, în mod fals, ciobănașul moldovan ar presupune că se hotărâse moartea lui? Dacă ar fi fost ceva real în toată afacerea asta și dacă ar fi auzit chiar el ceva, sau dacă ar fi văzut ceva, de ce să pună la originea acestor informații, un pont primit de la o oaie?! O oaie vorbitoare! Cea mai sigură sursă. Serios! La cum e presa azi...
   
6. Întrebarea cea mai firească: de ce n-a fugit? de ce nu s-a ascuns? Chiar dacă ar fi fost fără rost și cei doi tot l-ar fi găsit până la urmă (unde naiba să te ascunzi, sunt doar niște munți și câteva păduri, acolo!), instinctul de supraviețuire te obligă să lupți atât poți, cu tot ce poți!  

          Ceva nu se leagă în balada asta. Ceva e putred și nu e vorba de cadavrul baciului moldovan.      Sau de brânza de oaie.

         O ipoteză, care încearcă să ne ofere o explicație cuprinzătoare, dar deloc surprinzătoare, aproape logică, ar fi următoarea: ciobănașul moldovan era dependent de substanțe psihotrope și halucinogene.
          Iată care ar fi argumentele în favoarea acestei ipoteze:

1.  Descrierea fizică pe care i-o face măicuța, e a unei persoane anorexice: ”tras prin inel”, ”fața albă ca spuma laptelui”, de o paloare cadaverică, specifică unui țesut nevascularizat, ochii ca mura câmpului, adică de un negru total, fără nuanțe, niște ochi morți, afundați în orbite. Nepotrivirea dintre mustăcioara ca spicul grâului, adică blondă și părul ca pana corbului, adică brunet, ne indică faptul că tânărul oier se vopsea, era trendy, cool, probabil frecventa cluburile de noapte, unde, e de notorietate faptul că se consumă o gamă variată de substanțe interzise;
2. Modul psihedelic în care ne este descrisă natura: ”
   Pe-un picior de plai,
   https://Versuri.ro/w/w327
   Pe-o gură de rai,
   Pe-un picior de plai/Pe-o gură de rai”;”Brazi și păltinași I-am avut nuntași, Soarele și luna mi-au ținut cununa” etc. Lucy in the sky with diamonds.
3. Comportamentul anormal, care trădează o tulburare obsesiv-compulsivă: cineva mereu îl urmărește, vrea să-l omoare, să-l prade...cineva îl caută, întreabă de el...tot universul se învârte în jurul său, de unde și nunta cosmică, la care participă tot universul, dar nici un om; 
4. Tulburări psihotice, schizofrenie: dialogurile cu oaia, lacrimile de sânge.
5. Pe atunci, în păduri existau ierburi și rădăcini necunoscute, azi, nouă;
6. Singurătatea prelungită, specifică acestei meserii, adeseori provoacă deviații comportamentale, depresie și anxietate, stări accentuate de alcool sau droguri.
   
   Brazi şi paltinaşi
   I-am avut nuntaşi,
   Preoţi, munţii mari,
   https://Versuri.ro/w/w327
   Paseri, lăutari,
   Păserele mii,
   Şi stele făclii!
   Pe-un picior de plai,
   https://Versuri.ro/w/w327
   Pe-o gură de rai,; șters, e anorexic, nu se spune nicăieri nimic de vreo cină. După apus de soare, nu după cină. Ciobănașul doar stă și cântă la fluier. Măicuța îl descrie îngrozitor: fața albă, cadaverică, ochii negri, pierduți în orbite, ”tras prin inel”, îngrozitor de slab.

          Pornind de la această ipoteză, ”Miorița” se poate adapta cu mare succes și ca scenariu de miniserie sau lung metraj. Căci, ce avem, de fapt, noi, aici?

SCENARIUL 1 

(dramă)

          Avem un tânăr, asupra căruia, o simplă pășune de la țară exercită fascinația unui picior de plai, iar câteva floricele de câmp și o balegă sunt o adevărată gură de rai. E clar că tocmai luase o doză. ”Iată vin în cale, Se cobor la vale, trei turme de miei cu trei ciobănei”, asta e toată intriga. Trei junkies au dat lovitura, au împărțit marfa (turmele de miei, adică pliculețele cu droguri) și acum ”se cobor la vale”, adică încearcă s-o distribuie. ”Ciobănașul moldovan” (probabil cânta la instrumente de suflat într-o trupă flower-power), care de trei zile încoace aude un behăit constant în urechi, nu mănâncă, nu bea apă, e obsedat de ceilalți doi ciobani (nu e clar dacă sunt reali sau el halucinează), care-l urmăresc și vor să-l omoare, c-are ”oi mai multe, mândre și cornute”, altfel spus, că are punguțe cu prafuri albe, de calitate superioară, mai fine, mai bine cernute, sau cum se mai zice în slang, cornute.
         Pentru a avea un ”twist” în final, o răsturnare de situație, cum s-ar zice, se va dovedi că, într-adevăr, la început au fost trei ”ciobănei”, dar după lovitură, de teamă să nu fie ucis, moldovanul i-a omorât, mai mult de frică, pe cei doi și le-a luat ”oile”. Ulterior, pentru a face față remușcărilor, creierașul ciobănelului moldovan refuză să accepte dubla crimă, țesând o realitate paralelă, în care aceștia încă trăiesc și-l urmăresc pentru a-lucide în scop de jaf.
          Eroul, varză, sub influența substanțelor, vorbește numai în versuri, cu o oaie imaginară, despre o moarte iminentă (supradoză) de care nu mai are rost să se ascundă sau să fugă și despre mama lui, pe care și-o amintește rătăcind și întrebând oameni la întâmplare, căutându-l pe sub cine știe ce poduri, prin cine știe ce canale sau alte locuri ferite de ochii lumii, unde se adună, de regulă, dependenții. Îmbătânită înainte de vreme, sărăcită de viciul fiului său, ”măicuța bătrână cu brâul de lână” este singurul lui regret. Cele trei fluiere pe care și le dorește la capul său, în mormânt, sunt, de fapt, câștigurile din traficul de droguri, realizate de cei trei ciobănei, el urmărind prin această metodă, să le ascundă și să le transmită mamei sale. Cam asta ar fi resemnarea filozofică, meditativă, în fața morții, a ciobănașului din ”Miorița”: agonia din ultimele ore de viață ale unui tânăr care a înțeles, în felul lui, că a pierdut războiul cu ”mândra crăiasă, a lumii mireasă”.

        Lăsând la o parte ipotezele și logica, pe scheletul baladei ”Miorița”, se poate construi și un excelent thriller cu accente horror, de mare succes pe platformele online. N-aș fi crezut ce potențial are povestioara asta bleguță! Din cauza hemoragiei de idei, am să punctez doar, ideile principale. Îi invit pe amatorii genului, să lase la intrare orice prejudecăți și să se așeze confortabil în fotoliu, căci ne prindem într-o horroră cu strigături:

SCENARIUL 2 

(thriller/horror)

     Cromatica filmului va fi cea specifică genului, gri-vezui-kaki, iar saturația culorilor va fi la limita inferioară. Multe cadre cu drona, vor fi ”periate” pădurile de brad și crestele munților, mai ales atunci când se formează ceață. Excepție vor face primele secvențe, în care va fi prezentat un peisaj deosebit de frumos, un deal plin de flori de câmp, culori vii, flururași, raze de soare. Un copil însoțit de un cățel culege flori și cântă ceva vesel. Încep versurile ”pe-un picior de plai, pe-o gură de rai...” Brusc, se oprește îngrozit și țipă lung. Printre flori albe și galbene stropite de sânge se aflau 5-6 cadavre de lupi, parțial devorate și putrezite. Cățelul urlă lung și fuge.

       Cei doi ciobani au, unul, un băiat și celălalt, o fată. Separat. Fiecare cu soția lui. Ei hotărăsc să se încuscrească, dar fata nu-l iubește pe acel băiat, ci pe noul-venit, ciobănașul moldovan, cel plecat de mic din sat și întors de curând, bogat frumos și sănătos, dar cu un accent dubios. Eroul nostru se prezintă mai mult ca un ciobănaș-rockeraș-vampiraș decât ca un oier. La presiunile părinților de a se mărita, ea fuge de acasă și este ascunsă de ciobănașul satanist cu ajutorul unei vrăji, transformând-o în mioară. Astfel, ea devine Miorița, credincioasa lui companioană, care-l avertizează despre ce pun la cale taică-su cu colegul său de pahar și de ciobănie și anume să-i stingă felinarele.

      Zis și făcut. Conform legendei, baciul ungurean și cu cel vrâncean, la apus de soare îl omoară pe ciobănaș. Motivul real îl constituie, bineînțeles, averea tânărului. Justificarea lor în fața legii, însă, e bazată pe zvonurile care circulau în regiune, cum că ciobănașul a făcut o înțelegere cu Cel Căzut și astfel a reușit să facă avere. Zvonurile sunt mai presus de lege, se știe. Oricum, ciobănașul nu plăcea nimănui: se îmbogățise de tânăr! Arăta bine! Clar, trebuia să moară!!!

       Se spunea că are tot felul de cărți ciudate, scrise cu sânge, cu desene reprezentând demoni și ritualuri păgâne. Comunică cu animalele și păsările, stăpânindu-le. Un hangiu a auzit povești despre haite de lupi care au atacat turma ciobănașului moldovean și au sfârșit ei, lupii, mâncați de oi, care de fapt cică nu sunt oi, ci demoni buni în burduf de oaie. Noaptea, dacă simt primejdie, li se aprind ochii ca tăciunii roșii și șuieră ca șerpii. Însăși mama ciobănașului are reputația de vrăjitoare și e o excelentă ghicitoare la care apelează până și cele mai înalte fețe domnești, ba chiar și bisericești. Episodic, vor fi prezentate câteva dintre acțiunile băboiului, inclusiv o exorcizare.

sursa imaginii: acolo

     

       După ce îl omoară, sufocându-l în somn, cu imensele lor interese, dar mai ales cu cojoacele de blană, vrânceanul și ungureanul, ca să scape de cadavru, îi dau foc și îl îngroapă cu tot cu jar, conform dorinței sale, în spatele stânei, cu cele trei fluiere la căpătâi. Printre lucrurile ciobănașului moldovean găsesc, spre bucuria lor, două cuferașe pline cu bani de aur necunoscuți. Nu mai văzuseră astfel de inscripții pe monede, păreau să fie tot niște simboluri păgâne, ba chiar necurate. Dar aurul e aur. Așa că-l luară pe tot acasă și-l împărțiră pe din două. Dar mai luară acasă ceva, la care nu se așteptaseră: Miorița. Acum că iubitul ei se rumenea uniform la câteva sute de grade Celsius, i-a picat vraja de pe ea și s-a dat de goală, în țarc, printre oi.Taică-su a luat-o imediat și a revenit la ideea lui fixă, de a o mărita cu băiatul prietenului său. Așa că aranjară nunta peste câteva zile.

     Între timp, măicuța bătrână cu brâul de lână, ajunse la stână. Dezgropă fluierele ciobănașului. Au mai rămas doar două. Unul a ars. Începu să cânte la unul dintre ele. Ce să vezi. Fluierele erau originale, vrăjite. Cum funcționau: dacă stăpânul lor murea, și cineva cânta la unul dintre ele, până la răsăritul soarelui, a doua zi după survenirea decesului, acesta învia. Dacă înainte de moarte fusese mutilat, suferize leziuni, contuzii, echimoze, acestea urmau să se estompeze și să se vindece în funcție de cât sânge reușea să colecteze resuscitatul.

     Măicuța a cântat ceva ce-a știut ea mai bine și ciobănașul moldovan a ieșit din cenușă, cam pârlit, ce-i drept, dar pus pe treabă. Baba avea și ea, agenda ei, să nu credeți că a bătut atâta drum doar ca să-și salveze fiul vitreg (atenție!) de la moarte. Așa că să vezi ce-i spune hoașca: n-ai să crezi așa ceva! Cică Miorița lui, s-a răzgândit, că a fost numai pe interes și acum, că el a mierlit-o, s-a dus repede să se mărite cu băiatul celui care l-a ucis și ars pe dânsul. A ținut vrăjeala.

     Ciobănașul mioritic s-a înălțat deodată, așa ars, cum era, pe un nor de lăcuste negre și a ajuns la biserica unde avea loc nunta exact când mirii erau la altar. Popa a încercat să facă, stângaci, un gest cu crucea, dar lăcustele negre l-au lăsat fără țesuturi vii pe oase. Într-o clipă.  

      Are loc un asediu, oile cu ochii roșii se transformă în demoni și-n tot felul de monștri. Totuși, nu pot intra pe pământ sfânt, adică în biserică. Oamenilor le vin în ajutor din adâncul munților, Lupii Albi, niște lupi mari și albi și nu vreun detașament întors din Irak, care vor să răzbune moartea lupilor uciși de oile demonice. Măicuța bătrână scoate brâul de lână și citește de pe el o incantație. Brusc, o explozie crapă pământul și hoarde de demoni năvălesc din infern. Însă șeful lor, Stăpânul Întunericului nu putea ieși la suprafață, decât dacă...

     Cum se obișnuiește, printre aurul și podoabele din comoară se afla și un pumnal negru, singura armă care putea să-l omoare definitiv pe ciobănaș, dacă era străpuns în inimă de cineva cu inima pură. 

      Stăpânul Întunericului avea nevoie de sufletul ciobănașului pentru a ieși din subteran, pe pământ, cu scopul de a-l stăpâni. Ciobănașul a rămas fără mamă la naștere, în pădure. A fost găsit imediat, însă, de Oile cu Lâna de Aur și a fost crescut cu lapte dumnezeiesc. Cine avea sufletul lui, putea stăpâni ambele lumi. Vrăjitoarea cu brâul de lână își pregăti Capcana Sufletelor, o oglindă străveche, în care sufletele celor muritori puteau fi prinse atunci când ieșeau din corp, dacă erai suficient de dibaci. Voia să folosească Capcana pentru a-i duce Necuratului, sufletul ciobănașului. Dacă însă greșeai, Capcana Sufletelor te înghițea de viu și trăiai veșnic, prizonier, în chinuri groaznice, inimaginabile. Măicuța bătrână luă pumnalul negru și se strecură în spatele ciobănașului moldovan. În clipa în care dădea să-i taie beregata, Miorița se puse în calea Pumnalului Negru. Ciobănașul se întoarse fulgerător, dar totuși, prea târziu. Vrăjitoarea încercă să-l omoare cu a doua lovitură, urlând numele Necuratului. Ciobănașul se feri și întoarse oglinda spre dânsa. Baba a dispărut instantaneu, din ea nemairămânând nici măcar brâul de lână. Din păcate, Miorița zăcea în brațele lui, într-o baltă de sânge. Sângele ei, l-a regenerat pe el. O nouă explozie i-a smuls din eternitatea clipei în care încremeniseră. Satan încerca să iasă la suprafață cu orice preț. Timpul ajunsese la final. Exista o singură soluție: sufletul lui trebuia să ajungă la ceruri mai repede decât putea Întunericul să ajungă la el. O ultimă privire. Ultimul sărut. Inimile lor au mai bătut împreună, fix de trei ori, una lângă alta.

         Focul se stinge. Demonii se sparg într-o ninsoare de cenușă. Însuși Stăpânul Infernului, pe jumătate ieșit din infern, împietrește și se prăbușește în abis. Pământul se închide. Ea-și pleacă privirea și nu-i vine să creadă: mâna lui, pe mâna ei, mâna ei, pe pumnal, iar pumnalul, în inima lui. Într-o clipă, mâna ei fără viață, dădu drumul pumnalului. Îmbrățișați pentru totdeauna, se prăbușiră pe scările altarului. Nunta mioritică. Oamenii, preoții și lăutarii se strânseră în jurul lor, să-i jelească. Rând pe rând, preoții se transformă în munți, nuntașii în brazi și păltinași, lăutarii în paseri...o stea cade pe cer.

        Copilul de la începutul filmului își caută cățelul printre ruine. Îl strigă. La un moment, dat se oprește fiindcă a găsit ceva pe jos. Îl ridică, se uită la el. E al treilea fluier vrăjit, despre care s-a crezut că a ars odată cu ciobănașul. Copilul îl șterge, scuipă în lături și începe să cânte. Miorița deschide brusc ochii.

 Ok, acum, mai crede cineva că-s normal?!...

                                                                                                                                                                                                                                                                                          

    

    

Roma: VENI, VIDI, UMBLI !

    

     Am stat patru zile în Roma. Patru zile pline. În a cincea zi am plecat, cu roua-n picioare. În patru zile am mers pe jos aproximativ 80.000 de pași. Cam 20.000 de pași pe zi. Știu asta pentru că Toma a avut inspirația să pună un pedometru la treabă. Poate, în ultima zi să fi mers mai puțin, am fost mai leneși. Eram obosiți. Să zicem 10.000 pași. Și tot ar însemna că am mers pe jos de la Iași la Pașcani. Pe autostradă! Dacă tot ne folosim imaginația...

     N-am să încerc să descriu impresiile pe care mi le-au lăsat comorile culturale ale Romei. Încă nu s-a inventat un aparat care să capteze experiențele personale pentru a fi împărtășite, ulterior, celorlalți. Dacă aș încerca, totuși, să redau, prin comparație măcar, senzația pe care o trăiești la prima plimbare printre fabuloasele amintiri ale acestui oraș, amintiri săpate în piatră ori sculptate în marmură, îmi imaginez că e cam aceeași senzație pe care ne-o descrie Steven Spielberg în secvența din Jurassic Park, în care personajele se plimbă pentru prima oară printre dinozauri. O senzație de uimire copleșitoare, amestecată cu fascinație și bucurie copilărească. Ai senzația că poți atinge cu mâna, colțuri de povești ieșite din cărți.

    De la Termini la Vatican, am ajuns cu autobuzul 64, striviți într-un grup de portughezi cu mare chef de vorbă. Toți, deodată. În 20 de minute de mers cu autobuzul, cred că am recuperat 30 de ani de telenovele. Când am coborât la Vatican, fiind capăt de linie, a coborât toată lumea, ocazie cu care am constatat cu groază că, sub mine, pe undeva, călătorise strivit, tot drumul, un vietnamez pipernicit, cu ochelari și plin de coșuri. Am verificat, trăia. Cred că reușise, cumva, să se adăpostească în propriul rucsac, pe care îl purta în spate. Fără să-l dea jos. Atunci am înțeles că americanii n-au avut nici o șansă în Vietnam.
     Am mers mult pe jos în excursia asta, dar când n-am mai putut, am mers cu autobuzul. Am preferat autobuzul, pentru că puteam admira pe geam peisage, ceea ce ar fi fost mai dificil din metrou. Biletul de autobuz e 1,5 EUR. Îl puteți cumpăra de la automatele de ”biglietti” sau de la tutungerii, chioșcuri sau buticuri aflate în apropierea stațiilor. E valabil 100 minute din momentul compostării și poate fi folosit cu același succes și pentru tramvai sau metrou.

      Ne-am grăbit la Vatican, deoarece în programul oficial al Papei scria că, la ora 12,00, Sanctitatea Sa va performa în public. Nu știam dacă va apare doar la balcon, sau va da și o tură prin piață, la recoltat de mâini. Tresăream la fiecare sfert de oră pentru că se auzea un gong și ne așteptam, de fiecare dată, ca Suveranul Pontif să iasă pe geam împins de un arc, ca dintr-un imens ceas catolic cu cuc. Pardon, cu Papă. Până la urmă, n-a fost nici una nici alta. De fapt a apărut la un gemuleț, taman când noi plecam, pe la 13,30. Să fie sănătos.

      Alergăm, obosiți, încălziți și flămânzi, spre cazare. Nimeni nu știe unde e adresa respectivă. Toată lumea cunoaște în schimb, cartierul. Monti. Nu avem internet pe nici un telefon. E aproape ora 15,00. O sun pe doamna gazdă. Îmi dă niște indicații utile. Ajungem! Ne plac străduțele din ”cartierul nostru”. Gazda, cam de vârsta noastră, drăguță, amabilă, ne prezintă apartamentul, dotările, mai socializăm un pic și asta fu tot. N-am mai văzut-o de atunci. Nici n-a fost nevoie.

     Trebuie de menționat că există o taxă de oraș de 3,50 EUR/zi/pers., pe care am plătit-o la gazdă, direct. Am primit chitanță pentru toate serviciile cumpărate. Gazdele serioase de pe Airbnb, ”superhost”, cum sunt catalogați, nu se joacă cu legea. Foarte practic mi s-a părut biblioraftul informativ pentru oaspeți, în care puteai găsi absolut orice, de la obiective turistice la farmacii și spitale, numere de telefon utile, pizzerii, restaurante, transport, spălătorii, cinematografe etc.

O singură problemă am avut, am fost dezinformați cu privire la modul de procurare a biletelor pentru Muzeul Vaticanului și Colosseum. Nu știu de unde a avut această informație, dar, foarte sigură pe ea, doamna superhost ne-a atras atenția că pentru cele două cele mai importante obiective turistice ale Romei, biletele, trebuie musai, luate online. Cică de vreo doi ani nu se mai vând bilete direct, la casa de bilete, ci doar de pe net. Fals.

     În cazul Vaticanului, am mușcat. Am rămas fără vreo doi dinți din față: online, ne-a costat, pe toți trei, 72 EUR. Dacă am fi mers direct, la coadă (în ianuarie, nu e cine știe ce coadă), la Muzeu, nu cred că am fi dat mai mult de 48 EUR (16 EUR/pers), poate și mai puțin dacă pentru elevi/studenți ar fi existat vreo reducere. Și cred că există.

     Ca să nu mai spun că, pe internet, scria că biletul include și audioghid, iar când am ajuns în muzeu, la punctul de distribuire al aparatelor și am dat să-mi intru în drepturi, cu alte cuvinte am fluturat biletele pe sub nasul unei domnișoare de la acel ghișeu, arătându-i că vreau și eu unul, domnișoara audioghidușă (distribuitoare de audioghiduri) a fluturat și ea un bilet pe care scria 8 EUR. Am plecat, fluturând din bilete, ca să fie clar că mi se fâlfâie! Da` e frumos așa?!...

     Oricum n-ai timp să stai la bârfe cu ghidul.  M-a amuzat un grup de asiatici care stăteau smirnă în fața ghidului lor. Ăla urla ca într-un film cu karate. Era să mi-o iau și eu după cap, că m-am oprit fix în dreptul panoului de pe care explica Jackie Chan chiar atunci. După vreo două ore, ăia erau tot acolo. Cred că ghidul cel nervos terminase de predat și acum îi asculta. Sau dădeau teză, nu mi-e clar.

La Colosseum, ne-am mai deșteptat nițel. Am cumpărat bilete direct de la ghișeu, cel mult cinci persoane au fost înaintea noastră. Tot 16 EUR/persoană, iar Toma a intrat gratuit, pe baza actului de identitate și a carnetului de elev. Atenție însă la șarlatanii care mișună pe lângă Colosseum: au legitimații de ghid autorizat și vă propun ca numai pentru 29 EUR (moca, ce mai!...), inclusiv copii, să vă plimbe și pe la etajul superior, unde cică ar fi restricționat accesul pentru cei cu bilete simple, fără ghid. Evident, țeapă. Noi am dat 32 de euro și am avut acces peste tot.

     În patru zile am reușit să vizităm jumătate din principalele obiective turistice ale Romei. Pentru Muzeul Vaticanului trebuie să vă dozați cu grijă efortul, să fiți odihniți, calmi, sătui, să aveți apă la voi și ceva biscuiți sau orice vă mai poate asigura un refresh pe parcursul zilei. Veți fi expuși la o supradoză de artă, istorie și cultură. La un moment dat, experiența de vizitator e distrusă de ceea ce eu numesc ”efectul de muzeu”: din cauza densității foarte mari de opere pe metru pătrat, nu mai distingi frumusețea lor. Din cauza pădurii, nu mai vezi copacii. După primele 500 de statui și tablouri, nu te mai impresionează restul de j-de mii. Eu am cedat undeva, pe la galeriile de artă modernă. Noroc cu Stela, care m-a oprit din fuga mea spre ieșire, ca să-mi arate un foarte cunoscut tablou al lui Salvador Dali. Greu tare. Pentru cei cu răbdări nelimitate în orice rețea, le recomand ghid sau audioghid. Ar fi indicat să vizitați acest megamuzeu în prima sau a doua zi, după sosire, cât încă nu v-ați săturat de cocoșei de marmură sau de culturiști înveliți în cearșafuri.

 

Ca să n-o mai lungim, nu plecați din Roma fără să încercați un restaurant autentic italian, unde totul e făcut ”in casa”. În cartierul Trastevere sunt cele mai renumite localuri, pizzerii și gelaterii cu produse din igrediente 100% naturale, făcute în fața ta. Unele.

     Roma trebuie vizitată cel puțin odată-n viață. Și cel mult, de 2 ori, după gustul meu. De fapt, s-ar putea ca, a doua oară să fie mai fain ca prima. Pentru că ești mai relaxat. Prima dată vrei să vezi cât mai mult, dar a doua oară deja ai văzut ce era mai important, așa că te poți focusa mai liniștit, pe restul obiectivelor. Neapărat de văzut Basilica San Pietro. Iar pentru cei care au văzut filmul ”Vacanță la Roma” (Roman Holiday) cu Audrey Hepburn și Gregory Peck, le recomand să-și bage...mâinile și să se distreze vizitând Bocca della Verita. Pentru cunoscători.

     Bineînțeles că ne-a părut rău când s-a terminat vacanța noastră romană. Am plecat dimineața, pe la 5:00, învăluiți în ceață, de parcă regretele noastre pentru tot ceea ce nu am văzut sau nu am făcut, s-ar fi materializat în jurul nostru...
      Toma, a concluzionat în stilul caracteristic: ”Îmi pare rău că plec din Roma, dar nu la fel de mult pe cât mi-a părut când am plecat din Munchen. În Munchen m-aș întoarce oricând.”
      L-am înțeles: spre deosebire de noi, care am crescut cu interdicția de a călători în străinătate, pentru copii noștri, a ieși din țară e ceva absolut firesc, nu mai înseamnă nimic. Ei nu sunt entuziasmați din start, de simplul fapt că au trecut granița, așa cum ne bucurăm noi, ei apreciază destinațiile de vacanță prin comparație, obiectiv, fără puncte din oficiu.
     Pentru copii noștri, Roma nu e decât un București ceva mai mare, cu câteva chestii impresionante, mai norocos, cu o moștenire mult mai bogată, cu multe minuni care trebuie văzute, dar la fel de murdar, cu oameni ai străzii, cu trafic dement, cu cetățeni atinși și ei, atât de binecuvântarea cât și de blestemul latinității. Mai mult decât calitatea materială și reputațională a unui loc (obiective turistice, arhitectură, istorie), tânăra generație apreciază calitatea vieții din acel loc. Asta ține strict de oameni, de gradul de educație, comportament civic, de bun-simț și corectitudine. Roma e doar de vizitat, Munchen e de trăit. Vestigiile antice ale Romei, e adevărat, atrag turiști. Dar turiștii înseamnă doar bani. Iar acești bani nu se împart în mod egal la toți cetățenii orașului. La unii nu ajung deloc. Nemții au reușit să construiască ceva mult mai impresionant decât tot ceea ce au construit, vreodată, romanii: o societate civilizată. Catedralele, palatele și columnele invizibile, imateriale, dar la fel de reale ca cele din piatră, construite de nemți, sunt monumente de civilizație, educație și corectitudine pentru noi și sunt lucruri normale, banale și logice pentru ei. Monumentele lor sunt ”locuibile”, aparțin prezentului, oferă vieții de zi cu zi mult mai mult decât poți cumpăra cu bani și sunt în beneficiul tuturor locuitorilor cetății.
     Roma te seduce cu trecutul ei. Munchenul, în schimb, te cucerește cu imensul potențial al unui viitor seducător.

Secvență

  

        E seară, suntem acasă, mai precis în bucătărie. Foială. Se deschid dulăpioare, sertare, uși de frigider, se închid dulăpioare, sertare, cuptoare cu microunde, se iau lucruri de pe masă, se pun lucruri pe blat, fâsâie sticle de apă carbogazoasă, clinchete de sticlă, de metal și un taburet de lemn care se plimbă de la dreapta la stânga, ba în față, ba înapoi și oriunde s-ar afla, va fi pe traseul cuiva, care îl va împinge pe traseul altcuiva. Eu, moșmondind telefonul:
- Știi ce mă enervează la facebookul ăsta? Vezi o postare, închizi o secundă facebookul, îl deschizi și postarea aia nu mai e nicăieri. Acum o clipă era aici! Acum nu mai e.
Toma, privind abisal, în frigider:
- Da, măi.
Eu: - Și totuși nu-i normal. Ok, postarea nu dispare cu totul, dacă știi cine a postat-o, te uiți pe pagina respectivului și-o găsești. Dar de ce nu mai e la locul ei? Ce, într-o secundă, au apărut o sută de postări noi? Imposibil.
Toma, s-a hotărât, scoate niște chestii din frigider:
- Daa...
Eu, căutându-mi țigările:
- Asta înseamnă că facebookul ăsta nu se întâmplă în timp real. Dacă ar fi în timp real, ar trebui ca ordinea postărilor să rămână neschimbată. În schimb, el le învârte în funcție de ce discutăm noi și după cine știe ce algoritmi. Ca să ne manipuleze, să ne influențeze.
Toma, tăind niște chifle cu mac:
- Aaa...
Eu, căutând o brichetă. Sau altceva. Găsisem țigările:
- Știi ceva? Eu nici nu mai cred că Țuchenberg ăsta a inventat facebookul. O aplicație atât de complexă, cu un impact atât de mare la nivel global, nu poate fi invenția unui singur om. Eu cred că el e doar interfața acestei conștiințe planetare în care ne dizolvăm, încetul cu încetul individualitățile...
Toma, încercând să întindă untul rece pe jumătățile chiflelor cu mac:
- Da?...
Eu, mai departe:
- Practic, facebookul ăsta e noul Dumnezeu. Oamenii de pe toată planeta îl ascultă și îl urmează. Se tem de el, se conformează. Prin el, suntem urmăriți cu toții tot timpul, algoritmii prezic acțiunile noastre viitoare și putem fi manipulați să votăm într-un anumit fel, să cumpărăm anumite produse, să avem un anumit tip de conduită socială, ne influențează ce mâncăm, cum vorbim, unde mergem în vacanțe...ba chiar oamenii se și roagă la facebook să li se îndeplinească anumite dorințe...nu, eu nu cred că un singur om a creat toate astea. Țuchenberg nu poate fi noul Dumnezeu al omenirii, dar facebookul s-ar putea să fie noul Mesia...noi așteptam un hipiot slăbănog și uite de unde vine surpriza...
Toma, a terminat de făcut tartinele:
- Nu știu ce să zic de Țunchenberg,...face o pauză de o secundă parcă sintetizând o concluzie, aștept cu răsuflarea tăiată, el continuă:...da` știu că mie mi-e foame.
     M-am dus în balcon să-mi iau un pahar de vin.

Ghidul micului barbar năvălitor: Roma

     Până nu demult, mă număram și eu, printre cei câțiva români vii care n-au pus vreodată piciorul pe pământ italian. Atât de mulți români au fost în Italia, dintr-un motiv sau altul, încât, pentru noi, cei 5-6 rămași la vatră, acest lucru s-a transformat dintr-o opțiune, într-o obligație. Așa că, de teamă ca guvernul să nu pună impozit pentru cine n-a mers în Italia, am căutat o ofertă bună, de ianuarie, am găsit, mi-am luat familia și am dat o spargere de oraș (city-break) la Roma.

      Planetele s-au aliniat perfect: în aceeași perioadă s-a nimerit să fie și ziua mea, iar în ziua imediat următoare întoarcerii noastre, a fost 24 ianuarie, Ziua Unirii, o zi foarte importantă pentru români, nu atât ca seminificație istorică, ci îndeobște, ca zi liberă, cu haleală moca de la stăpânire. După care, a urmat, firesc, wekendul, ca să ne putem odihni și noi, un pic, după concediul de odihnă! Toate bune.

     Roma are două aeroporturi, unul secundar, Ciampino și unul principal,  Fiumicino, sau cum i se mai spune prin partea locului,  aeroportul Leonardo da Vinci.
     Ciampino, destinat în special curselor low cost, a fost  botezat oficial G.B.Pastine, după numele unui veteran al războiului italo-turc, însărcinat cu comanda unui parc aerostatic, ale cărui baloane cu aer cald spionau pozițiile inamice. Dacă pozițiile din seara respectivă nu erau grozave, baloanele se întorceau, oarecum dezumflate.
     Am zburat cu Wizzul din Iași, biletele le-am găsit cu aproximativ 40 EUR/pers., dus-întors, cu două săptămâni înainte. Am aterizat pe la ora 7 și ceva dimineața, în aplauzele stupide ale pasagerilor. Tot nu înțeleg ce înseamnă aceste aplauze: un amestec de bucurie, surpriză și mirare că nu ne-am prăbușit?! Respect și admirație pentru voința și răbdarea piloților, care, înainte de a se urca la bordul aeronavei, au absolvit școli înalte, unde au învățat, printre altele, și cum să aterizeze un avion? În fine, am avut imensul privilegiu să coborâm teferi și nevătămați pe acest Ciampino - Pastine. Fiind un aeroport pentru oameni săraci care zboară cu companii low-cost, ne-au dat niște pastine cu rostile să ajungem în oraș. E o glumă stupidă, dar muream dacă n-o făceam.

      Ca să ajungi de la Ciampino în stația Termini din Roma ai mai multe variante. Dar de ce neapărat la Termini? Pentru că, stația Termini este, cum s-ar zice, Gara Mare a Romei, principalul nod de legătură între aeroport și orice alt punct al orașului etern. Ca să nu tot repet ”Roma”.

      Varianta cea mai rapidă și mai ieftină pentru grupul nostru de trei, a fost să luăm un autobuz al companiei Atral, care ne-a dus până la o haltă amărâtă, de cale ferată, numită, simplu, Anagnina. De acolo am luat un tren care, în 10 minute ne-a lăsat pe unul dintre peroanele gării Termini. Toată distracția, autobuz plus tren costă undeva pe la 3,60 EUR. E un singur bilet, îl cumperi de la un ghișeu din aeroport, mai exact din terminalul destinat sosirilor-logic, de la o domnișoară care vorbește non-stop la telefonul personal și tot râde ca proasta. Nu se supără dacă o întrerupeți, dar dacă nu o întrerupeți, riscați să vă faceți concediul în aeroport.

       Altă variantă, un pic mai scumpă și mult mai lentă, dar fără transfer de la un mijloc de transport la altul, sunt niște autobuze ale companiei Terravision care merg direct la Termini, pentru 6 EUR/bilet. Biletul îl cumperi de la șofer, sau în autobuz, trece cineva pe la mese și strânge darul. Fără strigare. Faci cam dublu timp, față de varianta cu  Trenitalia din cauza numeroaselor stații. Recomand ca, înainte de a vă așeza comod pe scaunele din autobuz, să întrebați șoferul unde merge. Și cât costă.

       Ultima variantă e și comodă și rapidă, dar mai scumpă. Depinde de cât de mare e grupul cu care călătoriți. Dacă sunteți patru care au nevoie de bilet întreg și mai aveți și ceva bagaj, e foarte indicat să vă orientați spre un taxi. Taxiurile dinspre și înspre aeroport (indiferent care) au tarif fix. Pentru Ciampino - 30 EUR, pentru Fiumicino - 50 EUR. Nu uitați, însă, să-i aduceți aminte taximetristului, de preferință înainte de a vă urca în mașină, că pe portieră are imprimate aceste tarife, nu altele, gen ”35 euro că e cam departe”, sau ”55 euro că aveți cam mult bagaj” sau mai știu eu ce alte șmecherii...Nu vreau să generalizez, dar, de multe ori, prin felul lor de a fi, italienii te vor face să te simți ca acasă. Din păcate.

      Gara Termini: mare, murdară, neîntreținută. Am vrut să-mi iau din această greu încercată gară (cine știe câte năvăliri barbare au trecut peste ea, iar eu o judec...), o mâncare rapidă, un sendviș, ceva. Însă femeia dacă de lângă mine și cu puiul de dac Toma, n-au vrut să audă de mâncare romană de tonetă, așa că m-am trezit aruncat în arenă la McDonalds, devorat de propriul meu stomac, turbat de foame. Căci nu există fiară mai crudă și mai letală decât cea care te mistuie din interior. Ai mei și-au luat niște burgeri. Pe mine m-a pus tracul și am comandat o omletă cu bacon și o cafea americană. Doar eram în Roma, nu? M-am mirat un pic când, înainte de masă, mi-au adus o pastilă care să-mi facă poftă de mâncare (deși nu era nevoie, a funcționat imediat!) și o înghițitură de apă călduță într-o ceșcuță nespălată, în care fusese cafea. Mirarea mi s-a transformat în furie, iar furia în disperare când am înțeles că de fapt, pastila era omleta iar apa cafenie era chiar cafeaua americană! Pe final, când mă prăbușeam răpus de trădări, dar mai ales de foame, nota de plată, ca un adevărat Brutus, mi-a dat lovitura de grație!
 Așa că am spus ”grazzie” și am plecat la Vatican.

- va mai urma ceva -

Plec la Roma!

Și ce dacă ianuarie e miez de iarnă?

Și ce dacă îți intră gerul pe sub haină?

De-ți  degeră în tine pân` și clona?...

Îmi bag picioarele și plec la Roma!

Conturul meu din geamul nopții

Îl las să-și plângă singur forma

Iar liliecii să își sugă singuri colții,

Îmi bag picioarele și plec la Roma!

Adio ambuteiaje și șoferi retarzi

Adio voi, sinucigași alcoolici și petarzi

Adio vouă, ce vă sticlește-n piept ca o medalie, voma,

Îmi bag picioarele în voi și plec la Roma!

Și înainte ca vremuri oncologice să vină

Ca ploaia peste vinovații fără vină,

Îmi iau și îngerul, iau și fantoma,

Îmi iau și zborul, plec la Roma!

Epilog

M-am dus ca prostu', m-am antrenat la sală,
Să pot căra imens bagaj de cală!
C-am adunat bagaj cu tona...
Zis și făcut: îmi iau familia și plec la Broșteni.