Serios!

Voi, cei care intraţi aici, aflaţi că toate postările de pe acest blog,fără excepţie, sunt pamflete,pure ficţiuni,produsul imaginaţiei autorului,sau interpretări parodice ale realităţii în viziunea strict personală a acestuia.

joi, 27 februarie 2020

Bunico, citește-mi o poveste!

       
      Primesc un e-mail de la Netflix: a apărut Castelvania, sezonul 3. Un serial de animație stil manga, cred. De alea, japoneze. Dau play la trailer. Și-mi amintesc că odată, cândva, m-au fascinat desenele de genul ăsta. Cu timpul, a rămas nostalgia fascinației de odinioară. Azi, mai am doar amintirea nostalgiei fascinației de odinioară.

      ”Sindbad marinarul” era inclus în emisiunea zilnică pentru copii, ”Mihaela” și reușea, în cele 5 minute, cât dura un episod, să-mi umple viața de atâtea emoții, culori și imaginație, cât nu reușesc să adun azi într-o lună întreagă, de 31 de zile. Dacă pierdeam un episod, era dezastru! Nu puteam înțelege cu mintea mea de copil de 5 ani, de ce Vivi și Mariana, vecinii mei, mai mari cu vreo 10 - 12 ani, nu veneau fuguța în casă când îi anunțam, fericit, că începe Sindobado! Rămâneau, ca fraierii, pe bancă, în parc, ținându-se de mână. Pe undeva, îi bănuiam că o fac pe-a ”drăguții” ca să rămână singuri și să culeagă dude, doar pentru ei. Că era plin de dude mari pe jos, albe, roșii și negre. Bio.

     Și mai era un serial, ”Povestiri din Pădurea Verde”. Foarte fain și ăla. Mă uit la trailerul de la Castelvania și îmi dau seama că îmi lipsesc poveștile. Îmi lipsește o poveste bună. Bine povestită. O poveste în care să alunec ca într-un vis. Un vis din ăla, în care ești convins că nu visezi. Mai real și mai cu sens decât viața de zi cu zi. Mi s-a întâmplat să am vise ”cu continuare”, sau cu continuitate, nu știu cum e mai corect. Vise în care recunoșteam locuri și oameni din vise anterioare. Parcă dintr-o altă viață. La fel și cu poveștile. O poveste bună devine și povestea ta. Vreme de-un vis, acolo e viața ta reală.Când am să cresc mare, vreau să mă fac arheolog de vise și povești. Restaurator de copilării.

      Primele povești de care mi-aduc aminte, din copilărie, sunt două:
”Buratino și Cheița de aur”, de A.N.Tolstoi și ”Aventurile Baronului Münchhausen”, de Gottfried August Bürger. Practic, doi mincinoși. Nu autorii, evident. Eroii, personajele principale. Cei mai cunoscuți mincinoși din lume, cu toate că sunt personaje fictive. Acum e momentul în care prietenii adevărați vor exclama ceva de genul ”aaa...de acolo ți se trage, așa se explică!...”. Mulțumesc. Da, așa e. De acolo mi se trage. Aș minți să spun că nu e așa.

    
      Biata Coto! Coto a fost străbunica mea, mama bunicului dinspre mamă, ca să fiu exact. Numele de străbunică, ”Coto”, i-a rămas de pe vremea când mă lua în brațe și încerca să-mi domolească temperamentul de copchil răcnitor, fără violență,  apelând la un cântecel cu versuri pe cât de profunde, pe atât de simple: ”Cotolo și bobolo”. Observați că și rimează. Prin repetarea obsesivă a acestui descântec vodoolo, obținea, uneori, o pace instabilă, de care se puteau bucura toți ai casei, preț de câteva minute.
      De ce ”biata”? Pentru că, draga de ea, a avut fatala inițiativă de a-mi ceti cele 2 cărți. Ca să adorm. Cică scopul scuză mijloacele. Doar că, în cazul ei, mijloacele au devenit scopul: în fiecare seară, trăgeam de ea să-mi citească una dintre cele două povești. Mi le-a citit de sute de milioane de ori. Uneori încerca să trișeze, să sară câteva paragrafe. Era și ea obosită, adormea cu cartea pe piept. N-aveai cu cine! Eu știam textul pe de rost, așa că o întorceam înainte de scurtătură și o rugam să repete.

      ”Baronul Münchhausen” m-a fascinat pentru că încălca toate legile fizicii și găsea rezolvări neașteptate la orice fel de probleme, oricât de grave ar fi fost acestea. Rezolvări ”trase de păr”, ca să zic așa. Fac aici trimitere la episodul în care, ca să nu cadă într-un râu sau ceva de genul ăsta, baronul s-a tras singur de păr, în sus, cu tot cu calul pe care îl ținea între picioare. Dar în primul rând mi-a plăcut coperta, cum călărea el o jumătate de cal, care nu reușea să bea apă, deoarece toată apa curgea pe la coadă.
 
    ”Buratino și Cheița de aur” mi-a plăcut cel mai mult. Nu-mi mai aduc aminte de ce. Vag, am păstrat senzația unor clădiri albe, arse de soare și a Mării Mediterane, de un albastru ultramarin. Pescăruși. Un nas ascuțit, ochi mici și negri, păr cârlionțat și pistrui. Amintirea asta m-a urmărit mulți ani și mi-a influențat și criteriile de selecție a prietenilor, până pe la 10 ani. Dacă semănai cu Buratino, de-al meu erai! Fapt confirmat și de fotografiile alb-negru de la serbarea de sfârșit de an de la grădiniță, în care apare și cel mai bun prieten al meu de atunci, Lulu. Cu care dansam. Și purtam niște uniforme ca niște rochițe. Și hamleți albi, cu săndăluțe de lac, negre. În contextul în care Lulu avea părul lung și blond. Și-l mai chema și Lulu. WTF?!

    Și mai am o amintire, la fel de gay, legată tot de Buratino. Și atât. Mă opresc aici cu domeniul gay. N-am nimic cu nimeni, chiar n-am, mă refer strict la persoana mea: sunt atât de not-gay, încât dacă m-aș naște femeie, aș fi lesbi!

     Revenind la amintirea evocată mai sus, s-a întâmplat că prin 1981, ne-am mutat toată familia, la 4 camere. Eram în clasa a 4-a. Dacă s-ar fi întâmplat asta în aprilie `84, deja era un caz tipic de numerologie, sau ceva mistic legat de cifra 4. Sau o mare coincidență. De fapt, dacă stau să mă gândesc, n-aș exclude ca, pe 4 aprilie 1984, să fi luat o notă de 4. Mai, mult, să fi luat și bătaie din cauza asta, fix la ora 4! Asta-i curat numerologie!
     Ne-am mutat, am schimbat și școala. Totul era nou. Școala, blocul, cartierul. Până la acea dată crescusem în izolare, în curtea Băncii Naționale, care avea niște ziduri de beton de doi metri. Planeta mea avusese vreo 3000 de metri pătrați iar populația ei se ridica la vreo șase copii. La ”casa nouă”, lumea era infinită și o droaie de copii. Numai la blocurile din imediata apropiere erau vreo 30 de copii. Stăteam afară, la joacă, până foarte târziu. Până se făcea întuneric. Vara.

       Într-o seară, s-a întâmplat că aproape toți copii au fost recuperați de mame și tați cu plămâni de tenor, de la atâta strigat după ei. A mai rămas un singur băiețel. Stăteam amândoi pe o movilă de pământ, un mini-deal de excavație. La poalele lui se întindea un mini-lac artficial, de fapt o fundație inundată, în care se oglindea, proletaro-eminescian, luna plină. Vânam broaște, trăgând în ele cu cornete de hârtie, suflate prin tuburi de plastic. Noul meu prieten semăna perfect cu Buratino, așa cum mi-l aminteam din ilustrațiile cărții cu același nume. Fără să exagerez, dacă ar fi participat la un casting pentru ecranizarea cărții, 110% ar fi fost selectat. Dată fiind asemănarea, mi s-a părut firesc să-i cer acordul verbal, ca din acel moment, să-i spun ”Buratino”. Ca în bancul cu naufragiatul și Claudia Schiffer. N-a schițat nici o expresie. Evident, n-a priceput nimic. Bine că n-a crezut că-l înjur.
       Am privit în ochii lui mici, negri și goi și am înțeles atunci, în acea seară, că lumea poveștilor are o limită, o frontieră. O lume populată cu povești e o lume frumoasă, în care monștrii sunt, de regulă, învinși. Însă, dincolo de frontieră, se întinde neagră și pustie, realitatea, o lume în care adevărații monștrii, sunt, de regulă, învingători.

      Peste ani, l-am revăzut pe acel Buratino de-o seară. Crescuse, era slab, jigărit. Am impresia că era angajat muncitor, pe undeva. Cred că a făcut și oleacă de pușcărie, dar îmi doresc să mă înșel.

miercuri, 26 februarie 2020

Coronavirusul și românii

AliExpress: Best Deal! FOR A LIFETIME !!!


Având în vedere că: 

  • Două milioane de oameni s-au uitat la serialul de pe Antena 1 cu Vulpița;
  • Nici nu s-a terminat bine genocidul numit Caritas, că oamenii s-au și repezit să depună banii la FNI;
  • Gică Hagi a înființat o Academie. Fie ea și de fotbal, dar, orișicât!...;
  • De 30 de ani sunt votați aceeași oameni, care promit aceleași lucruri și apoi comit aceleași ilegalități;
  • Limbajul universal al semnelor este limbă maternă în România, pentru persoanele cu deficiențe de auz. Au votat 241 de deputați cu deficiențe de abuz;
  • Dăncilă;
  • Câțiva cetățeni vii încearcă să demonstreze în instanță că nu sunt morți;
  • 2400 de școli au toalete în fundul curții. Ocazional, câte un copil mai cade prin gaura acestui tip de WC și moare ;
  • Spitalele, pline de bacterii letale, sunt dezinfectate cu apă chioară;
  • România are cel mai mare număr de acidente auto fatale din Europa, mai exact dublul mediei europene;
  • Doar Siria are un număr de migranți mai mare decât România;
  • viitorul, pe trei sferturi s-a furat, un sfert s-a concesionat și restul s-a îndatorat...;  

    Ce rău credeți că mai este în stare să facă un amărât de virus chinezesc?! Dimpotrivă, parcă începe să-mi fie milă de micuțul ăsta...

     ***
           Un coronavirus de origine română, plecat de mulți ani în China, reîntors în țară împreună cu noul virus, ca traducător, imediat după ce a trecut de aeroport, a exclamat: ”V-am lăsat pandemici și prost pregătiți, v-am găsit și mai pandemici și mai prost-pregătiți!”
    ***
           Un grup de cetățeni din Caracal susține că virusul 2019-nCov nu e sferic, ci plat. Ei au înființat așa-numita Flat Virus Society of Coronaracall.
    *** 
           S-au luat primele măsuri în legătură cu inevitabila prezență a coronavirusului ucigaș în țara noastră: 2m lungime, 1,5m lățime, 2m adâncime.
    *** 
           E timpul să recunoaștem și să le acordăm extremiștilor de etnie maghiară, din Ardeal, întâietatea care li se cuvine: primul caz de coronavirus din România. Apoi al doilea, al treilea...
    ***
           Vrei să te protejezi de coronavirus? Vrei să fii sigur că ești curat pe mâini? Folosește gelul dezinfectant ”Cu mâinile curate”. Te cureți imediat!

    miercuri, 19 februarie 2020

    O afacere fără moarte: cancerul.

    sursa imaginii: pagina oficială RVS
           Doamna Prof. Univ. Dr. Raluca-Ioana Ștefan-van Staden a inventat, împreună cu o echipă de cercetători (nu neapărat britanici), un dispozitiv care permite identificarea celulelor canceroase din organism într-o fază incipientă, practic, înainte de a se declanșa cancerul propriu zis. În numai 6 minute! Vorbim aici despre orice fel de cancer. Sunt anumite tipuri de cancer care nu deranjează până hăt, aproape de faza terminală, de exemplu cel pulmonar. Cum nici pacienții nu se prea înghesuie, preventiv, la analize, ci mai mult la biserică, sunt frecvente cazurile în care boala, ajunge în atenția medicilor abia atunci când e, deja, de interesul popilor. În aceste cazuri, dispozitivul d-nei van Staden face diferența dintre viață și moarte, pur și simplu. Analiza se face doar pe baza unei probe de salivă (ptiu! să nu fie de deochi), ceea ce-după cum spunea și doamna Raluca van Staden- vine foarte mult în ajutorul pediatrilor, care, astfel, nu vor mai injecta copiilor și frica de seringă.

          Putem spune, fără să greșim prea mult, că s-a descoperit leacul pentru cancer! Doar că e impropriu spus ”leacul”, nu e vorba de păpădie cu zeamă de ridiche neagră, varză crudă cu ghimbir, sfeclă roșie fiartă sau hrean cu propolis, ci despre prevenție.

    E ca și cum ai putea să oprești o crimă încă din faza în care criminalul abia o ticluiește.

         De unde știu toate astea? De la televizor. Într-o sâmbătă dimineața, am prins o pauză de publicitate (atunci când nu sunt reclame), în care, de umplutură, la o oră de minimă audiență, Televiziunea Română, difuza în reluare, un interviu vechi de 6 ani cu ”doamna chimistă”, distinsa câștigătoare a trofeului de aur pentru cercetare în chimie, acordat în cadrul Salonului de la Geneva. Un personaj absolut necunoscut românilor, absolut neinteresant, de numele căreia nu se leagă nici un scandal mediatic, o catastrofă ca audiență, în comparație cu o veritabilă vedetă națională, cum ar fi Vulpița, de exemplu!     

          Pentru cei care nu au timp sau chef să googălească detalii tehnice despre această revoluționară invenție, voi spune foarte pe scurt că are o denumire mai mult științifică decât comercială, STOC-μSENS-CMD și este un dispozitiv care constă într-un fir de argint umplut cu o substanță sensibilă, pastă de diamant sau diamant poros, cum se mai numește. Această substanță are proprietatea de a detecta cu mare acuratețe și extrem de rapid, în aproximativ 6 minute (apropo, cât așteptați de regulă, rezultatele la niște banale analize?), atât celulele deteriorate, cât și calitatea biomarkerilor, altfel spus, ce tip de alarmă, asociată unui tip de cancer, se aude în organism. Din câte am înțeles, urmărind interviul de pe TVR2*, în această fază, cancerul poate fi prevenit doar pe baza unui tratament medicamentos, minim invaziv, fără chimioterapie.
          Foarte important de precizat, pentru cei care deja speculează prețuri astronomice, acces limitat sau alte potențiale bariere între omul de rând și acest aparat, doamna Van Staden vrea să-l producă pe scară largă, astfel încât să poată fi la fel de accesibil  ca glucometrul. Destul de impresionant, nu?

        Se pare că pentru unii ”savanți” români, nu.
        Aceștia au contestat rezultatele obținute cu echipa de la Universitatea din Pretoria, de către doamna Raluca van Staden.
         Moment: credeați că toate astea, cercetare de top, fonduri pentru punere în practică etc, s-au întâmplat în România?! Nu, dimpotrivă.
          Revenind la oile noastre savante, s-au auzit behăituri care prevestesc că acest senzor ar fi relevant doar în condiții de laborator, neputând fi produs și comercializat în masă, precum un glucometru. Tâmpenie contrazisă în practică de, bineînțeles, invitatul emisiunii.
          N-am să înțeleg niciodată latura asta atât de urâtă a caracterului românesc, pizma. E o mare diferență între invidie și pizmă. Invidia poate fi și admirativă, pizma nu poate fi decât josnică. Și mai sunt și glumele alea, extrem de facile din cauza diferenței de o literă, pe care proștii, bucuroși că pot face și ei glume, le fac, folosind acest cuvânt.

           Există, totuși, o mare problemă: producerea în serie a acestei invenții. Ca, de altfel, a oricărei mari invenții care ar revoluționa un domeniu. Trecutul nu vrea să rămână în trecut!

            În emisiunea de pe TVR2, acum 6 ani, doamna Prof. Univ. Dr. Raluca-Ioana Ștefan-van Staden nu putea, sub nici o formă, să dea un termen pentru lansarea pe piață a STOC-μSENS-CMD-ului. A rugat-o, mai mult decât insistent, doamna Daniela Zeca Buzura, prezentatoarea emisiunii, a intervenit la final și producătoarea emisiunii, care și-a părăsit scaunul și a intrat în platou, cu aceeași întrebare: când ? Doamna dr. s-a ferit, nu a vrut. Oare de ce? Într-un final, a lăsat să se înțeleagă că orizontul de așteptare ar fi undeva, în jur de 6 ani. Au trecut 6 ani. Ați auzit de ceva notabil din domeniul luptei împotriva cancerului înafara rețetelor de genul ”apa, aerul și fraierul”, de care e plin internetul? Nu.

             În același interviu, doamna van Staden a recunoscut, că, după ce a aruncat în aer Salonul de la Geneva cu invenția ei pretoriană, a avut mai multe oferte pentru a vinde patentul. Oferte serioase, de pe tot globul. Refuzul dânsei a fost frumos motivat de faptul că ar vrea ca acest produs să apară pe piață ca produs românesc. Prezentatoarea emisiunii a făcut o analogie cu Ana Aslan, s-a gâdilat un pic sentimentul patriotic, s-a chicotit profund românește, în fine, a ieșit bine. Așa o fi. Dar...

            Să privim un pic, imaginea de ansamblu: la nivel mondial, piața medicamentelor oncologice, se pare că e undeva, pe la 2 miliarde de dolari pe an. Scuze dacă cifrele sunt greșite, le-am luat și eu de pe net, dar oricum, nu cifrele au importanță. Ci industria, interesele, mafia din spatele lor. Sunt bani foarte mulți în joc. Nici nu pricepem noi câți bani sunt acolo. Și apare o femeie, cu un foarfece în mână, bucuroasă că ea taie sforile de care se trag clopotele. Ce poți să faci? Mortul de la groapă nu se mai întoarce, dar nici nu poți să-l îngropi de viu! Ce te faci după ce ai investit masiv într-o industrie care tocmai a intrat în metastază?  Încerci să cumperi foarfecele. Dar nu ca să scapi oamenii de moarte, ci dimpotrivă, să-i scapi de foarfece.

            Mă gândesc, nu știu, poate că doamna Raluca van Staden a descoperit, ca mulți alți inventatori înaintea ei, că lupta cu cancerul sau cu orice alt fel de inamic al vieții omului de rând, implică o luptă mult mai mare, mult mai grea, cu un criminal mult mai mai puternic și mai nemilos: profitul.
             Iar în domeniul oncologiei, profitul se înmulțește precum celulele canceroase. Medicamente, tratamente, spitale, clinici etc. Și e din ce în ce mai profitabil! Statisticile ne arată că numărul de cazuri noi crește de la an la an, în paralel profiturile din oncologie cresc exponențial. Traficul cu medicamente, la nivel mondial (medicamente pe bune) e de câteva sute de ori mai profitabil decât traficul de droguri. E o realitate.

            În acest timp, copiii mor. Tinerii mor. Mor și părinții care au muncit o viață ca să crească copii ai căror copii mor. Zerourile lăsate de bolnavii de cancer în sufletul celor dragi se adaugă însutit la cifra de profit a celor care conduc afacerea ”oncologia”. Într-un fel, parcă are dreptate și planeta asta, cu încălzirea ei globală. Dacă și-a pus în minte să ne trimită după dinozauri e pentru că, mai departe de atât, nu se poate merge.

            Mai departe decât să te uiți în ochii mari ai unui îngeraș, ochi triști ce par mari de slab ce e, cu căpușorul chel și cu vânătăi pe tot corpul și de la boală și de la sărutările disperate ale mamei, și să te gândești că dacă ar fi mai mulți ca el, la anul ai putea să-ți iei un iaht mai mare, mai departe de atât nu se poate!
             Unii pot schimba lumea, dar nu vor. Alții vor, dar nu pot. Și mai sunt cei care vor, pot, dar nu sunt lăsați să o facă. Nemurirea, energia nepoluantă și nelimitată, hrana bio pentru tot globul, absolut tot ce ne trebuie și tot ceea ce ne dorim, s-a inventat, s-a descoperit sau s-a rezolvat. Toate astea există! Însă nu vom avea niciodată acces la drepturile noastre, la o viață așa cum ar putea și ar trebui să fie, pe planeta asta în călduri. Pentru că, atunci, am fi cu toții egali. Iar "aiasta nu se poate!".
       



    ---------------------------------------------------------------
    * Emisiunea ”Mic dejun cu un campion”, ediția din 26 martie 2016, a fost în reluare, sâmbătă, 8 februarie 2020

    luni, 17 februarie 2020

    Dimineți cu parcări albastre


    Este nesimțirea o dizabilitate? Nepăsarea, lipsa educației, mârlănia, grobianismul, golănia, disprețul față de semeni, față de regulile sociale, manelismul, sunt dizabilități? Întreb, pentru că, în vremurile pe care le murim, toate astea par mai degrabă superputeri !
         Însă, dacă CCR stabilește că și astea sunt un soi de dizabilități, atunci să mă scuze tânărul care a parcat fix pe unul dintre locurile rezervate persoanelor cu nevoi speciale, la ex-Billa (actualmente Carrefour Market) din Iași.  Dreptul lui!

          Di la ci m-am luat. Soarele era sus, pe cer, adia o boare călduță, ce mai, o vreme excelentă să ieși din grota hibernală, ca un animal trezit de primăvară...(la alt animal mă refer, nu la mine!).
          Și să te porți ca atare: parcarea marketului era aproape goală, dar cum nu există alt loc mai apropiat de intrarea în magazin decât cel rezervat ”handicapaților”, cum se spune, peiorativ, în popor, neterminatul de care vă povestesc, s-a lăbărțat cu tot cu auto din dotare pe acel locșor, cu grația cu care se așează o balegă de vacă peste un smoc de ghiocei.
          Nu știu ce m-a deranjat mai mult: faptul că a parcat acolo, sau nesimțirea cu care a parcat. Fără să se uite în jurul său, fără vreo mimică de genul”plec imediat, numai o secundă”, absolut normal, degajat, ca și cum tabla aia mare și albastră, pe care e desenat cu alb un omuleț în cărucior cu rotile, ar fi de fapt, o operă de artă stradală.

          Exagerez, nu? La urma urmei, ce a făcut așa de grav? Doar n-a omorât pe nimeni. Ba da, a omorât. Pe toți ne-a omorât. Foarte puțin, insesizabil, ce-i drept, dar vă asigur că ne-a omorât. Ne-a consumat un pic din viață, știți bara aia verde din jocurile video? De la el un pic, de la altul care aruncă gunoi pe stradă, încă un pic, de la o babă care umple domeniul public cu ”covrigeii” lui Bubico, încă un pic, până când se golește bara de verde și bum! Sorry, you lose!

            Inconștient, prin gestul său lipsit de orice scrupul, tânărul respectiv (până în 25 de ani), nu doar a anulat drepturile unor oameni, ci a retrimis în abstract, noțiuni pe care, de 30 de ani, încercăm să le concretizăm, chestii de genul ”drepturi”, ”civilizație”, ”societate”, ”umanitate”, dar ceea ce mă doare cel mai tare e faptul că mi-a anulat speranța. Mai exact, dorința de a spera, pentru că speranțe reale nu mai nutresc de prin clasa a XII-a.
           Mi-a anulat dorința de a spera, că odată cu tânăra generație, lucrurile vor merge spre bine în societatea din care, fără să vreau și din nefericire, am ghinionul să fac parte. Chiar am crezut că se poate. Mi-a trecut.

           Am căutat pe net informații despre regimul locurilor albastre de parcare, m-a interesat care e lanțul responsabilităților, cu alte cuvinte, cine trebuie să asigure și să garanteze pentru cei îndreptățiți, accesul la aceste facilități. Am constatat că lanțul a prins a rugini și s-a rupt, așa că, în toată țara se parchează, la ordinea zilei, pe locurile rezervate acestor oameni pentru care, viața aia, de care ne plângem cu toții că e grea, e de 10 ori mai grea. Normal. Nu există consecințe. Nu se aplică legea. Mâine-poimâine, "descurcăreții" vor intra cu jeepul direct în market, ne vor călca printre raioane și apoi ne vor bate pentru că le murdărim mașina de sânge. Iar poliția locală va sta locului, că de aia e locală.

          În concluzie, sânt dimineți în care cerul e albastru, ca o parcare pentru îngeri cu dizabilități. Îl privesc și mă întreb, cu naivitatea caracteristică vârstei de 20 și douăzecișiopt de ani: ”De ce?”
          Să fie oare pentru că oamenii sunt needucați? Nu știu. Oare în alte țări oamenii s-au născut educați? Nu prea cred. Dar cine i-a educat, părinții lor? OK. Dar pe părinții lor cine i-a educat?  Amenzile, pedepsele? Cumva, statul, ”prin instituțiile sale abilitate”?...
           Băietul nesimțit care a furat în public, fără a clipi, dreptul la parcare al altei persoane ne transmite un mesaj simplu și clar: pentru el, instituțiile statului NU EXISTĂ.
           Asta a fost jumătate de mesaj.
         
           Totuși, să nu mergem la extreme și să nu generalizăm. Instituțiile statului există și funcționează. Mai bine, mai prost, în general mai prost, dar se zice că s-ar putea și mai prost, așa că e bine. Dar asta depinde și de noi. Dacă nu le punem la treabă, se atrofiază, ca orice organ. Poliția nu poate fi în același timp, peste tot, dar până nu-i chemi, nu poți să-i critici că n-au ajuns. Conduita civică NU EXISTĂ!
          Asta a fost cealaltă jumătate a mesajului.

          Iar dacă doar stăm, așteptăm și ne dorim niște instituții superabilitate, poate mult prea abilitate pentru vremurile noastre, riscăm să le avem și să fie în așa hal de abilitate, încât, bietul stat să nu mai poată ține pasul cu ele și să rămână, astfel, persoana cu cele mai multe și mai grave dizabilități din țară.
          Moment în care va avea tot dreptul să pretindă mai multe drepturi speciale și facilități, decât responsabilități și obligații, nu-i așa?


       

    joi, 6 februarie 2020

    Snobii Patriei cinstesc țara, în zbor cutezător, ei umplu Zara!



    PARTIDUL CONSUMERIST ROMÂN
           Am cravata mea,
           Sunt pionier,
           Și mă mândresc cu ea
           Că-i Paul Gaultier!

    Rubrica ”Filozofii întreabă, consumerismul răspunde”, o dedicăm azi, Luceafărului poeziei românești, Mihai Eminescu.

            Mihai Eminescu: ”Ce e rău și ce e bine, tu te-ntreabă și socoate”;
            Consumerismul:  ”Simplu, ce nu e de firmă și nu e scump, e rău. Ce e de firmă și e scump, e bine”.

            Consumerismul, ca și comunismul, nu dorește cetățeni liberi, care să judece cu capul lor. Nu-i folosesc la nimic oamenii educați și informați. Ba dimpotrivă, ăștia cauzează. Nu te-ntreba și nu socoate ce e rău și ce e bine. N-are rost, pentru că, oricum, noi stabilim ce e rău și ce e bine. Lasă că-ți spunem noi, pe Facebook. Îți spunem și cum să te îmbraci. Ce să mănânci. Unde să mergi în vacanță. Iar dacă nu te potolești și vrei neapărat să gândești, să ai propriile opinii, să fii original, zi așa. E mai scump, dar banii tot la noi ajung. Cu cât mai multe Grete Thunberg, cu atât mai bine. Ce nu reușim să promovăm și să vindem prin The Kardashian`s, vindem prin Greta. Fiecare cu al lui public-țintă.
    Nimic nu dispare, nimic nu se pierde, totul se transformă. În BANI.


           Zilele trecute, o cunoștință, mi-a povestit cum a primit fiică-sa, de la o colegă de clasă, o ”prietenă” cum ar veni, într-un acces de sinceritate, următoarea frază: ”- Da` mai lasă-mă și cu tine, că vii cu șosete Adidas la ghete NIKE...”. Într-un asemenea mediu, nu e de mirare că fata cunoștinței mele nici nu se mai uită la vreun articol de îmbrăcăminte dacă nu costă cel puțin 100 euro și nu e de la un brand acreditat de elevii de gimnaziu. Nu că i-ar place. Nu că i-ar trebui. Nu că i-ar fi comod. Nu, singurele condiții sunt prețul și eticheta. Nu se mai cumpără lucruri. Se cumpără Acceptare. Se cumpără Statut. E valabil la toate nivelurile societății, nu numai la elevi. 
           De fiecare dată - și mi se întâmplă mult mai des decât mi-aș dori - când dau peste țânci de ăștia, care, până acum o oră, erau ok să le pută chiloțeii a căcuță, însă, deodată, le pute insuportabil dacă-s de la H&M, mă și amuză, mă și enervează, mă și revoltă. Habar n-au despre nimic. Dar te contrazic la orice. Din principiu. N-ai nimic de firmă pe tine. Nu exiști.


           Prima dată când m-am lovit de snobismul infantil, a fost acum vreo 10-11 ani, cred, era Toma prin clasa a-ntâia sau la grădiniță, nu mai știu. Tocmai ce-i cumpărasem un BMX.
           Pentru cine n-a crescut copii în anii 2000, BMX-ul e o bicicletă joasă, rezistentă la bușeală, folosită mai ales pentru cascadorii, sau, în traducere, conform dicționarului PĂRINTEX, pentru luxații și capete sparte.

             Aici fac o mică, dar solidă paranteză: niciodată să nu-i cumpărați copilului jucării la modă. Să nu cedați atunci când trece printr-o fază. Aruncați banii aiurea. Când răcnește bătând din picior de rămâne gaură-n asfalt, pentru că vrea o anumită jucărie/joc/chestie, cumpărați un șampon. Când vrea un Bakugan, cumpărați un șampon. Când face criză că vrea kendama, cumpărați un balsam de păr. Și tot așa. Pentru că moda, la jucării, trece repede. Fazele, la copii, tot așa, sunt ploi de vară. Iar după ce toate astea trec, tot ce ați cumpărat în acest timp, vă rămâne vouă, să vă spălați pe cap cu ele!
             
            Copilul meu n-a fost vreun mare cascador, sau vreun legendar practicant al sporturilor extreme. S-a dat un pic cu skateboardul, a sărit vreo două borduri cu acel BMX, până a depășit și faza asta, după care ni le-a pasat nouă, după cum avertizam, să ne spălăm pe cap cu ele. Ați încercat să vă spălați pe cap cu un BMX? Desigur! Atunci știți că nu prea face spumă. Spuma trebuie s-o iei de altundeva. De preferință de la bere. Altfel, riști să faci spume la gură de nervi. Și nu-i sănătos. Singura performanță extremă pe care a înregistrat-o bietul nostru BMX, a fost aceea că a stat extrem de mult pe holul de la intrare, încurcând circulația.

           Voiam să să vă povestesc cum, într-o după amiază, am fost cu Toma într-un parc din apropierea blocului nostru, pentru a se ”trage” copilul cu bicicleta. Parcul animat, erau și câțiva BMX-iști, cu vârste apropiate de a lui. Printre ei, un grăsan pistruiat și roșcovan, tupeist și prost-crescut de mai mare dragul! Gluma perfectă! Copchil de bani gata făcuți ușor, mă abțineam greu să nu izbucnesc în râs când vorbeam cu el.
           Grasul avea decât o problemă în viață: să stabilească, cu ezactitate, ce e dă firmă și ce nu e dă firmă, pă lumea asta. A început să-și laude bicicloanța, că de unde i-au luat-o părinții, căcât a dat pe ea, că ce originală e, că chestii de astea. Văzând că nici Toma, nici eu nu spunem nimic, a întrebat afirmativ (nu știu cum a reușit asta) că BMX-ul nostru e un jaf. Așa și era. Dădusem pe el vreo 400 lei, pe când al pistruiatului trecea de vreo 2000 lei, cred. Dar, ca să-l zgândăr un pic, am inventat o povestioară, cum că BMX-ul nostru fusese câștigat de Toma, printre alte lucruri, la un consurs radiofonic, direct din Statele Unite. Original 100%. O fi fost, grăsuțul, cum o fi fost, dar numai prost nu era. Până la urmă ne-a dibuit, s-a prins că marfa nu era exact din Statele Unite, și că, de fapt, trecuse un pic și pe la magazinul moto-velo de pe Strada Gării. Am recunoscut, fair-play.
           Minisnobul, la fair-play a răspuns tot cu fair-play: a recunoscut și el, că, la un moment dat era gata să creadă povestea cu premiul din America. Apoi s-a uitat cumva, așa, la telefonul meu mobil (vorbeam la el), nu mai știu ce telefon aveam pe atunci, unul cu butoane, cred și a scos din buzunar un iPhone 3, model abia lansat, costa o mare grămadă de bani. Nu m-a impresionat atât aparatul ci faptul că niște părinți, oricât de mulți bani ar avea, l-au lăsat pe fiul lor, care avea maxim 10 ani, să-l ia cu el, afară, la joacă, într-un parc, în care majoritari erau minoritarii de pe Păcurari. Îl purta în buzunarul lălâu, al unor pantaloni scurți, de supraelastic.
             L-am întrebat dacă telefonul era al unuia dintre părinții lui. Bucuros, mi-l arată și-mi spune că părinții l-au cumpărat pentru el, personal, la sfârșitul anului școlar. Era, așadar, gadgetul lui. Apropo de telefoane, că tot veni vorba, așa, mai pe final, enervantul copil simpatic mi-a mărturisit cum și-a dat el seama că BMX-ul Tomei nu e original. Declicul s-a produs în momentul în care mi-a văzut telefonul:
           ”- Păi n-ai cum să ai BMX original, dacă n-ai întâi, un iPhone ca lumea”.
             O zdrobitoare logică consumeristă!