Sărutări de mână toamnei!

     

M-a răpit toamna. Luni dimineață, când m-am trezit, nu mai eram.  Milioane de scrisori de răscumpărare, colorate, îngălbenite, ruginite, stăteau agățate prin copaci, gata să fie trimise la post-restant. Nu mă așteptam la așa ceva, e prima dată când mi se întâmplă. Și aici nu vorbesc de ea, ci de mine. Nu mă așteptam să fiu atât de răpibil! Eram dorit să fiu răpit. Mi-am petrecut weekendul în sânul dumneai și fără să-mi dau seama când și cum, mi-a intrat în algoritm. Pas cu pas, frunză cu frunză, adiere cu adiere, rază cu rază. Unde mai pui că sora ei mai mare, Vara, m-a chinuit atât de rău anul acesta, de mi-e și groază când mă gândesc că va fi tot mai mare și mai puternică pe an ce va trece! Cu toate problemele climatice, Toamna e altceva. Simplul fapt că înlocuiește Vara, e un motiv suficient ca s-o iubesc.

     De cum a venit, m-a întors pe dos ca pe-o șosetă, m-a înconjurat cu celebrele ei culori și m-a dus undeva, într-un loc bun, minunat, parcă pictat de un copil de școală primară: jos, o dungă maro cu o dungă verde (pământul cu iarbă), la mijloc, copaci cu frunze portocalii, galbene, roșii și chiar verzi, iar sus, o dungă albastră (cerul) cu niște pete albe (norii). Să nu uităm soarele galben-mămăligă, poziționat - cum altfel? - la vinglu, în colțul din dreapta - sus al planșei de desen, de unde aruncă în toate părțile raze inegale, atât ca lungime cât și ca lățime. Peste toate astea, plutește - poate doar în imaginația mea -  un vag miros de miriște arsă și brad. Sună un pic cam prea idilic, sună a loc cu verdeață din care au dispărut opțiunile de durere și întristare, dar nu vă gândiți la asta. Gândiți-vă la Aeroportul Internațional ”Ștefan cel Mare” din Salcea, Suceava. Acolo ne-a purtat viața în ultima zi de august a anului 2024.

     Ce căutam noi acolo? Ce caută toată lumea care are un copil la studii în străinătate: o cursă aeriană care să ducă studintele la universitate, sau măcar pe aproape. Ne-am tot cîcâit să cumpărăm bilete de avion pentru zborul din Iași, pînă s-au scumpit suficient de mult încât să devină atractiv zborul din Suceava.

     Tot răul spre bine, faptul că am schimbat decorul, ne-a făcut despărțirea ceva mai suportabilă. Poate că ne-am și obișnuit într-o oarecare măsură cu faptul că ne-a zburat puiul din cuib (la propriu, în cazul nostru), dar drumul pînă acolo, vremea frumoasă, locurile superbe, au fost terapie curată. 

    Am rămas peste noapte în Suceava, am mers la o terasă de modă veche, în curtea unei case, sub viță de vie, am ascultat rockuri celebre și am băut bere rece la 8,00 lei halba. Deci, bună. A doua zi am dormit pînă la amiază, ne-am plimbat, am mâncat o excelentă ciorbă de burtă la magnificul restaurant Brădet, unde, iarăși, ne-am întors în timp. Am fost singurii clienți pe terasă, în restaurant era o singură masă ocupată de niște ucraineni. Din motive care îmi scapă, sucevenii s-au ascuns din calea noastră, ca răzeșii lui Ștefan cel Mare când dădeau turcii. De asta am băut doar bere, precauți fiind să nu dăm de vreo fântână cu apă otrăvită. Asta a fost senzația mea, că orașul e semi-pustiu. Că pot respira liber, că am suficient spațiu vital ca să mă pot bucura de prima zi de toamnă. Atunci m-a răpit. 

      Nu-mi amintesc momentul exact, dar bănuiesc că s-au deschis niște uși vechi, am accesat niște zone ale memoriei emoționale, demult și adînc îngropate și m-am rătăcit coborând în interiorul meu, ca într-un roman de Jules Verne, ”Călătorie spre centrul sufletului”. Tot ca în romanul de referință, cred că există undeva, în adâncurile neexplorate ale ADN-ului ființei umane, niște lumi extraordinare, conservate perfect, datând cine știe de când, de pe vremurile căror moși-strămoși! Paradoxal, în timp ce coboram, mi-am luat zborul. Coboram și zburam în același timp. Dar nu mă înălțam ca o pasăre, ci ca un fum, ca o rază de soare la răsăritul din mare, ca o nuanță de verde a parfumului cu care lăcrimează, uneori, amintirile.

      E clar, unii (mai precis, toți) mă vor întreba ce am fumat sau ce am luat. V-am spus: ciorbă de burtă și concentrat de toamnă. 

      Povestea s-a terminat, în mașină ne-am urcat și acasă am plecat. Dar nu toți. Eu am rămas acolo, la Suceava, pe undeva. Mă repet, pe moment nu mi-am dat seama, am realizat asta abia luni dimineața când a trebuit să plec la muncă. Foarte ciudată senzație! Pur și simplu, nu eram în propriul meu corp! Fizic, eram prezent, dar gândurile îmi erau în altă parte, vidul, temerile, oboselile, rutina mea de ani de zile, nu mai aveam nimic. ”Casa” sau carcasa, era goală. Greierele a uitat de furnică, de fabulă, de la Fontaine (pe care nu-l plăcuse niciodată) și a fugit în lume cu o hipioată roșcată, despre care nu credea că va mai veni vreodată...

    Și au trăit fericiți, până la adânci cugetări, că bătrânețile nu le mai apucă nimeni, că de unde naiba bani de pensii. Ușor-ușor, lucrurile au revenit la insuportabilul normal. Ceva, totuși, s-a schimbat. Anotimpul din mine. 

    Recomand răpirile de acest gen. Când nu (vă) mai suportați, dispăreți! Ieșiți din personaj. Luați tot bagajul ăsta vechi pe care-l târâiți inutil și care vă face răni la mîini, la picioare și pe unde vă mai rănește el și plătiți-vă libertatea! Dați totul răpitorului. Dacă nu vă răpește nimeni, răpiți-vă singuri, ce naiba, legați-vă la ochi cu peisaje, orbiți-vă de frumusețea vieții și lăsați-vă duși de o idee, de un anotimp, de o simfonie, de un dor, de un regret...Asta e mișto la o răpire: indiferent de modul în care se rezolvă, după, lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel. Iar când spun ”răpirile de acest gen”, asta vreau să spun: genul de răpiri la care recompensa se încasează, nu se plătește.

 

Apel către sechele

     

Ghici, care-i controlorul? (sursa foto: aici)            

   Dragi controlori de pe mijloacele de transport în comun, fac un apel la domniile voastre, că nu se mai poate așa! Trăim într-o civilizație prost înțeleasă, în care tinerii nu mai au nici un respect pentru reguli, pentru autorități, pentru părul alb, practic, pentru nimeni și pentru nimic! Unde vom ajunge dacă vom tolera acest lucru în continuare? Va fi haos total. Legea Junglei, republicată, cu modificările și completările ulterioare!

    Știați că există oameni atât de perfizi, atât de necinstiți încât își cumpără bilet cu trei zile înainte de a se urca în autobuz?! Fiți atenți ce le-a dat prin cap nenorociților: să cumpere bilete necompostate, pe care să le composteze după ce urcă, sub nasul șefului de autobuz! Și știți de ce fac asta? Nu din corectitudine sau din civilizație, ci fiindcă știu ei cumva, că dumneavoastră, veți fi acolo! Cum ar veni, crimă cu premeditare!  

    Unii, cu un tupeu fără margini, nu compostează biletul la aparatul de lângă ușa pe la care au urcat. Nu, ei încep să înainteze în față, sfidând controlorul/oarea. Sau apelează la poanta aia obosită, de secol trecut, ”dați din mână în mână până în fund la taxatoare...ha ha ha”. Sub pretextul că primul compostor era defect. Păi ăsta e un motiv să nu compostezi? 

    Ceea ce îmi aduce aminte de nevastă-mea. Așa e de la o vârstă încolo, când te gândești la compostor îți mai amintești și de altele...Ce voiam să evoc, este o întâmplare exact ca în descrierea de mai sus: Stela a urcat în tramvai, primul compostor defect, a înaintat spre celălalt compostor, a scos biletul să composteze, când deodată s-a pogorât o la...pardon, o mână fermă a blocat aparatul și o voce care era mînă în mînă cu mîna fermă, adică ambele aparțineau aceluiași om al păd..., pardon, al legii, i-a explicat răstit că el știe că ea l-a recunoscut de pe peron și că de asta s-a grăbit să composteze bilet! 

     L-a recunoscut de pe peron! Păi ce dreacu, doar știm cu toții căcontrolorii de bilete sunt extrem de celebri, îi știe toată lumea ca pe maneliști, sunt recognoscibili de la primele dezacorduri. Și uite așa a rămas călătoarea mea și pe jos și cu banii luați. Că a plătit 50,00 lei. Acum câțiva ani.

      În acest context, nu contest că am avut o satisfacție deosebită să aflu, că nu mai departe de ziua de ieri, aroganța celor tineri, a studenților în special, a primit o lovitură! La propriu. Poate chiar mai multe. Aplicate cu râvnă și fără milă de către o doamnă-controloare unei biete fetițe, studentă la medicină. Studenta fiind vinovată de faptul că aplicația de cumpărat bilete nu a funcționat, că a trebuit să mute niște bani dintr-un cont în alt cont pentru a plăti cu cardul direct la aparat, lucru ce a întârziat un pic achiziția...în fine, mai pe scurt, grav vinovată că n-a plecat din țară și că a încercat să fie corectă, atât cât i-a permis viteza internetului din acel moment. 

    A fost bruscată, prinsă de mână, împinsă într-un scaun, trasă, coborâtă la prima și târâtă la un bancomat (de apreciat că, totuși nu i-au băgat mâna în buzunare și nici nu i-au golit ghiozdanul pe trotuar), de la care, împotriva voinței și a convingerii ei, a fost obligată să facă o retragere. Forțele de ordine de pe transportul în comun nu lcrează decât cu cash. Astfel încât, contra unei sume modice de 100 lei, jocul de-a mineriada a încetat. Nu fără urmări, însă. La o oră de la incident, fata încă plângea și tremura.

    Felicit pe această cale instituția transportului în comun: dacă o croazieră de lux îți stăruie multă vreme în memorie, o călătorie cu tramvaiul sau cu autobuzul nu se uită niciodată! 

     Așa că fac următorul apel: vrem SEYCHELLES, nu SECHELE!

     Una e să veghezi la bunul mers al lucrurilor, fără să uiți că ești în serviciul celor care îți plătesc salariul și cu totul alta e să molestezi copii fără apărare. Să vă fie rușine ! Dacă nu de noi, măcar față de proprii voștri copii.

Visul meu

 

     Visul meu este, ca, într-o zi oarecare, într-o marți, poate într-o miercuri, dar sigur într-o luni, fără nici un preambul, fără nici o pregătire prealabilă, să-mi administrez o supradoză de viață. Însemnând să plec la mare în mijlocul zilei de lucru. Pur și simplu să mă ridic de la birou, să ies din clădire, să mă duc în parcare, să pornesc mașina și să las totul în urmă. Să-mi rămână destinul cu gura căscată.

     Să mă ridic precum Gulliver, să rup toate legăturile, toate lanțurile și frânghiile cu care oamenii mici m-au țintuit la pământ și m-au făcut să cred că aceste lanțuri și frânghii sunt reale și că nu se pot rupe. Nu sunt reale, sunt doar în mintea mea, în poveștile pe care le ticluiesc despre altcineva, crezînd că sunt despre mine. Să mă eliberez de toate fricile, care, în capul meu, au menirea și puterea de a-mi ține viața în loc. Și să mă duc lelea, să mă tot duc. Să mă bucur de aer, de cer, de nori. Să râd în ploaie, să admir curcubeul, să mă joc cu timpul care, în sfârșit, e de plastilină. Să fiu liber. Măcar să am iluzia că sunt liber. Să profit de faptul că m-am născut și că încă sunt viu! Nu să fiu pedepsit pentru asta.

         Nu știu cum se va sfârși supradoza asta, nu știu ce e la capătul celălalt, dar tocmai asta e ideea. Ăsta e visul. Capătul, ieșirea din vis, probabil că dă undeva, în spatele unei realități infecte. Un depozit de iluzii goale, ceva. N-are importanță. Sfârșitul e același peste tot, pentru toată lumea. Până atunci, regulile mele, le fac eu.

       Am să mă opresc pe drum într-un loc cu 5 stele pe Tripadvisor, am să mănânc și am să beau ceva bun, iar la final le voi da o stea și un review atât de rău și de convingător, încât însuși patronul restaurantului îmi va da like, share și subscribe. Pentru echilibru, voi da 5 stele tuturor bombelor, infecțiilor și bodegilor. Asta, în amintirea vremurilor în care mă gândeam să-mi deschid o cârciumă la răscruce de drumuri și să-i pun numele ”La 3 stele Mișelim”. Nu știu dacă există verbul ”a mișeli”, dar trebuia inventat.

       Voi fotografia tot ceea ce mi se pare că ar merita fotografiat. Pentru că, pe internet, cele mai apreciate sunt pozele cu pisici, voi posta tot ce înseamnă road-kill între Iași și Constanța. Pisici călcate de mașini, mai exact. Nu ca o obsesie sado-morbidă, ci mai degrabă ca un demers pentru conștientizarea participanților la trafic. Sanchi. Avem multe cuvinte după care ne putem ascunde. Ne ajută corectitudinea politică, care își închipuie că, dacă un căcat e învelit în foiță de aur, nu mai e căcat.

     Voi asculta muzica din playlistul personal în care am adunat atât de multe piese extraordinare, încât le-am uitat. Apropo de uitat, să nu uit: voi lua toate amenzile de circulație posibile. Cel puțin, voi încerca. Voi inscripționa mașina pe laterale, cu litere mari, verde-fosforescent: M#ie rovinietă!”, ”M#ie ITP!”, ”M#ie Radar!”, ”M#ie asigurare!”. Pe capota din față, cu galben-fosforescent pe fond negru, mare de tot: ”!AIȚILOP IE#M”.

      N-am să plec singur, vom fi patru în mașină: eu, cel din prezent, eu-copil, eu-adolescent și eu, cel din viitor. Îi iau cu mine în nebunia asta, pentru că sunt singurul dintre toți patru care mai are un vis. Ceilalți, au avut și ei, visurile lor, nu mai țin minte care, însă visul meu e singura ocazie cu care ne putem reîntâlni, pentru a face pace, pentru a ierta și a fi iertat. I-am urât toată viața, m-au urât la rândul lor și s-au urât între ei. Nu știu dacă cel din viitor are toleranță la sinele nostru comun, deocamdată doarme. Spre deosebire de ceilalți, el depinde de toanele mele, pentru că nu e o persoană reală,  e mai mult o presupunere, am zis să fie, just in case. Dacă mă trezesc.

     Odată ajunși la mare, ne vom lua câteva beri și vom merge pe plajă. Vom bea, vom fuma, vom râde, vom privi marea, pescărușii și norii. Vom privi furnicile cărând un sâmbure de piersică și oamenii cărând imense frustrări, nefericiri și singurătăți, prizonieri în propriile narațiuni, torturați de propriile prejudecăți, condamnați la viață silnică, pentru crima de a se fi născut și de a fi diferiți. Oribil!

      Apoi vom intra în apă și ne vom arunca în valuri, soarele va apune, luminile se vor aprinde de-a lungul malurilor, pînă în depărtări. Vocile ni se vor estompa, acoperite de zgomotul valurilor. Noaptea, valurile se aud mai tare, ați observat?  Ultima umbră de pe plaja pustie, eu-cel din viitor, se va ridica de pe nisip și va pleca, pășind desculț pe poteca lunii pline, fără țintă, până când va dispare în întuneric, pe muzica lui Justin Hurwitz, din ”Babylon”. Oare el, ce vis va avea, dacă va mai visa?

România (re)Dresată

   

    Sfârșit de mai, 2024. Municipiul Iași, Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt și Drept și Bun și Viteaz...pardon, domeniul ”viteaz” s-a dat... și Deștept și Înțelept dar mai ales Ultracentral. Și pietonal. Pe pietonal, regăsim, cum e firesc, pietoni. Pietoni și oameni. Ăsta sună a titlu de roman polițist (adică scris de un lucrător al Poliției Rutiere), ”Pietoni și Oameni: chemarea sirenei.” Apropo, am înțeles că se modifică din nou legislația rutieră, pentru a ține pasul cu vremurile: șoferii nu vor mai fi umiliți să sufle în fiolă, se vor introduce etiloteste-grilă. Online.

     Dar să revenim. E după-amiază, Blvd. Șt.cel M.șiSf.D.B.D.Î.U. e lejer. Lejer aglomerat (imaginea e din altă zi, doar cu titlu demonstrativ). La înghesuiala asta contribuie și căsuțele comerciale de pe margini, pline de produse tradiționale. Din China. Pe mijlocul pietonalului și pe trotuare circulă tot felul de oameni. Oameni care au ieșit la pensie și oameni care au ieșit de la serviciu, cu speranța că, într-o zi, vor ieși la pensie; plimbăreți lenți, plimbăreți grăbiți, grăbiți încet, grăbiți repede, oameni cu treabă, oameni aflați în treabă, oameni cu scop și cai  fără nici un scop, dar cu jandarmi în cârcă...caii parcă zâmbesc. Nu sunt deloc supărați că duc în spate câte un bugetar... Studenți, elevi, turiști și nelipsiții securiști. Îi recunoști ușor: merg cu trotinete electrice, au căști, au priviri inteligente și entuziasm. La studenți și elevi mă refer. Plus restul cetățenilor, sper că n-am uitat pe cineva. Suntem în plin ROMANIAN CREATIVE WEEK, așa că numărul celor veniți din afara orașului e ceva mai mare decât de obicei. Atmosfera e faină, oamenii sunt diverși și frumoși, secolul e 21 și pare că facem parte din el.

     Brusc, dulcele ritm al târgului e rupt de o doamnă care cântă, vorbește răstit cu un interlocutor imaginar și gesticulează haotic. Clar, are o anumită condiție medicală. Merge fix pe axul bulevardului, spre Palatul Culturii. Nici bine n-a intrat în scenă, că, de pe margini, de la tarabe, au început nechezăturile, hăhăielile și fornăielile. Și nu caii erau de vină.

    Pe vremuri, în comunism, persoanele cu dizabilități erau bătaia de joc a celor ”normali”, erau înjosiți, tratați ca niște animale, marginalizați și în final, exterminați. Sistemul îi ascundea în niște case ale ororilor, ei le ziceau azile, spitale, centre de recuperare sau cum dracu le mai trecea prin capetele alea seci. Era foarte important ca aceste victime să fie ținute departe de ochii lumii și mai ales ai presei străine. Omul de tip nou nu putea avea afecțiuni psihice sau deformații congenitale. Nu putea avea imperfecțiuni, în general. Omul de tip nou era un supererou cu halat albastru și bască bleumarin cu țumburuc. Sau costum popular.  

     Azi, după 35 de ani de când am trecut de la comunism la capitalism prin iluzionism, aș fi vrut ca lumea să fie ceva mai bună, mai civilizată, mai incluzivă. Aveam iluzia că s-a evoluat. Nu foarte mult, dar în punctele esențiale. Credeam că nu se mai râde de ”nebuni”, cel puțin nu în gura mare, pe stradă. Speram ca oamenii să fi înțeles diferența dintre circ și viața reală, dintre clovnerii și drame umane. Însă,  câțiva dintre comercianții de pe marginea bulevardului, stimulați creativ (că tot era Romanian Creative Week), m-au contrazis zgomotos:”Băi Costică vezi că te-o găsit nevastă-ta”, ”Iubirea te găsește dacă e adevărată”,  ”Nu credeam să existe și varianta feminină a lu` Vasile, uăi...” precum și multe altele. S-a dovedit că nebun eram eu să cred că s-a schimbat ceva.

     Mă uitam la caii ăia superbi ai jandarmeriei. Ce ținută, ce atitudine civilizată! Iată că se poate. De ce ei pot iar majoritatea acestui minunat popor, nu? Vă spun eu de ce: e adevărat, bieții oameni n-au beneficiat de vreun sistem de educație în ultimii treij de ani, însă nici caii. Aceștia din urmă, însă, au beneficiat de dresaj, iar rezultatele, în cazul lor, sunt vizibil mai bune! Dacă în 35 de ani nu s-a reușit cu educația, haideți să încercăm cu dresajul. Să aruncăm ambalajul de la ciocolată, la coșul de gunoi, de frică, dacă nu din conștiință civică. Să vină străinii și să se uite la românași ca la zoo. Nu suntem noi, Grădina Europii? Suntem. De aici, mai e un pas pînă la Grădina Zoologică a Europii. Pentru că, eu simt, bănuiesc, cred, că, atunci când aleșii noștri vizitează electoratul, o dată la 4 ani, există (noi nu le vedem, că n-avem cum, însă ei le văd cumva), plăcuțe de alea, ca la zoo: ”Nu hrăniți poporul!”.

     Ce ziceți domnule președinte, domnilor decidenți, lansăm proiectul România (re)Dresată?  

Lumânarea reaprinsă

    

        Stăteam și mă uitam la Învierea asta și încercam s-o înțeleg. Nu s-o explic. Nici s-o analizez. Nici s-o filtrez prin sute de cărți și apoi s-o filozofez în fel și chip. Încercam să-i înțeleg rostul, miezul, esența. Dincolo de logică, de rațiune. De ce se adună, în fiecare an, toți oamenii ăștia? Dacă, într-un an nu s-ar sărbători Paștele, ce s-ar întîmpla? S-ar opri soarele-n loc? De ce este așa de important ca, la o dată stabilită nu-știe-nimeni-cum de nu-știe-nimeni-cine, să se dea startul la căsăpit miei, vopsit ouă și frământat cozonaci? Nici măcar nu se întâmplă ceva nou, e de fiecare dată la fel. Aceleași cântece, aceleași lumânări, aceleași clopote, până și predica e aceeași, în sensul că n-o ascultă nimeni. Popa vorbește, fiecare se gândește la ale lui. Dar stai puțin, poate că tocmai ăsta e și scopul plicticoșeniei predicilor. Să faciliteze introspecția autocritică a dreptcredinciosului, crucea mamii lui de capatos! Scuze, păcătos am vrut să zic, ptiu! uite băi, gura păcătosului...

      Și cum mă uitam eu, așa, că de auzit nu se auzea absolut nimic, au început să-mi vină idei: nu cântecul cu moartea pre moarte călcând e important. Nu aprinsul lumânărilor e miezul. Cât despre povestea cu Iisus, contează mult, dar este ceva și mai important: faptul că această sărbătoare unește oamenii. Îi scoate din zona lor de confort și-i aduce fizic, împreună, în jurul bisericii. Biserică, care, cu toate păcatele angajaților ei și cu tot cancerul instituțional ce-o deformează și-o îndepărtează de enoriași, rămâne totuși, un spațiu al Binelui, al Liniștii, Păcii și Iubirii.

      Învierea întreține speranța că umanitatea mai poate fi posibilă, cu tot ce are ea mai bun. E back-upul omenirii. E kitul de instalare, în cazul în care cineva apasă butonul de ”reboot”. Atenție, Învierea e una dintre -singura, cred- sărbătorile netehnologizate. Nu poți participa online, falseturile tale măgărești trebuie să se audă acolo, în mulțime, live. Degeaba ragi la un ecran rece. Nu poți lua laser sau lumină electronică, doar flacără care pârlește. Vă amintiți, în pandemie, cum am ieșit la geamuri și în balcoane și am cântat de mi se face și acum părul de pe mână, piele de găină? Asta zic.

     Flacăra Învierii ne ghidează existența prin negura timpului, de la un an, la altul. Întunericul a fost absolut și infinit, însă oamenii i-au pus hotar. Oricât de mică și neînsemnată ar fi această lumină a omului, în comparație cu imensitatea de necuprins a întunericului cosmic, victoria aparține luminii. Întunericul și-a găsit obștescul sfârșit exact acolo unde începe lumina. Brusc, universul se împarte la doi. Iar când totul se împarte la doi, forța care ține lumea laolaltă, să nu explodeze sau să nu se producă mai știu eu ce nenorocire, singura forță de nivel absolut, e iubirea. Nu iubirea aia bleagă, când Ștefan Bănică Jr. ascundea flori prin bănci, iar Oana Sârbu mai avea atâtea de fișat. La altă Iubire mă refer. La o Iubire ca un milion de bombe atomice d-ale lui Oppenheimmer, însă dătătoare de viață. La o iubire ca somnul unui bebeluș tocmai născut. La o iubire care anulează gravitația.

      Iar asta, cred că ar putea fi ceea ce unii numesc Dumnezeu, alții Allah ș.a.m.d.

      Platitudini, ne-platitudini, așa m-am gândit eu, acolo, atunci. M-am gândit și la narațiunea cu Iisus, că am avut timp când s-a înconjurat biserica. Una dintre concluzii a fost că, dacă mai este măcar un singur om bun, pe lume, omenirea mai are o șansă. Practic, avem cu ce să-L șantajăm pe Dumnezeu. Când îl va apuca să mai facă o curățenie de primăvară printre specii, cum a făcut cu dinozaurii, ne ascundem după omul bun și n-are ce să ne facă. Cel puțin, așa sper, că Domnul nu e vărsătoriu de sânge nevinovat, chiar dacă e și sfânt.

      Asta nu înseamnă că am scăpat. Dacă Cel de Sus nu ne poate poate extermina, fiind blocat cu mascota binelui, nu-i nimic, ne ocupăm noi. Apocalipsa e aici și nu pleacă nicăieri. Are toată răbdarea din lume. Apocalipsa se va desăvârși atunci când toți oamenii, dar absolut toți, vor fi ”Sf.Duh Zero”. Când vor fi cu toții ticăloși. Corupți. Ultra-individualiști. Când vor fi complet izolați unii de alții, devenind simple accesorii ale propriilor device-uri. Zero empatie, zero suflet. Oricum, despre empatie, părerea mea umilă și personală, e că nu există. E doar un cuvânt inventat pentru o noțiune abstractă. Ceea ce numim noi, empatie, e de fapt o salată la friptură, e garnitura care ne ajută să ne mâncăm între noi, mai ușor. Să nu ne stea aproapele în gât, cum s-ar zice.

      Apocalipsa nu va fi o furtună, sau un cutremur. Nu va ploua cu smoală topită și sânge. Nu vor ieși morții din pământ. Nu va fi un eveniment fizic, violent, ci gradual. Putem presupune, fără să greșim prea mult, că a început deja. Și câștigă teren în fiecare zi. Nu pentru că e dibace, sau puternică, ori deșteaptă. Ci pentru că suntem noi, suficient de proști. Și se va termina în momentul în care toți oamenii se vor prăbuși în propriul vid interior. Iar atunci, va fi din nou beznă  absolută și infinită.

      De asta zic, atât timp cât încă mai pîlpîie un foculeț la inimioara unui prost, Iubirea va ține tot Universul laolaltă. Și uite-așa, un foculeț se face două. Două, pun de-un incendiu. Incendiul distruge Grădina, dărîmă zidurile și purifică tot Pământul. Din nou. 

     Sau ceva de genul ăsta. Oricum, ceva frumos. E clar că n-am înțeles nimic nici anul acesta. Lăsând vrăjeala la o parte, Paștele, Învierea și toate sărbătorile astea, pentru mine, înseamnă un singur lucru: că-mi vine băiatul acasă câteva zile.

       Apoi am făcut două poze și am plecat acasă, că ne era deja un pic frig și un pic foame.