Sărutări de mână toamnei!

     

M-a răpit toamna. Luni dimineață, când m-am trezit, nu mai eram.  Milioane de scrisori de răscumpărare, colorate, îngălbenite, ruginite, stăteau agățate prin copaci, gata să fie trimise la post-restant. Nu mă așteptam la așa ceva, e prima dată când mi se întâmplă. Și aici nu vorbesc de ea, ci de mine. Nu mă așteptam să fiu atât de răpibil! Eram dorit să fiu răpit. Mi-am petrecut weekendul în sânul dumneai și fără să-mi dau seama când și cum, mi-a intrat în algoritm. Pas cu pas, frunză cu frunză, adiere cu adiere, rază cu rază. Unde mai pui că sora ei mai mare, Vara, m-a chinuit atât de rău anul acesta, de mi-e și groază când mă gândesc că va fi tot mai mare și mai puternică pe an ce va trece! Cu toate problemele climatice, Toamna e altceva. Simplul fapt că înlocuiește Vara, e un motiv suficient ca s-o iubesc.

     De cum a venit, m-a întors pe dos ca pe-o șosetă, m-a înconjurat cu celebrele ei culori și m-a dus undeva, într-un loc bun, minunat, parcă pictat de un copil de școală primară: jos, o dungă maro cu o dungă verde (pământul cu iarbă), la mijloc, copaci cu frunze portocalii, galbene, roșii și chiar verzi, iar sus, o dungă albastră (cerul) cu niște pete albe (norii). Să nu uităm soarele galben-mămăligă, poziționat - cum altfel? - la vinglu, în colțul din dreapta - sus al planșei de desen, de unde aruncă în toate părțile raze inegale, atât ca lungime cât și ca lățime. Peste toate astea, plutește - poate doar în imaginația mea -  un vag miros de miriște arsă și brad. Sună un pic cam prea idilic, sună a loc cu verdeață din care au dispărut opțiunile de durere și întristare, dar nu vă gândiți la asta. Gândiți-vă la Aeroportul Internațional ”Ștefan cel Mare” din Salcea, Suceava. Acolo ne-a purtat viața în ultima zi de august a anului 2024.

     Ce căutam noi acolo? Ce caută toată lumea care are un copil la studii în străinătate: o cursă aeriană care să ducă studintele la universitate, sau măcar pe aproape. Ne-am tot cîcâit să cumpărăm bilete de avion pentru zborul din Iași, pînă s-au scumpit suficient de mult încât să devină atractiv zborul din Suceava.

     Tot răul spre bine, faptul că am schimbat decorul, ne-a făcut despărțirea ceva mai suportabilă. Poate că ne-am și obișnuit într-o oarecare măsură cu faptul că ne-a zburat puiul din cuib (la propriu, în cazul nostru), dar drumul pînă acolo, vremea frumoasă, locurile superbe, au fost terapie curată. 

    Am rămas peste noapte în Suceava, am mers la o terasă de modă veche, în curtea unei case, sub viță de vie, am ascultat rockuri celebre și am băut bere rece la 8,00 lei halba. Deci, bună. A doua zi am dormit pînă la amiază, ne-am plimbat, am mâncat o excelentă ciorbă de burtă la magnificul restaurant Brădet, unde, iarăși, ne-am întors în timp. Am fost singurii clienți pe terasă, în restaurant era o singură masă ocupată de niște ucraineni. Din motive care îmi scapă, sucevenii s-au ascuns din calea noastră, ca răzeșii lui Ștefan cel Mare când dădeau turcii. De asta am băut doar bere, precauți fiind să nu dăm de vreo fântână cu apă otrăvită. Asta a fost senzația mea, că orașul e semi-pustiu. Că pot respira liber, că am suficient spațiu vital ca să mă pot bucura de prima zi de toamnă. Atunci m-a răpit. 

      Nu-mi amintesc momentul exact, dar bănuiesc că s-au deschis niște uși vechi, am accesat niște zone ale memoriei emoționale, demult și adînc îngropate și m-am rătăcit coborând în interiorul meu, ca într-un roman de Jules Verne, ”Călătorie spre centrul sufletului”. Tot ca în romanul de referință, cred că există undeva, în adâncurile neexplorate ale ADN-ului ființei umane, niște lumi extraordinare, conservate perfect, datând cine știe de când, de pe vremurile căror moși-strămoși! Paradoxal, în timp ce coboram, mi-am luat zborul. Coboram și zburam în același timp. Dar nu mă înălțam ca o pasăre, ci ca un fum, ca o rază de soare la răsăritul din mare, ca o nuanță de verde a parfumului cu care lăcrimează, uneori, amintirile.

      E clar, unii (mai precis, toți) mă vor întreba ce am fumat sau ce am luat. V-am spus: ciorbă de burtă și concentrat de toamnă. 

      Povestea s-a terminat, în mașină ne-am urcat și acasă am plecat. Dar nu toți. Eu am rămas acolo, la Suceava, pe undeva. Mă repet, pe moment nu mi-am dat seama, am realizat asta abia luni dimineața când a trebuit să plec la muncă. Foarte ciudată senzație! Pur și simplu, nu eram în propriul meu corp! Fizic, eram prezent, dar gândurile îmi erau în altă parte, vidul, temerile, oboselile, rutina mea de ani de zile, nu mai aveam nimic. ”Casa” sau carcasa, era goală. Greierele a uitat de furnică, de fabulă, de la Fontaine (pe care nu-l plăcuse niciodată) și a fugit în lume cu o hipioată roșcată, despre care nu credea că va mai veni vreodată...

    Și au trăit fericiți, până la adânci cugetări, că bătrânețile nu le mai apucă nimeni, că de unde naiba bani de pensii. Ușor-ușor, lucrurile au revenit la insuportabilul normal. Ceva, totuși, s-a schimbat. Anotimpul din mine. 

    Recomand răpirile de acest gen. Când nu (vă) mai suportați, dispăreți! Ieșiți din personaj. Luați tot bagajul ăsta vechi pe care-l târâiți inutil și care vă face răni la mîini, la picioare și pe unde vă mai rănește el și plătiți-vă libertatea! Dați totul răpitorului. Dacă nu vă răpește nimeni, răpiți-vă singuri, ce naiba, legați-vă la ochi cu peisaje, orbiți-vă de frumusețea vieții și lăsați-vă duși de o idee, de un anotimp, de o simfonie, de un dor, de un regret...Asta e mișto la o răpire: indiferent de modul în care se rezolvă, după, lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel. Iar când spun ”răpirile de acest gen”, asta vreau să spun: genul de răpiri la care recompensa se încasează, nu se plătește.