Un coșmar ciudat

  

  ...o zi gri în Centrul Civic din Iași, locul semăna vag cu cel din realitate, niște oameni mă urmăreau să-mi facă rău, fugeam pe lângă niște blocuri incolore, apoi cineva, un bărbat, a zis hai să ne despărțim că avem mai multe șanse și ne vedem la piscina din Copou...am plecat împreună cu alt om, se pare că ne cunoșteam, am ajuns în Copou, nu semăna deloc cu Copou-ul din realitate, am intrat într-o clădire mai mult lungă decât lată, avea o arhitectură interbelică orice ar însemna asta, cam ca spitalul Cuza Vodă dacă vreți, am mers pe un hol întunecos, am ieșit la o piscină cu apă verzuie, imensă, o piscină, care, spre capăt se pierdea în mare. Se vedeau în depărtare, valurile. Atmosfera, fix ca la spital. Faianță albă, vopsea verde închis, lumină chioară. O senzație de spital de nebuni, de loc fără întoarcere. Am întrebat dacă asta e mare sau piscină. O femeie îmbrăcată în alb, dar nu cadru medical, ci pacientă, mi-a răspuns , pe un ton ciudat, de reproș, că hai, chiar nu m-am prins ce-i acolo?!...M-au trecut fiori. Ce era acolo? În capătul ăstălalt, unde eram noi, era un fel de bordură de beton vopsită în negru care traversa piscina pe lățime. Am pășit pe acea bordură, care era un pic sub nivelul apei, am trecut pe malul celălat și am mers spre capătul bazinului. Niște oameni cu chipuri schimonosite de durere, cu o pigmentație albinoasă, fără nici un fir de păr pe cap sau pe corp, în izmene murdare, săreau în apă, se scufundau scoțând niște grohăituri sinistre, niște urlete urâte și dispăreau. M-am uitat pe fundul bazinului, apa era perfect limpede, nu era nimic acolo. Doar fundul de beton al bazinului. Asta nu mi-a plăcut. Nu-i împingea nimeni, dar era clar că nu voiau să sară. Stăteau și se chinuiau pe marginea piscinei până strângeau suficient curaj ca să sară. Unii stăteau acolo de mai bine de 50 de ani. Nu-mi amintesc de unde știam lucrul ăsta, cred că am auzit pe cineva spunând asta sau am început să aud gânduri care nu erau ale mele. Atunci am început să-mi spun că e doar un vis din care mă pot trezi oricând. În loc să mă trezesc, m-am hotărât să fug. Am trecut ușor pe lângă chelboși, pe lângă femeia în alb, pe după bărbatul care mă adusese acolo, am pășit lip-lipa prin apa de pe bordura neagră, am traversat înapoi piscina, am intrat în holul întunecos prin care am venit, am făcut trei pași și am constatat, cu groază, că ușa pe care intrasem în clădire, nu mai exista! Era un zid de cărămidă. Groaza mi s-a amplificat când am simțit cum suferă Piscina că am vrut să fug. Ca o ființă vie, ca un monstru fără formă. Am simțit un curent de aer rece. M-am întors și am văzut o infirmieră care întinsese brațele să mă prindă. Era o fată tânără, cu părul lung, negru, nepieptănat, cu o față îngropată în păr...era ceva ciudat cu fața ei. Era de neprivit. Te uitai la ea așa cum te uiți la un accident oribil, pe șosea. Nu vrei să vezi, dar nu te poți abține, te uiți cu colțul ochiului. Se întindea să mă agațe. M-am uitat la degetele ei rășchirate și mi-a scăpat involuntar, ca un frison, un sincer și apăsat ”Sugi p...!” (de ce să vă mint, exact așa am reacționat, nu altfel) și m-am trezit. Am reușit. Dar destul de greu, totuși. Senzația stranie de captivitate, însă, nu dispăruse, o luasem cu mine. Parcă fusesem în realitate acolo. M-am uitat la întunericul din jurul meu, am constatat că-s viu și mi-am zis că o să am o zi bună. Orice s-ar întâmpla.