Serios!

Voi, cei care intraţi aici, aflaţi că toate postările de pe acest blog,fără excepţie, sunt pamflete,pure ficţiuni,produsul imaginaţiei autorului,sau interpretări parodice ale realităţii în viziunea strict personală a acestuia.

joi, 24 august 2023

Cel mai românesc răspuns

 

    De curând, am decis că am nevoie de un produs comercializat atât la raft cât și online de un mare brand de retail. Nu contează ce voiam să cumpăr și mai puțin contează de la cine. Așa că mă suflec, intru pe internet și încep să dansez lasciv.

Ha! V-am prins! Ce fețe aveți...Normal că am glumit. Mi-am suflecat mânecile la cămașă, nu altceva! Cămașa era cu mâneci scurte dar să nu ne pierdem în detalii. Am accesat site-ul magazinului, mi-am băgat refuzu-n cookies până la refuz, Reject`em All, cum ar zice Metallica și am rezervat produsul în magazin. În paranteză fie spus, mă omoară prăjiturelele astea! Cred că următorul succes de box office al Robicăi Margot se va numi ”Cookies”. Va fi un film de groază, ceva gen Gremlins. Ale naibii cookies!

     Am văzut că era ultimul produs din magazinul pe care-l alesesem online. Retailerul, transparent, mă avertiza că târfa asta mică de-o rezervasem eu, fusese expusă la raft, în văzul clienților. Totuși suntem în secolul 21, mi-am zis eu, ce, fetele alea din vitrinele Amsterdamului, rămân toate fete bătrâne? Nu le mai ia nimeni? 

      Am ajuns la locație, am intrat în legătură cu angajatul de pe raion, omul, amabil, tastează ceva într-un laptop și brusc îmi dau seama că e o problemă. Cum îmi dau seama că e o problemă? Omul devine extra-amabil. Dacă ar fi fost totul în regulă, ar fi urmat întrebarea ”mai pot să vă ajut cu altceva?”, pusă pe tonul ăla sictirit-protocolar care-ți spune, exact ca un email trimis automat, ”nu răspunde la această întrebare, este pusă doar așa, de sanchi, știm că n-ai să mai cumperi nimic altceva, sărăkie”. 

     - S-a întâmplat ceva? întreb, ca boul. Suntem în România. Normal că s-a întâmplat ceva. Dar ce?
Reformulez: - Ce s-a întâmplat? Omul o luase lelea printre rafturi bodogănind ceva despre un produs furat. La a treia interpelare, mi-a răspuns că produsul furat este unul și același cu produsul rezervat de mine. Doar că eu rezervasem azi, iar furtul se produsese zilele trecute. Dar nu e nici o problemă, îl pot găsi la un alt sediu al brandului lor. Ba chiar mai bine, fiind neatins de ochii clienților.
     - Totuși, pe site figurează că îl aveți, insist eu, pe o logică care, pe aici, nu are nici o legătură cu realitatea.
     Și acum vine cel mai românesc răspuns posibil:
     - Îl avem, dar s-a furat.
     Genial!
Asta explică toată România, toată istoria, ultimii 34 de ani, absolut tot!

     Exemplu: azi e 23 august. Înainte de `89, 23 August era una dintre cele mai mari sărbători impuse de regimul comunist poporului român*. The Artist formerly known as Ceașcă umplea stadioane cum n-au visat nici Rolling Stones vreodată. Azi, 23 august e miercuri. Atât s-a putut. Unde e istoria? Aveți istorie? Avem, dar s-a furat.

     Tezaurul României, există, avem tezaur? Sigur. Avem, dar s-a furat.

      Pădurile Romîniei, codrul frate cu românul, codrule - codruțule, ce te legeni fără ploaie, fără vânt, te-au pus, cumva, austriecii, la pământ? Și în șenghen om intra când n-or mai avea ce defrișa?! Ia ziceți mă, unde-s pădurile noastre din moși strămoși, din moaște strămoaște?! Avem, dar s-au furat. 
      Alegeri libere avem? Absolut. Cum zicea domnul Ponta? ”mașina lor de fraudat a mers mai bine”. Cum ar veni, s-au ales, dar s-a furat. Nu-i nimic, și revoluție am avut și aia s-a furat. Pardon, s-a confiscat, zic unii.
      Și tot așa, exemplele pot continua. Dar ce s-o mai lungim aiurea? N-are rost. Totuși, ca să rezumăm, să știm ce facem în continuare, mai stăm, plecăm... băi, noi, țară, mai avem? Răspundeți voi... 
--------------------------------------------------------------------
* să nu se înțeleagă greșit, că fac apologia sărbătorilor inventate de comuniști. Am vrut să dau un exemplu -nu cel mai feiricit- de cum a fost schilodită istoria noastră și înainte de Revoluție și după. Am ales asta cu 23 august pentru că am scris textul pe 23 august, nu din alte motive.

     

marți, 22 august 2023

Noaptea paielor lungi

   

     


Ah, diminețile de vară!...

     Vara îmi place să mă trezesc devreme. Oricum mă trezesc devreme, așa că e mai bine să îmi placă. Mă duc la geam, trag aer în plămâni fără să țin cont de avertizările de pe pachet, pun de cafea și privesc. Cerul perfect senin, luceafărul dimineții și semiluna perfect conturată, natura plină de viață, păsări, zgomote matinale, vegetație, arome naturale și pensionari porniți să-și pună sacoșele la rând, la Lidl. Nu contează canicula. Promoția bate comoția! În acele clipe roz-turcoaz-albastru, simt așa, din inimă, clar, fără nici un dubiu, cât de mult urăsc anotimpul ăsta!

     Mai demult, mă trezeam de cum se crăpa de ziuă, cu oarece entuziasm. Oricât de nasol ar fi mers ziua, seara mergeam la o terasă adâncă, aproape de miezul nopții, în sensul că nu mult după. 

Acum mă trezesc tot când se crapă, cu deosebirea că mi se rupe. Mă trezesc când se crapă de ziuă și peste câteva ore, crăp eu, de somn. 

     Înainte, vara însemna vacanță, anotimpul tuturor posibilităților. Acum, e doar un mult prea lung roast, fără umor. Roast la propriu. Prăjeală la aer încins, fără ulei: airfryer. Foarte la modă electrocasnic, vine pe filiera asta, de alimentație sănătoasă. Interesant și conceptul de alimentație sănătoasă. Pentru că, automat, se naște antiteza, alimentația nesănătoasă. Listele lungi de alimente și preparate care dăunează sănătății. Deși sunt comestibile, aprobate de lege. Dăunează nu pe loc, ci în timp, cândva, nu se știe când. Dacă le consumi constant. Oare cum ar fi primit conceptul ăsta în țările în care se moare de malnutriție? Oare cum e să fii nutriționist în Somalia?! Dar asta e altă discuție. 

    Acum, vara, toată planeta e un fel de airfryer natural. Nici nu trebuie să te mai chinui cu fabricarea acestor reșouri alimentare, doar să îndeși niște aer fierbinte într-un pet . N-ar trebui să ne plângem, asta e lumea în care trăim: unul dintr-o sută vinde aer sau apă la pet iar ceilalți 99 sunt fryerii care se conformează social mediei și consumă, disciplinați, toate bășinile frumos ambalate, reduse cu 20% sau cu 50%, de la 250%. 

     Dacă nu ar fi fost toată treaba asta cu încălzirea globală, cred că aș fi suportat mai ușor căldura. Dacă mass-media ar fi prezentat rubrica meteo fără nici un semn de exclamație, ca pe ceva normal, natural, care așa e de când lumea, industria răcitoarelor, n-ar mai fi vândut atâtea aparate de aer condiționat, congelatoare, evantaie, pălării, șepci, creme protectoare, sacoșe termoizolante, piscine, umbrele de plajă și multe alte prostii.

     Nu zic că încălzirea globală nu există. Nici nu mă refer la cauzele ei. Zic doar că, la umbra ignoranței, ar fi fost mai ușor de suportat căldura. 

     Când eram copil, nu exista caniculă. Vara, soarele ardea, pentru că era vară. Iarna, ningea și îngheța Bahluiul, pentru că era iarnă. Dacă ar fi venit cineva la mine, în mijlocul lunii iulie, să-mi spună că știe ceva ce nu mai știe nimeni, o știre exclusivă, anume că următoarele zile va fi cald, aș fi zis că, ori l-a bătut soarele în cap grav de tot, ori e foarte prost.

     Cum ziceam, când eram copil, vara era în primul rând vacanță, în al doilea rând, concediu și undeva la urmă de tot, era vară. Stăteam afară zi-lumină și o bucată din noapte-lună plină. Imaginile păstrate în amintirile mele optzeciste despre apartamentul părintesc, sunt mai mult din afara blocului, decât dinăuntru. Cartierul era în construcție, socialismul se clădea cu spor. Cheia succesului în parenting era la gâtul copiilor.
     N-aveam nevoie de gadgeturi, de jucării, aveam toate astea în realitate. Arme spațiale cu mai multe țevi, făcute din tuburi de plastic prinse cu scoci între ele, prin care suflam cornete de hârtie. Ne duelam cu ”săbii” făcute din sârma folosită la armarea betonului. Când ploua, fundațiile blocurilor, proaspăt săpate, se umpleau cu apă, formând minilacuri unite prin minicanale navigabile. Din luptători, deveneam armatori: ”împrumutam” cofraje de lemn pentru turnarea betonului, nefolosite, le ungeam bine de tot cu smoală topită pe partea exterioară și porneam cu aceste plute improvizate să explorăm ținuturile lacustre din subsolul viitoarelor locuințe ale oamenilor muncii. O astfel de ambarcațiunea susținea cam vreo doi copchii mediu dezvoltați. Ne ajutam de niște pari lungi - pe șantier găseai absolut orice - să propulsăm cofrajul, cârmeam și la nevoie, le mai cârpeam vreo două la țurloaie, ”piraților” care se plictisiseră s-o facă pe-a gondolierii. E pardonabil și de înțeles, nici un drac de la bloc nu știa, pe atunci, ”O sole mio”.

      Ploile nu dezvoltau numai navigația. Imensele gropi cu apă deveneau, uneori, scenele unui mare și apăsat ”DA”, la o întrebare prezentă în absolut toate chestionarele de evaluare psihologică din România: ”Ați chinuit animale mici în copilărie?” Vorbim despre broaște. 

      Situate între Bahlui și ștrand, șantierele de pe 7 Noiembrie (așa se numea pe atunci strada Sf.Lazăr de astăzi), erau pline de broaște, care, urmând îndemnurile Partidului, s-au deznămolit din mlaștinile străbune și s-au mutat la oraș, la bloc. Pentru batracieni, blocul se considera a fi dat în folosință, în clipa în care avea fundația săpată și inundată. Nu le-am înțeles: se înghesuiau cu zecile într-un spațiu de 15X20 m, în condițiile în care, numai Bahluiul, singur, are vreo 120 km. Nici broaștele n-au dus-o bine în comunism, putem spune. Pentru o experiență totalitaristă completă, am contribuit și noi, copiii de la blocuri, pe post de torționari. Mult înaintea apariției în peisajul ieșean a restaurantelor chinezești. 

     Nu știu cine a fost cu ideea, nu-mi amintesc identitatea acelui mic Mengele, poate că nici nu a fost ideea unui singur individ, ci rezultatul unui efort colectiv, cert e că s-a ajuns la următoarea soluție finală: în groapa cu apă se turna carbid solid. Acesta începea să ”fiarbă”. Neavând încotro, broscărimea ieșea la suprafață, vizibil deranjată. Cei mai curajoși dintre copii prindeau cu mâinile goale bietele creaturi. Pur și simplu le culegeau din apă. Erau de toate mărimile, culorile și formele. Am văzut și câteva exemplare impresionante, medalii de aur la mondiale.

      Tulpinile unor plante de câmp - acțiunea se întâmpla la marginea unui câmp sălbatic - erau goale pe dinăuntru, fiind, practic, paie naturale. Se luau aceste paie foarte subțiri și se introduceau în broască precum cheia în broască, prin singurul orificiu utilizabil în acest scop. Dacă s-ar fi tras la sorți, paiul lung ar fi fost cel pierzător. Paiul scurt era oarecum inutilizabil. Veți vedea de ce.
       Se sufla aer prin pai până când broasca se umfla ca un balonaș. Apoi se înnoda paiul (de asta era bine să fie mai lung) și broasca umflată era eliberată pe luciul apei. De aici începea râsul și panărama, când broasca încerca să se scufunde și nu reușea. La un moment dat, normal că își accepta soarta și plutea, resemnată. Ca să o stimuleze și să o motiveze, drăcărimea, de pe marginea bălții, arunca cu pietre, pământ, sau ce se mai găsea. Speriată, victima, începea din nou, o gimnastică, pe cât de viguroasă, pe atât de inutilă. Se mai produceau și decese. Și printre broaște. Pentru că totuși suntem oameni, nu securiști, le îngropam pe tăpșanul din apropiere. Le puneam și cruce. Niște cruci mici, făcute din bețigașe legate cu iarbă. Țiganii de la celălalt capăt al tăpșanului dădeau foc ierbii uscate, iar soarele cobora încet, prin fum, înroșind pământul din cimitirul broaștelor. Umbrele micilor cruci se lungeau pînă când îmi ajungeau la vârful picioarelor, iar eu mă simțeam ca un Gulliver într-un cimitir liliputan. 

     După vreo zece ani de la despărțirea de universul minunat al copilăriei, am început să fiu urmărit, în vis, de broaște uriașe, cu colți. Știu, așa îmi trebuie. Din fericire, nu s-a ajuns niciodată la pai! Nu știu cât a durat asta, dar așa cum a început, tot așa s-a terminat. 

      Nimeni nu mai știe astăzi și nici nu va bănui vreodată pe ce istorii inimaginabile s-a înălțat una dintre cele mai scumpe zone rezidențiale din Iași. Și nimeni nu se întreabă de ce, în unele nopți de vară, se aude un lacustru cor de orăcăituri, deși nu mai există nici un ochi de apă în zonă. Spre dimineață, încetează. Începe o nouă zi de vară. 
      Ah, diminețile de vară!...

vineri, 11 august 2023

Când le pui cap la cap și te miri ce-ți iese

Găini fericite, crescute la sol

   M-am gândit. Nu mult, dar superficial. M-am gândit   că vara asta nu, dar la anul, rup piața cu un produs   tradițional, reinterpretat: CHOSSETTE pour   SANDALLE. De la CHOSSAND. Adică șosete fără   degete și fără călcâi, cu inserții de silicon pe talpă,   anti-derapaj. Să nu-ți alunece laba piciorului în sanda. E simplu, comod, practic, nu-i nici o filozofie.   Cum zice și o vorbă din foarte bătrâni:
Philosophum non facit laba! Trăim vremuri gheboase.


Apropo de proverbe grecești: grecii ne-au cerut Delta. Cică e o literă a alfabetului lor, că o Φ, c-o păți. Π buni?! Mi se pare Ωprostie. Cum ar fi să revendicăm și noi, insula Thassos? Că doar e pământ românesc! Însă noi, care ne-am mai fript cu zorba, souflaki și-n iaurt grecesc: s-o revendici pe meta!

Dar să lăsăm dulcele grai elen, căci are și limba română, ciudățeniile ei. De ce, ursul, la singular, se numește ”urs”, iar la plural se zice ”urși”, cu ”ș”? De ce nu se zice ”ursi”? Uite, de exemplu, pârșii sunt consecvenți. Pârșu-i pârș, soția de pârș e pârșa, iar soacra e târșa, adică o pârșă de care ți-e frică. De asta merg pârșii ușor, să nu-i audă nimeni, pârș-pârș.

Tot pîș-pîș, un român a plecat acum 20 de ani în Los Angeles, clandestin, cu numai 5 dolari în buzunar. N-o să vă vină să credeți unde e astăzi și cu ce se ocupă! E tot în Reșița, tot șomer, că unde naiba să ajungi cu 5 dolari, voi ați înnebunit?!

- Ia să vedem, deci,...mă iubește. Nu mă iubește. Mă iubește. Nu mă iubește. Mă iubește. Nu mă iubește... mă iube...nu, nu mă iubește. Ba nu, era la rând că mă iubește...sau că nu...oooof! M-am încurcat. De la început: deci mă iubește. Așa, acum nu mă iubește. Ba da, mă iubește. Nu, deloc, nu mă iubește, că n-are de ce. Cum adică n-are de ce?! Ba mă iubește, că-s bună, că nu...că am...mă iubește pentru...mă rog, așa e jocul ăsta stupid cu ruptul petalelor, treaba lui de ce mă iubește! Na, că am mai terminat un buchet și am pierdut din nou șirul și numai din cauza lui! Că nu se hotărăște odată! Așa-mi face mereu! Îl urăsc! Și mai are tupeul să mă sune să-mi zică că am întârziat! Să vezi ce nuntă am să-i dau eu acum...

Nu există nunți cu final fericit. Ori se despart, ori mor amândoi. 
Asta-i mai veche, am mai povestit-o, dar verba volant și ar fi păcat ca această frântură de viață să nu manent, așa că scripta următoarele: când te căsătorești, juri să fii alături de soț / soție la bine și la rău. Până când sforăitul vă va despărți. O să fiți surprinși, dar există și situații ”la bine”. Ni s-a întâmplat nouă, mie și soției mele, într-o sâmbătă. Ne-am cumpărat două beri scumpe, dar reci. Doar două, ca să le testăm. Sau patru. Parcă patru au fost: două să le bem pe loc și două să le lăsăm pentru mai târziu. Nu contează, rotund, să zicem vreo zece. Am ajuns acasă toropiți de căldură, am desfăcut berile reci și le-am golit stil Milcov, dintr-o sorbire. ”Excelentă!...”, a concluzionat nevastă-mea. Și-a tras o clipă sufletul și a continuat: ”...mâine ne cumpărăm și noi!”.

Ați văzut filmul ”Taximetriști”? L-am văzut. Foarte bun. Cică a fost adaptat după o piesă de teatru. Oameni simpli, probleme complicate. M-a inspirat să-mi doresc să scriu și eu o piesulice, mai mică, mai ușoară, așa, de încălzire. Tot cu oameni simpli, rătăcind prin întortochelile vieții. Piesa mea se va numi ”Parcagii”. Cu băieți de ăștia, de-ți bagă mașina unde nu e loc. 
 Deocamdată lucrez la personaje, mai vedem ce conflicte voi pune în scenă. Probabil va fi vorba despre o parcare mică, dar cu tradiție, care se împotrivește să fie înghițită de un proiect imobiliar. În final, e salvată de o parcare mai mare și mai modernă, concurența ei de moarte, o parcare cu susținere politică și care face parte dintr-un binecunoscut lanț de parcări de centru. 
Personajul central, nașul, Boss-ul, va fi Gabriel Garcia Parquez (nume întreg: Gabriel Mercedes Lamborghinio Solenza Espero-Matiz Garcia Parquez). Pentru prieteni: Gabi. Specializat în parcur. Adică parcatul cu spatele. 
Urmează Toma Parcagiu, un veteran specializat în locuri de parcare rezervate persoanelor cu enabilități. Opusul persoanelor cu dizabilități. Oameni supracapabili. Cu ”N” abilități, unde N este un număr prim întreg pozitiv. De ce prim? Pt că, dacă vin doi sau mai mulți deodată, ăla de lovește primul cu cașcavalul, primește locul de parcare.
 Avem, apoi, un emigrant climatic, din nord: Olof Irinel Parkinsson . Parkin-sson înseamnă fiul celui care parchează. Mâna dreaptă a boss-ului. 
Personajul negativ va fi Antonio Barerras (bariera umană), un fel de Iuda al acestei povești.Trebuie să mă gândesc și la ceva personaje feminine. Am treabă.

marți, 25 iulie 2023

Ce mă enervează (partea II)

    


      Mă revoltă 
parcatul pe locuri rezervate persoanelor cu dizabilități! Prostia și nesimțirea nu sunt dizabilități.
 
      În egală măsură mă revoltă parcatul pe locurile rezervate mașinilor electrice. Pe locuri rezervate, punct. Nu mă interesează pentru cine sau pentru ce sunt rezervate acele locuri. 
        Dacă macacii ar fi capabili să conducă mașini, iar noi, ca oameni ce suntem (unii), le-am rezerva locuri speciale de parcare, ca să-i protejăm și să-i încurajăm, m-ar enerva să văd o specie de maimuță inferioară macacului, cocalarul, de exemplu, satisfăcându-și nevoile de parcare, fără nici o jenă, pe locul speciei protejate. I-aș pune pe mașină un macac flămând, mahmur și superexcitat. Dacă tot vrea să vadă cum e să fii persoană cu dizabilități...macac pe mașina lui! 

        Distinși stimați, dacă noi, ca societate, ne-am adunat și am vorbit să facem niște locuri de parcare speciale, din niște motive superîntemeiate, care se înțeleg de la sine și am stabilit că nu avem ce căuta să parcăm acolo și am fost de acord cu toții că așa e bine și corect, de ce mama dracului, vine câte unu și face ceva pe noi toți (se pișă), după care, scapă nepedepsit! Nici nu fuge, merge încet, zâmbind la cameră. 
        Oare suntem un fel de MISA? Ne plac ploile calde, aurii, de vară? Nu știu eu d-astea, însă tare ne mai place să privim în direcția opusă, sub pretextul că acolo, stropișorii zglobii relevă un curcubeu.   

        Din aceeași categorie de enervări face parte bemveul de gherțoi care, dacă nu e parcat în apele teritoriale ale țării, încurcă circulația rutieră, pietonală, blochează alte mașini, sau chiar linia de tramvai. 
        
        Da` de ce mă enervez io așa? Ce-au făcut bieții oameni, la urma urmei? Au furat? Au dat în cap? Au parcat și ei unde au putut. Dacă nu s-au făcut mai multe locuri de parcare, ce, e vina lor? Doar n-o să vină fix atunci vreun handicapat să aibă nevoie să parcheze! Să fim serioși.

        Mă enervez așa de tare pentru că, personal, consider aceste dreptunghiuri vopsite în albastru sau verde sau macachiu, nu contează culoarea, un mare pas înainte al umanității pe calea civilizării, spre o viață mai bună. Sună oribil, știu, dar nu are rost s-o învârt ca să sune cool, importantă e ideea.
        Boss, să dai în cap e simplu. Și calul lovește și boul împunge, nu e mare lucru să fii violent și să-l faci pământ de flori pe adversar. Dar să te trezești într-o zi, să te gândești un pic, să iei o găleată de vopsea, să te duci lângă nu magazinoi mare și să dai cu badanaua pe jos pentru niște oameni cu probleme, pe care nici nu-i cunoști, boss, asta e evoluție. Ești, cum zice nepotu-miu, next level.

        E mare lucru, poate cel mai mare lucru, ca un individ să se gândească și la semenii săi. Despre asta e civilizația, nu despre jucăriile cu touch. Gadgeturile sunt simple unelte. Uneltele îți fac viața mai ușoară. ”Mai ușoară” nu înseamnă neapărat mai bună. Uneltele ajută într-un singur fel: reduc efortul. O mulțime de animale descoperă, folosesc și perfecționează unelte. Uneltele nu sunt o măsură a gradului de civilizație. 
        Spun asta, deoarece progresul tehnologic este confundat cu evoluția și invers. Avem aifoane și inteligenți artificiale, ca urmare, suntem foarte evoluați. Suntem o p...!

        Dar să ne întoarcem la subiect, că nu scăpați așa ușor: de ce nu țipă legea când o calci?

       Haideți să admitem că bătrânelul de la pază nu prea are cum să se impună în fața unei cefe late și tatuate. Deși, de asta e plătit. El nu trebuie să se bată. Datoria lui e să cheme patrula. Aici intervine, însă, largul concurs al unor milițeni care nu dau amenzi decât de la Logan în jos. Să nu fie probleme. Să fie siguri că nu dau de vreun aparținător de clan, care să-i bată cu propriul pulan, de să-i lase lați și dizabilitați, iar apoi să le ia și locurile de parcare. Sau și mai rău, să nimerească vreun politruc abuzator de foncție, care, pe linie de partid, să-i ”promoveze” angajați la supermarket. Cum ar veni, paznicii ăia de temut*, să le fie șefi. ”Paza, vreau anulare la casa 2!”. 

      Pornind de la chestia asta măruntă, ajungem la o concluzie de-a dreptul stuchefiantă: celor care ar trebui să asigure aplicarea legii, le e frică. Pur și simplu frică. La noi în țară, Legea se teme de infractori, nu invers!  

       Mă veți întreba de câte ori am fost viteaz, eu, personal, să reclam o astfel de parcare ilegală. Sau altceva ilegal. Dacă tot critic în stânga și-n dreapta, să mă uit întâi la mine și apoi să cer de la alții. Corect. Vă răspund în cele ce urmează.

        Mi-am găsit mașina lovită în parcare. Lovită e puțin spus. Partea din față distrusă. De vreo două ori, mașina mi-a fost spartă. Odată s-a întâmplat în plină zi, pe Bulevardul Independenței, în buricul târgului, un loc foarte circulat. Era joi. Sâmbătă, aveam programat un eveniment la care trebuia să merg cu nevastă-mea. Cununia civilă, parcă. A noastră. Mi-au furat actele și două tăvi cu prăjituri pe care tocmai le ridicasem de la cofetărie, pentru fericitul eveniment. Ia și te-nsoară dacă mai poți. Povestea s-a terminat prost. Mi-am găsit actele vineri... Stați liniștiți, nu miliția le-a găsit. Un om oarecare, a găsit portofelul cu actele pe jos și le-a predat la un chioșc de bilete. Angajatul respectiv a pus buletinul meu în gemuleț și fiind un chioșc cu un vad foarte bun, cineva cunoscut l-a văzut și m-a anunțat. 

    De fiecare dată, când am apelat la sprijinul sau protecția legii, nu s-a rezolvat absolut nimic. Plângerile și reclamațiile mele au rămas fără răspuns. Cel puțin așa cred eu. Poate că a existat un răspuns, dar n-am fost vrednic să-l văd! Așa pățesc necredincioșii. Se roagă și nu sunt în stare să recunoască miracolul prin care li se răspunde. Pentru că, exact asta e un caz rezolvat de bravii apărători ai legii: un miracol! 

    Acum, după ce-am argumentat un pic, cred că răspunsul la întrebarea de mai sus este evident: nu apelez la brațul lung al legii, pentru că, cel mai probabil, tot ce voi obține, va fi degetul lung al legii. Și nu, nu am chef să mă implic activ, cetățenește, în lupta împotriva neterminaților care ne trag înapoi, spre Evul Mediu, spre Neanderthal, sau spre maneleolitic. Nu sunt Batman să lupt cu criminalitatea. Plătesc taxe pentru asta. Nu e vorba de frică, comoditate sau egoism. E pur și simplu, silă.

- va urma -
_____________________________________
de temut* : nu sunt ironic. Nu știu vouă, dar mie, mi-e teamă. Când mă uit la bieții oameni, în uniformele lor ponosite, mi-e teamă să nu moară în fața mea, de la vreun sughiț, sau de la vreun strănut, ceva. 

vineri, 21 iulie 2023

Ce mă enervează (partea I)

 

nu-i așa că lumea asta e pe dos?


      Nu lăsați copiii să vină la mine. 

     Mă enervează când mi se vâră sub nas poze cu copii pe care nu-i cunosc, ai unor oameni pe care nu-i cunosc. E fără sens. Ce să văd eu, acolo? Ce sunt eu, designer de copii și hai să văd ce a mai scos concurența? Pe bune...

      Cele mai cretine comentarii la pozele cu copii, sunt cele de genul ”să mai faceți, că faceți copii frumoși”. 

      În primul rînd, copilul nu ”se face”. Nu e un proiect. Nu e o lucrare. Înafară de Pinocchio, bineînțeles, dar el e excepția. Și e doar o poveste. Copilul se concepe și se naște. Iar când se naște, odată cu el, se naște o nouă lume. 
      De ”făcut”, se face singur, de la natură. Nu-i ca și cum timp de nouă luni, mă-sa și cu tat-su, după serviciu, și-au pus niște șorțuri și au intrat, zi de zi, în laboratorul de făcut copii, unde au lucrat asiduu, ca să respecte deadline-ul...scuze, birthline-ul. Timp în care au dormit foarte puțin, spre deloc și a fost cât pe ce să-l lanseze fără buric. Asta trebuie precizat, la inaugurarea copilului, tăierea panglicii se suprapune cu tăierea buricului. O nebunie!

      Însă, după atâta muncă, după un imens efort de echipă, iată, ”au făcut un copil foarte frumos! Nu maimuțele alea, de le face toți proștii care n-are nici o treabă!... Uite aici, ce linii, ce detalii! Operă de artă. Rar așa copil reușit! Tu, omule de rând, deschide ochii și vezi niște poze care-ți vor îmbogăți viața. Să înțelegi și tu, prostule, cât a progresat rasa umană, să vezi și să te bucuri de cum arată Omul numărul opt miliarde cincisute șaizeci de milioane șaptesutedouăzeci de mii și patrusute treișpe. Virgulă 2”. Și mă uit la poze și cad în cur.

      În realitate, nu e deloc așa. Știm cu toții cum e. Ea se capătă cu o sarcină, el cu toate celelalte sarcini. Godess devine Godzilla, iar el devine căpșunar nocturn, degrabă stingătoriu de pofte culinare nevinovate. 
       Dacă, la un moment dat, într-un mod cu totul inexplicabil, voi simți o nevoie copleșitoare de a mă uita la poze cu copii, ceea ce ar fi cel puțin dubios, cred că știu soluția: e plin netul de copii și de pisici. Cu siguranță, numărul de poze&videouri cu copii și pisici din online e incomparabil mai mare decât numărul de copii și pisici vii, de pe întreg Pământul. Așa că, atunci când vine cineva și-mi împinge în retină un insta, la modul ”uite-l pe nepoțelul meu!”, eu, cu toată bunăvoința, mă uit, dar văd un copil ca toți copiii, cu un deget în gură și un sfert de băluță pe bărbie. Am mai văzut copii. Nu e ceva nou pentru mine. Nu e hobby-ul meu. ”Uite ce bine seamănă cu taică-su! Are exact nasul și ochii lui!”, iar eu mă gândesc, sincer, ”pe dracu are”. Copilul e roz, chel, cu capul rotund, un nas mic și niște ochi abia mijiți, ca de asiatic. Taică-su, care îl ține în brațe, roșu la față, plin de păr, barbă, un nanău din care ies trei fire de păr și niște ochi bovini, ușor injectați. Peste ani, probabil că au să semene (nasol de copil) dar azi, bebeul seamănă mai mult cu bunica lui Jackie Chan decât cu taică-su.  

     Ok, înțeleg motivul pentru care oamenii, în momentele importante din viață, se revarsă de prea-plinul emoțiilor care îi inundă și simt nevoia de a împărtăși, de a redistribui greutatea emoțională, simt nevoia de confirmare, dar și de empatie. De regulă, simulez și livrez onomatopee admirative conform așteptărilor, pentru că nu vreau să supăr solicitantul. Pe care, în majoritatea cazurilor, îl cunosc. Asta ar fi prea de tot, să mi se vâre sub nas poze cu copii pe care nu-i cunosc, ai unor oameni pe care nu-i cunosc, de către cineva pe care nu-l cunosc! Dar nu imposibil. Dacă, de exemplu, călătorești cu trenul, sau aștepți ceva la UPU (nu mai știi ce, de obicei aștepți atât de mult, că uiți de ce ai venit, băi, al cui e piciorul ăsta rupt?...), există o mare probabilitate să devii confidentul unui tovarăș de suferință. Greutățile aduc oamenii împreună. Împreună cu tot ce-au ei mai bun în memoria telefonului.

    Dar nu-i totul pierdut, simt că va veni o clipă de sinceritate, în care voi spune nu. Dacă se va insista, voi spune din nou, NU. Iar dacă nici asta nu va fi de ajuns, voi elibera krakenicul. Monstrul ăla simpatic, leneș, parazitar, pus pe rele, care sălășluiește în mine. Și mă conduce. Cu vocea mea, el va mărturisi că a văzut și copii mai reușiți. Decât urâții ăștia. Și by the way, voi extinde operațiunea specială de caracterizare, analizând un pic, numele copiilor. În faza asta ar fi indicat să nu-i cheme Denis, Darius, Patrick, Sara sau Anisia. Atât zic.

    Nu înseamnă că am dreptate. Astea-s stolurile mele și e plăcut să le mai dau drumul din când în când, să zboare. E terapeutic. Nu contează cum vă numiți copii, doamnelor și domnilor, iubiți-i și sprijiniți-i necondiționat, orice ar fi. Sunt cei mai frumoși copii din lume. Toți. Așa că nu-i supraexpuneți, pentru că, pe termen lung, le faceți un mare deserviciu. Filmați-i cât vreți, pozați-i cât vreți, puneți totul într-o arhivă și lăsați-i pe ei să decidă. Despre asta e vorba.

 (și nu mă mai f...la cap cu ei, că nu mă interesează, gen...)...aoleo, am uitat să-mi trimit krakenicul înapoi, în adâncuri! Marș, bestie, de aici!...mai târziu poate bem o bere, ce zici?...

- va urma -