Secretul Democrației

       Azi dimineață, devreme, m-am întâlnit cu Democrația. Ducea gunoiul. Nemachiată, nefardată, abia trezită din somn. De nerecunoscut. Am văzut dictaturi care arată mai bine. Ce să-i faci, nu mai e la prima tinerețe. Cronologic nu e bătrână, are 34 de ani, dar a avut o viață grea...Față de alte democrații, de aceeași vârstă cu ea, pare o mătușă născută înainte de 1989. Neadaptată la tehnologia secolului 21, conservatoare, naționalistă, conformistă,  ducea gunoiul (presa din ultimele zile) cu găleata de plastic, ca pe vremuri. Din găleata puțin crăpată, curgea un firicel de zeamă urât mirositoare. ”Am uitat în balcon un articol de-al lui Cristoiu ”, s-a scuzat ea.  

      - Băi Democrațio, că tot ne-am întâlnit, chiar voiam să te întreb ceva. Uite, ai văzut toate afișele electorale cu ăștia care candidează la președinție.

       Și-a aprins un Carpați fără filtru, nu știu de unde Dumnezeu îl mai are și pe ăsta, dar în fine. Răspunde ”le-am văzut, ce-i cu ele?”.

      - Nu înțeleg cum funcționezi tu: noi știm că ăștia mint și că nu-s în stare să facă ce au promis. Și că nici nu vor asta, au cu totul alte agende. 

      - Așa. Și?

      - Și ei știu că noi știm că ei ne mint. Iar noi știm că ei știu că noi știm. 

      - Care-i întrebarea?   

      - Întrebarea e cum reușești să funcționezi, cum de nu explodezi, în condițiile în care toți știm adevărul, știm că știm și totul e nașpa! Este exact ca în comunism, când toți preaslăveau comunismul, toți știam că e o prostie, nimeni nu păcălea pe nimeni, dar toată lumea se prefăcea că totul e bine, pentru că fiecare își păzea propria piele! 

      - Exact.

       Stinse țigara călcând pe ea, purta șosete flaușate și șlapi îmblăniți. ”Merge și așa”, mai zise ea și intră în bloc.

Cum poți fi tâlhărit, azi

     Mi-e greață să scriu asta, dar poate va folosi cuiva, la un moment dat.    

     Dacă te afli la coadă la supermarket și tânărul din fața ta nu are aplicația comerciantului respectiv, dar o caută fără să o găsească, până îți pierzi răbdarea, sau dacă îi mai lipsesc trei bani de pe card pentru a achita produsele și nu are cash, nu-i sări în ajutor. Nu te oferi să scanezi aplicația ta pe bonul lui. Atenție, s-ar putea să ai bani acumulați prin acea aplicație. Cineva a pierdut astfel 60 lei. Am aflat asta de la o doamnă, casier în cadrul unui market aparținând unui lanț internațional. În momentul în care scanezi codul de bare din aplicație, bonusul acumulat din cumpărăturile anterioare se scade din totalul cumpărăturilor curente. Practic, îi dai banii tăi, unui necunoscut. Uneori, pot fi sume care contează. Asta e prima etapă.

     A doua etapă începe în momentul în care regreți că i-ai dat acești bani și vrei să-i recuperezi. Individul se va preface, sub diverse pretexte, că nu-ți poate returna acel bonus decât prin transfer bancar. În consecință, îți va solicita datele bancare, inclusiv numărul de telefon fără de care nu poate efectua transferul. Aparent, trebuie să figurezi în lista lui de contacte. Odată ce i-ai dat datele bancare (n-are nevoie de PIN sau CNP) și numărul de telefon, poți să-i dai și banii pe care-i mai ai, pentru că, oricum ți-i va lua. 

     Chiar ieri am văzut un ticălos din ăsta la treabă. Bine îmbrăcat, cu aer de student străin. Practic, nu poți să-i fuți un șut în coaie, deși ar merita cel puțin atât, pentru că n-a făcut nimic ilegal. Nu el ți-a solicitat ajutorul. Tu i l-ai oferit, de bună voie. Nu el a cerut banii de bonus înapoi și nici nu e vina lui că n-avea cash în acel moment. Dimpotrivă, a colaborat, cu cele mai bune intenții. A vrut să ți-i transfere, suntem în secolul XXI. E problema ta, dacă nu vrei să-i dai datele bancare. Întâi, te face la psihic, apoi la buzunare. Cine nu pricepe proverbul despre facerea de bine, plătește.

     Și am mai auzit una. Escrocii adună informații despre victimă, ca în cazul ”accidentul”. Află numele, vârstele și ocupațiile membrilor familiei, detalii din viața de zi cu zi, chestii personale. Numai că, de data asta, nu te mai abordează la telefon, ci direct, față în față. Se bazează probabil și pe ”competența” poliției, precum și pe impecabila lege românească, făcută foarte bine, dar aplicată un pic cam discutabil. 

      Cazul care mi s-a povestit e al unei doamne care lucrează în sistemul de sănătate. Când a plecat de la serviciu, a fost abordată foarte natural și deloc alarmant de un individ, care, jucând un teatru convingător, s-a prefăcut că o știe de undeva, dar nu-și amintește exact de unde: ”...a! ba da, nu sunteți dumneavoastră doamna doctor Xulescu?...ce onoare, ce plăcere...știți, noi ne cunoaștem cu soțul dumneavostră, domnul Xulescu de multă vreme, dânsul cumpără frecvent carne de calitate de la magazinele noastre, vă rugăm să-i transmiteți respectele noastre. Apropo, dacă pot să îndrăznesc, chiar azi a fost domnul pe la noi și a vrut ceva deosebit, am primit ceva extraordinar din Japonia, ceva proaspăt și cu totul special, dar nu funcționa POS-ul, iar soțului dumneavoastră i-au lipsit 150 lei, dar pentru dumnealui nu ne-am pus la chestia asta, a rămas să ne reglăm data viitoare...a, aveți dumneavoastră, vai, dar nu trebuia, bla bla bla...” și dus a fost cu banii. 

     Evident că domnul în chestiune nici nu auzise de celebrul lanț de magazine și nici nu comandase carne din Japonia, cu toate că-i plăcuse foarte mult noua ecranizare a Shogunului.

   În concluzie, cum spunea celebrul motan de pe internet, Grumpycat:

      ”Sunt două tipuri de oameni în lumea asta. Și nu-mi plac”. 

      Evitați-i și pe unii și pe ceilalți. Înainte de a interacționa cu necunoscuți, mai ales dacă sunt drăguți, prietenoși și bine îmbrăcați, dați-vă două palme și reveniți-vă. Iar dacă știu și amănunte personale (numele mamei, soțului, fiicei, adresa, locul de muncă), puteți anunța direct poliția.  

     Ia nu mai fiți așa de treabă - de treaba altora - și vedeți-vă de treaba voastră!

Fără titlu, fără subiect, doar câteva comentarii

                                         Cel care nu are nimic de spus, vorbește cel mai mult

      Aș scrie ceva, dar nu știu ce. E luni dimineață, adică mulțimea vidă. Nu mă atrage nici un subiect. Sunt complet insensibil. Ca să nu zic nesîmțît. Sunt atât de lipsit de sentimente, atât de robotizat, încât, pe lângă mine, Terminator e un biet Fuego pe lângă Marylin Manson.

 

Youtube: Marylin Manson-Beautiful People (VEVO);

  Fuego-Paul Surugiu, Ce bine a fost

     Asta îmi aduce aminte de o secvență dintr-un film de Woody Allen, cu Woody Allen, nu mai rețin titlul, nici dialogul din acea secvență, dar ideea era cam așa: el intră în domiciliul conjugal, soția îl întâmpină în hol, el o întreabă ce mai e nou și începe să se schimbe în hainele de casă. Ea turuie despre ce mai e nou: război nu știu unde 125 morți și 92 de răniți, un autocar cu 35 de copii răsturnat în Franța 18 morți și 26 răniți cu tot cu pietoni, atac terorist în Belfast 50 de morți 80 de răniți, un avion prăbușit în California toți morți, s-a închis patiseria de pe colț...moment în care, el, îngrozit, se întoarce spre ea, cu ochii mari: ”- Dar mergea atât de bine! De ce s-a închis?!”.

    Asta înseamnă să ai o viață foarte bună. Când nu-ți pasă de nimeni și de nimic, în afară de mici patiserii sau de alte alintături care compun zona de confort în care ai naufragiat la un moment dat și pe care ai luat-o drept un paradis tropical. Aviz necăjiților planetei, care încă mai cred că vor fi salvați de cetățenii civilizați și empatici din Europa sau din Statele Unite. Dragă necăjitule, dacă toată copilăria ți-ai dorit o bicicletă și n-ai avut-o, dacă ai visat să ai traista plină de mâncare și un job de teren, unde să cunoști zilnic oameni noi și să nu te plictisești niciodată, ești salvat! Te așteptăm! Dar nu prea mult, că ni se răcește mâncarea.

    N-am o viață extraordinară, dar constat că e suficient de bună (”bună” în sensul de ”liniară”), încât să mă demotiveze.  Altfel, experiențele de tot felul și mai bune și mai rele, m-ar împinge mai des spre masa de scris, ca să zic așa. Bine, aici ajută mult și faptul că sunt leneș. Să scrii, să compui, să pictezi, să te manifești artistic (indiferent de valoarea actului artistic), presupune să părăsești zona de confort. De aceea, atunci când ți-e binișor, nu prea îți vine să depui un efort ne-necesar și nici să-ți asumi riscuri. Arta se naște din suferință. Nu pune nimeni mâna pe liră (instrumentul muzical, nu poza cu regina), sau pe  balalaikă și își deschide baierele sufletului fiindcă tocmai a câștigat la bursă. Cocaină și Ferrari, nu opere nemuritoari!

     Acum, lăsați-mă și cu zona asta de confort. Cât poți să stai acolo? Dacă nu ești o plantă. Chiar și plantă să fii, tot ai probleme. Cu umiditatea, cu mineralele din sol, cu lumina, aerul și câte și mai câte. Și plantele plâng, uneori. Au și ele zile bune, zile proaste, împliniri, nefericiri. Iar atunci când sunt nefericite, creează. Ce credeți că sunt parfumurile cu care ne încântă unele flori? Sau aspectul? Sunt creațiile unor ființe nefericite. De-a lungul și de-a latul evoluției, o parte dintre plante s-au prins că, dacă arată fain și miros bine, oamenii le iau în grija lor, le hrănesc și le protejează. Cele mai deștepte flori s-au dus și mai departe, au înțeles că trebuie să înflorească pe 8 martie, 14 februarie, sau 15 septembrie!

     Fac o paranteză, uite la ghiocel: o căcărează de floare că nici floare nu-i poți zice, e practic un fir de iarbă care stă cu capul plecat pentru că are sindromul impostorului. Nu există vaze atât de mici, îl pui pe el în păhărelul de țuică și te sacrifici tu - bei țuica cu vaza! Dar ghiocelul e cea mai deșteaptă floare impostoare. S-a trezit cu 5 minute mai devreme decât celelalte flori. Astfel, a eliminat orice concurență și cu complicitatea fățișă a câtorva poeți, a ocupat funcția de vestitor al nenorocirilor din prima săptămână a primăverii. Bravo lui, e o poveste de succes incredibilă, dar credibilă. Eu, o cred. Am închis paranteza.

     Ce nu cred, e tâmpenia aia, că omul a fost creat de pisici pentru a inventa Facebookul.

     Instinctiv, fugim de singurătate, avem nevoie de comunicare, de validare. Nu sunt vreun Harari, dar istoria omenirii demonstrează că, din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre, omul a trântit ușa zonei de confort, în țipetele femeii și răgetele copchiilor și s-a tot dus, până a descoperit alte triburi, apoi alte ținuturi, alte continente și mai nou, alte planete. Cu siguranță, nu se va opri niciodată. Vocea ADN-ului, n-ai ce-i face. "E vocea ta, vocea ADN-ului! Popor îndobitocit, mințit și manipulat, noapte bună, te-am pupat!"...

     Cei care nu pot călători fizic (nu contează motivele), evadează din zona de confort prin gânduri, imaginație, acte artistice, cum poate fiecare. Nimeni nu trăiește doar prin sine. Până și pustnicii trăiesc prin Dumnezeul lor sau prin Gaia, zeița Pământului și a naturii. Cu toții avem nevoie să vorbim cu cineva. Să ne dăm cu părerea. Pentru că, fără părerea noastră sinceră (!?), obiectivă (wtf?!) și avizată (mai ales!) lumea s-ar opri, săraca... Măcar pentru o clipă. 

     Așa au apărut, pe internet, locuri dedicate datului cu părerea, locuri în care părerea se numește ”review". 

      Ca să terminăm într-o notă optimistă, veselă, destinsă, iată câteva review-uri reale, luate cu copy-paste, recunosc, să mă scuze dna Șercan, da' n-am vrut să pierd din autenticitate. Se referă la niște șămpănii cu prețuri între 360 euro - 1160 euro (nu vin spumant, chiar șampanie-champagne) și sunt culese de pe un prestigios site de comerț on-line:

 - Am cumparat pentru serbarea fiului meu. Profesorii au fost impresionati. Recomand cu incredere!

- Beau in fiecare zi acest produs si ma simt ca si cand nu as mai trai, dar e foarte bun, recomand, 5 stele;

- Foarte bun, am luat niste sticle ca am avut muncitori, au avut o parare foarte buna! RECOMAND;

- Am baut aceasta sampanie si am simtit cum devin mai bogwt,a doua zi a venit la mine un afacerist si mi-a propus sa facem o afacere,astazi sunt milionar,multumesc;

- Vreau doar sa spun ca primele doua comentarii sunt de la doi saraci care nu vor avea bani niciodata pentru aceasta sampanie . Cred ca inca ragaie de la Angeli .

      Folclorul comentariilor e unic. Ar fi păcat să pierdem și această moștenire culturală a poporului nostru extrem de creativ. Am lăsat la final comentariul meu preferat referitor la o șampanie adevărată, de aproximativ 360 euro:

Este foarte scump. Nu puteti lasa din pret pana la 120 de lei ?

Un coșmar ciudat

  

  ...o zi gri în Centrul Civic din Iași, locul semăna vag cu cel din realitate, niște oameni mă urmăreau să-mi facă rău, fugeam pe lângă niște blocuri incolore, apoi cineva, un bărbat, a zis hai să ne despărțim că avem mai multe șanse și ne vedem la piscina din Copou...am plecat împreună cu alt om, se pare că ne cunoșteam, am ajuns în Copou, nu semăna deloc cu Copou-ul din realitate, am intrat într-o clădire mai mult lungă decât lată, avea o arhitectură interbelică orice ar însemna asta, cam ca spitalul Cuza Vodă dacă vreți, am mers pe un hol întunecos, am ieșit la o piscină cu apă verzuie, imensă, o piscină, care, spre capăt se pierdea în mare. Se vedeau în depărtare, valurile. Atmosfera, fix ca la spital. Faianță albă, vopsea verde închis, lumină chioară. O senzație de spital de nebuni, de loc fără întoarcere. Am întrebat dacă asta e mare sau piscină. O femeie îmbrăcată în alb, dar nu cadru medical, ci pacientă, mi-a răspuns , pe un ton ciudat, de reproș, că hai, chiar nu m-am prins ce-i acolo?!...M-au trecut fiori. Ce era acolo? În capătul ăstălalt, unde eram noi, era un fel de bordură de beton vopsită în negru care traversa piscina pe lățime. Am pășit pe acea bordură, care era un pic sub nivelul apei, am trecut pe malul celălat și am mers spre capătul bazinului. Niște oameni cu chipuri schimonosite de durere, cu o pigmentație albinoasă, fără nici un fir de păr pe cap sau pe corp, în izmene murdare, săreau în apă, se scufundau scoțând niște grohăituri sinistre, niște urlete urâte și dispăreau. M-am uitat pe fundul bazinului, apa era perfect limpede, nu era nimic acolo. Doar fundul de beton al bazinului. Asta nu mi-a plăcut. Nu-i împingea nimeni, dar era clar că nu voiau să sară. Stăteau și se chinuiau pe marginea piscinei până strângeau suficient curaj ca să sară. Unii stăteau acolo de mai bine de 50 de ani. Nu-mi amintesc de unde știam lucrul ăsta, cred că am auzit pe cineva spunând asta sau am început să aud gânduri care nu erau ale mele. Atunci am început să-mi spun că e doar un vis din care mă pot trezi oricând. În loc să mă trezesc, m-am hotărât să fug. Am trecut ușor pe lângă chelboși, pe lângă femeia în alb, pe după bărbatul care mă adusese acolo, am pășit lip-lipa prin apa de pe bordura neagră, am traversat înapoi piscina, am intrat în holul întunecos prin care am venit, am făcut trei pași și am constatat, cu groază, că ușa pe care intrasem în clădire, nu mai exista! Era un zid de cărămidă. Groaza mi s-a amplificat când am simțit cum suferă Piscina că am vrut să fug. Ca o ființă vie, ca un monstru fără formă. Am simțit un curent de aer rece. M-am întors și am văzut o infirmieră care întinsese brațele să mă prindă. Era o fată tânără, cu părul lung, negru, nepieptănat, cu o față îngropată în păr...era ceva ciudat cu fața ei. Era de neprivit. Te uitai la ea așa cum te uiți la un accident oribil, pe șosea. Nu vrei să vezi, dar nu te poți abține, te uiți cu colțul ochiului. Se întindea să mă agațe. M-am uitat la degetele ei rășchirate și mi-a scăpat involuntar, ca un frison, un sincer și apăsat ”Sugi p...!” (de ce să vă mint, exact așa am reacționat, nu altfel) și m-am trezit. Am reușit. Dar destul de greu, totuși. Senzația stranie de captivitate, însă, nu dispăruse, o luasem cu mine. Parcă fusesem în realitate acolo. M-am uitat la întunericul din jurul meu, am constatat că-s viu și mi-am zis că o să am o zi bună. Orice s-ar întâmpla. 

Confuz la Euronews

 

    Există la Euronews România (probabil există în toată rețeaua, dar nu vorbesc despre ceva ce n-am văzut), o emisiune intitulată ”Vocile care contează”. Foarte frumos. Înțeleg că, în cadrul acestei emisiuni, sunt invitați oameni care au făcut ceva cu viața lor, nu ca noi, restul, care doar am supraviețuit, vai de mama noastră! Unul e un artist premiat, altul e un antreprenor de mare succes, mai vezi și câte un politician și tot așa mai departe. Oameni care ies din mulțime. Sau, cum spune titlul emisiunii, ale căror voci contează în societatea noastră, românească. Să nu mă înțelegeți greșit, nu sunt nici sarcastic, nici ironic, chiar apreciez acest demers al Euronews. Exemple pozitive, dezbateri necesare, informații interesante. Mă rog, cât se poate. Oricum, cu totul altceva decât babele violate, crimele și chiloțăreala de la ora 5 (17,00), cu care ne-au jignit cultura, bunul simț și inteligența noastră nativă, de români, alte televiziuni. Aici am fost sarcastic și ironic.

     Însă, fiindcă pe lângă sarcastic și ironic, sunt și un nenorocit de cârcotaș, în loc să aplaud prelung și să stau naibii jos, eu comentez. Fiind și superficial, nu mă leg de fondul problemei, ci de formă. Mai exact de titlul emisiunii, ”Vocile care contează”. Logic, după capul meu, dacă există voci care contează, înseamnă că există și voci care nu contează. Cu alte cuvinte, oameni ale căror păreri, opinii, chiar voturi aș putea spune, nu contează. Asta ar explica totul din ultimii 34 de ani!

     Mergând mai departe cu raționamentul, observăm că vocile care contează aparțin, marea majoritate, persoanelor publice. Ce să înțeleg eu de aici? Că, dacă nu sunt persoană publică, n-am nici un cuvânt de spus în spațiul public? Iar dacă spun, spun degeaba, că nu contează. În acest punct de răscruce al cârcotelii mele, tind să dau dreptate celor de Euronews. Titlul emisiunii e  bun. E de un cinism realist. Sugerează o stare de lucruri amară, dar perfect reală. 

     Și mă uit pe site-ul lor, al Euronews-ilor, de la noi din țară. Și văd un titlu, ” Toate punctele de vedere și toate vocile contează”. Și nu mai înțeleg nimic: vocea mea contează sau nu contează?!

sursa foto: click aici

Spuneți asta doar așa, ca să fiți drăguți, din politețe? 

Sau din convingere?  

      Iar dacă toate vocile contează, de ce nu se cheamă emisiunea, simplu, ”VOCILE”? 

      Sau, și mai sugestiv: ”AUD VOCI”.

     Răutăți gratuite, simple speculații. Poate că n-am înțeles eu corect titlul emisiunii. Mi-aș cere scuze, dar n-are rost. Nu ofensez pe nimeni. Știți de ce: sunt o voce care NU contează.

Sărutări de mână toamnei!

     

M-a răpit toamna. Luni dimineață, când m-am trezit, nu mai eram.  Milioane de scrisori de răscumpărare, colorate, îngălbenite, ruginite, stăteau agățate prin copaci, gata să fie trimise la post-restant. Nu mă așteptam la așa ceva, e prima dată când mi se întâmplă. Și aici nu vorbesc de ea, ci de mine. Nu mă așteptam să fiu atât de răpibil! Eram dorit să fiu răpit. Mi-am petrecut weekendul în sânul dumneai și fără să-mi dau seama când și cum, mi-a intrat în algoritm. Pas cu pas, frunză cu frunză, adiere cu adiere, rază cu rază. Unde mai pui că sora ei mai mare, Vara, m-a chinuit atât de rău anul acesta, de mi-e și groază când mă gândesc că va fi tot mai mare și mai puternică pe an ce va trece! Cu toate problemele climatice, Toamna e altceva. Simplul fapt că înlocuiește Vara, e un motiv suficient ca s-o iubesc.

     De cum a venit, m-a întors pe dos ca pe-o șosetă, m-a înconjurat cu celebrele ei culori și m-a dus undeva, într-un loc bun, minunat, parcă pictat de un copil de școală primară: jos, o dungă maro cu o dungă verde (pământul cu iarbă), la mijloc, copaci cu frunze portocalii, galbene, roșii și chiar verzi, iar sus, o dungă albastră (cerul) cu niște pete albe (norii). Să nu uităm soarele galben-mămăligă, poziționat - cum altfel? - la vinglu, în colțul din dreapta - sus al planșei de desen, de unde aruncă în toate părțile raze inegale, atât ca lungime cât și ca lățime. Peste toate astea, plutește - poate doar în imaginația mea -  un vag miros de miriște arsă și brad. Sună un pic cam prea idilic, sună a loc cu verdeață din care au dispărut opțiunile de durere și întristare, dar nu vă gândiți la asta. Gândiți-vă la Aeroportul Internațional ”Ștefan cel Mare” din Salcea, Suceava. Acolo ne-a purtat viața în ultima zi de august a anului 2024.

     Ce căutam noi acolo? Ce caută toată lumea care are un copil la studii în străinătate: o cursă aeriană care să ducă studintele la universitate, sau măcar pe aproape. Ne-am tot cîcâit să cumpărăm bilete de avion pentru zborul din Iași, pînă s-au scumpit suficient de mult încât să devină atractiv zborul din Suceava.

     Tot răul spre bine, faptul că am schimbat decorul, ne-a făcut despărțirea ceva mai suportabilă. Poate că ne-am și obișnuit într-o oarecare măsură cu faptul că ne-a zburat puiul din cuib (la propriu, în cazul nostru), dar drumul pînă acolo, vremea frumoasă, locurile superbe, au fost terapie curată. 

    Am rămas peste noapte în Suceava, am mers la o terasă de modă veche, în curtea unei case, sub viță de vie, am ascultat rockuri celebre și am băut bere rece la 8,00 lei halba. Deci, bună. A doua zi am dormit pînă la amiază, ne-am plimbat, am mâncat o excelentă ciorbă de burtă la magnificul restaurant Brădet, unde, iarăși, ne-am întors în timp. Am fost singurii clienți pe terasă, în restaurant era o singură masă ocupată de niște ucraineni. Din motive care îmi scapă, sucevenii s-au ascuns din calea noastră, ca răzeșii lui Ștefan cel Mare când dădeau turcii. De asta am băut doar bere, precauți fiind să nu dăm de vreo fântână cu apă otrăvită. Asta a fost senzația mea, că orașul e semi-pustiu. Că pot respira liber, că am suficient spațiu vital ca să mă pot bucura de prima zi de toamnă. Atunci m-a răpit. 

      Nu-mi amintesc momentul exact, dar bănuiesc că s-au deschis niște uși vechi, am accesat niște zone ale memoriei emoționale, demult și adînc îngropate și m-am rătăcit coborând în interiorul meu, ca într-un roman de Jules Verne, ”Călătorie spre centrul sufletului”. Tot ca în romanul de referință, cred că există undeva, în adâncurile neexplorate ale ADN-ului ființei umane, niște lumi extraordinare, conservate perfect, datând cine știe de când, de pe vremurile căror moși-strămoși! Paradoxal, în timp ce coboram, mi-am luat zborul. Coboram și zburam în același timp. Dar nu mă înălțam ca o pasăre, ci ca un fum, ca o rază de soare la răsăritul din mare, ca o nuanță de verde a parfumului cu care lăcrimează, uneori, amintirile.

      E clar, unii (mai precis, toți) mă vor întreba ce am fumat sau ce am luat. V-am spus: ciorbă de burtă și concentrat de toamnă. 

      Povestea s-a terminat, în mașină ne-am urcat și acasă am plecat. Dar nu toți. Eu am rămas acolo, la Suceava, pe undeva. Mă repet, pe moment nu mi-am dat seama, am realizat asta abia luni dimineața când a trebuit să plec la muncă. Foarte ciudată senzație! Pur și simplu, nu eram în propriul meu corp! Fizic, eram prezent, dar gândurile îmi erau în altă parte, vidul, temerile, oboselile, rutina mea de ani de zile, nu mai aveam nimic. ”Casa” sau carcasa, era goală. Greierele a uitat de furnică, de fabulă, de la Fontaine (pe care nu-l plăcuse niciodată) și a fugit în lume cu o hipioată roșcată, despre care nu credea că va mai veni vreodată...

    Și au trăit fericiți, până la adânci cugetări, că bătrânețile nu le mai apucă nimeni, că de unde naiba bani de pensii. Ușor-ușor, lucrurile au revenit la insuportabilul normal. Ceva, totuși, s-a schimbat. Anotimpul din mine. 

    Recomand răpirile de acest gen. Când nu (vă) mai suportați, dispăreți! Ieșiți din personaj. Luați tot bagajul ăsta vechi pe care-l târâiți inutil și care vă face răni la mîini, la picioare și pe unde vă mai rănește el și plătiți-vă libertatea! Dați totul răpitorului. Dacă nu vă răpește nimeni, răpiți-vă singuri, ce naiba, legați-vă la ochi cu peisaje, orbiți-vă de frumusețea vieții și lăsați-vă duși de o idee, de un anotimp, de o simfonie, de un dor, de un regret...Asta e mișto la o răpire: indiferent de modul în care se rezolvă, după, lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel. Iar când spun ”răpirile de acest gen”, asta vreau să spun: genul de răpiri la care recompensa se încasează, nu se plătește.