Ca s-o lămurim și cu furtul tezaurului dacic din Olanda

     

       Duminica trecută, cum ar veni pe 26 ianuarie, fix de ziua lui Ceașcă, am ieșit să duc gunoiul. Era dimineața, cam devreme pentru o zi de duminică, dar ploua. 

       O ploaie ciudată, sărată. M-am mirat cât m-am mirat până când mi-am dat seama că stropii de ploaie nu erau stropi de ploaie, ci lacrimi. M-a trecut un fior rece pe șira spinării, ”să vezi că plânge Cerul de ziua lui Ceaușescu, am pus-o!”. Noroc că m-am întâlnit cu o vecină, o doamnă în vârstă, care se întorcea de la biserică cu hârtie igienică și ulei la ofertă de la Lidl. Avea și dumneaei ochii în lacrimi, așa că am întrebat-o ce s-a întâmplat. 

     Și atunci am aflat. Undeva, în Olanda, niște nenorociți ne-au mai furat un tezaur!!!

     Parcă suntem blestemați: la țara săracă, nici tezaurele nu trag. Ne pleacă tezaurele, nu`ș de ce, sunt muzeele mai bune în străinătate, au parte de mai mult respect? Nu știu. Doar pe ăla folcloric nu-l fură nimeni, nu`ș ce naiba!... Însă tezaurul ăsta a fost special, nu era orice fel de tezaur, era un tezaur dacic, vă dați seama?! Un coif și trei brățări, toate din aur și numai din aur. Până aici ne-a fost!  Toată țara era în șoc. Circulația s-a întrerupt, oamenii au ieșit în stradă cu un fel de burlane în vârf de băț, adică steaguri dacice, de alea cu cap de lup și trup de șarpe, cu căciuli tarabosstes și tricouri cu Sarmisegetuza, made in China. 

    În duminica aia, s-a plâns enorm fiindcă s-a furat monstruos. Numai Iliescu și încă cineva n-au plâns, fiindcă Moscova nu crede în lacrimi. Crede în informație.

    Era de așteptat să se plângă pe rupte: în România, copiii nu joacă jocuri video, nu au smartfoane, în timpul liber joacă doar un singur board-game, ”Dacii și Romanii”. În consecință, plângea copiii că s-a furat tezaurul, de parcă le-a luat spărgătorii din Olanda acadeaua dacică de la gură. Total atipici, adolescenții români nu merg prin cluburi, o ard doar pe la muzee, teatre și situri arheologice, iar la sfârșitul lui a douășpea, dansează ritualic la decebalul de absolvire. Plângea adolescenții în duminica aia de parcă a dat cu capul de tiktokul ușii. Dar cine nu plângea! Toată România era o Fefeleagă, o Vitorie Lipan, într-un cuvânt, o Leopoldină Bălănuță cernită și îndoliată la gândul că falnicul nostru coif a ajuns vază pentru lalelele olandeze!...Ce mai, s-a plâns un fluviu, s-a plâns un ocean...plângea și caii de la Dacia Logan! Pentru că, lucru știut, pe cât de mult ne cunoaștem istoria, pe atât de mult, ba chiar de trei ori mai mult, o iubim! 

      Ia să calculăm ce mult ne iubim istoria: trei ori zero egal zero. Varză, viezure, vâzdoagă, zer, zero.

      Da, statul român e păgubit. Puțin spus păgubit. Da, sunt piese de o valoare inestimabilă, de neînlocuit. La nivel identitar, pentru poporul nostru, pentru istoria noastră, e o lovitură teribilă. Fatală.

     Dar hai să fim sinceri, cui îi pasă?! Cui îi pasă cu adevărat?! 90% din populația României nici nu știa de existența acestor obiecte! Dacă, în loc să le fi dus în Olanda, le-ar fi plimbat în turneu prin țară, nu venea nici dreacu` să le vadă. Gratis. Vă spun cu toată convingerea mea de cetățean român: no country for old treasures! Ăsta-i adevărul. 

      Stau muzeele cu zeci, poate chiar sute de artefacte prețioase, în cutii, la naftalină, n-are nimeni nici o problemă cu chestia asta. Bate vântul prin muzee (înafară de câteva, dar alea-s afaceri private), paiangănii expun galerii întregi de pânze celebre cu muște moarte, nu doare pe nimeni nici la trei metri în fața...lupului dacic. Paradoxul acestui tezaur e că, dacă nu se fura, nu exista! 

     Ca să găsim o minimă consolare în toată nenorocirea asta, hai să privim lucrurile (și) astfel: 

• cineva a fost suficient de interesat de tezaurul nostru, de istoria noastră, încât a angajat profesioniști, care probabil au costat foarte mult, ca să valorifice aceste minunate obiecte, într-o colecție privată, accesibilă exclusiv unui cerc, pe cât de restrâns, pe atât de select;
• muzeele și-au făcut reclamă și aproape sigur vor primi bani de la buget;
• a aflat lumea de vestigiile astea mișto;
• statul român va primi o despăgubire, bani puțini dar adevărați, cu care se poate face ceva, pe când coiful ăla stătea pe undeva și doar aduna praf;
• mass-media a trăit o săptămână din știrea asta;
• putem să le cerem olandezilor portul Rotterdam în locul tezaurului și să-și ceară scuze că ne-au frecat atâta cu șenghenu` și să recunoască că portul Constanța e mult mai tare;
  
• internetul s-a îmbogățit cu meme noi, de pe la noi.

     Cât despre hoți, numai de bine: au dovedit că sunt profesioniști. La nivel de Olanda, nu de țară de mîna a treia. Eu cred că statul român îi caută ca să-i angajeze, nu ca să-i aresteze, pentru că trecem printr-o perioadă grea și avem nevoie de specialiști în orice domeniu.

       Hai să fim serioși. Atâta ipocrizie, atâta inflamare flatulantă, atâta indignare patriotardă, atâta pizmă creață, atâta vrăjeală și candeală la știri...Hai, mai tăiați-o, că s-a dus prea în sus!

În noaptea aceea, am avut un vis ciudat. Sub impresia momentului, cred, am visat că stăteam la un șpriț cu Decebal, în bar la Traian. Supărat, a trântit căciula pe masă și într-o română perfectă a declamat: "- Adică vreți să spuneți că vă fură unii de 35 de ani din buzunare și nu numai că nu le puneți brățări neo-daco-getice, ba chiar, ca pedeapsă, îi tot realegeți, iar acum vă pleznește o venă fiindcă trei băieți au furat și ei, într-o seară de sâmbătă, trei lulele cu care voi n-aveți nici o treabă, dar absolut nici o treabă?! Hai, Zamouilxe!"

    Apoi s-a mai calmat, m-a întrebat ce mai face domnul Dinică, mai arată el romanilor pe unde curge apa, ”ca un câine turbat în nemernicia lui”? I-am spus c-a murit și s-a veselit (el, Decebal), că așa era obiceiul la daci.

I`M BLUE Da ba dee da ba di

       Întîmplător, anul acesta, ziua mea de naștere s-a suprapus cu a treia zi de luni din an, denumită și ”Blue Monday”, ”Lunea Tristă”, cum ar veni. Nu intru în amănunte, pleonasmul ăsta a apărut, cică, în 2005, în cadrul unei campanii publicitare. Dacă vreți să aflați mai multe, aveți internet. Eu profit de ocazie, ca să zic câte ceva despre obiceiul ăsta de a-ți bate joc de glicemie în special și de sănătate în general, sărbătorind faptul că te-ai născut și n-ai murit încă. Cumva, e o contradicție aici.

      Deci, zi de naștere. Naștere naturală sau cezariană. Cu toții am trecut prin asta. Ia să vedem -prin aplauze - sunt în sală persoane care nu s-au născut? Nu râdeți, nebunia n-are limite, poate sunt persoane care se identifică ca spirite libere, nenăscute, captive într-un corp care nu le aparține și care nu le reprezintă...Totul e posibil în ziua de azi. 

     M-a distrat când am auzit la radio că ziua mea de naștere e cea mai tristă zi de anul acesta. Când am mai auzit că tot în aceeași zi e și înscăunarea domnului Donald, mi-a venit să mă sun și să mă felicit. Ceea ce am și făcut. Dar nu mi-am răspuns, nesimțitul de mine. Care m-o mai suna eu, pe mine, vreodată!

     N-am sărbătorit, n-am făcut bairam, n-am avut tort cu lumânări. Nici n-am simțit nevoia. Și chiar dacă m-aș fi spart în distracții, ca artificiile pe cerul de Anul Nou, ar fi fost doar o formă fără fond. Ceea ce nu e bine deloc. Viața trebuie iubită și sărbătorită, nu doar îndurată. Când dispare entuziasmul, e un mare semnal de alarmă. E grav. Înțeleg că omul se transformă, înțeleg că într-un fel simți viața la 20 de ani, altfel la 40 și un pic diferit la 60. Ai alte pasiuni, alte preocupări, altă rutină. E ok. Nasol e când, din actor principal devii figurant, iar din figurant devii spectator. Când ajungi să privești viața din spatele unui geam bulletproof. Pentru că, în scurt timp, te vei plictisi și de asta. Filmul se va termina, lumina se va stinge de cealaltă parte a ecranului și vei sfârși prin a-ți privi propria reflecție în acel geam bulletproof. O imagine îmbătrânită prematur, obosită, blazată.

      Ce-i de făcut? 

      Orice. Altfel, e jale. Orice proiect e bun. Sigur, insuccesul e cel mai probabil deznodământ al celor mai multe idei. Dar alternativa e ceea ce v-am povestit mai devreme, e ceva cu totul și cu totul inacceptabil. Apropo de investirea lui Trump, mă uitam la Elon Musk cum sărea ca un ieduț pe scena aia, salutând mulțimea ca un Hitler pe cocaină. Se bucura, sincer, cu pasiune, că i-a mai reușit o jmecherie. Are toți banii din lume, dar nu asta îl face fericit. Proiectele lui nebunești îl fac fericit. Sigur, era și mult acting acolo,  dar comportamentul lui avea ceva copilăresc, în sensul bun, o bucurie pură, ca și cum Moșul i-ar fi adus cel mai râvnit cadou. Ceea ce, trebuie să recunoaștem, cam așa e: moșul de Biden, pentru că nu s-a retras la timp, i-a făcut cadou o păpușă vie care spune ”money”. O păpușă de miliarde. Practic, domnul Musk are propriul președinte. Urmează să vedem cum se va juca cu el. 

     Trăiți cu pasiune, fraților. Nu există eșec. Orice ați face, distrați-vă pe tot parcursul. Nu vă mai luați foarte în serios, nimănui nu-i pasă de voi și de seriozitatea voastră, iar viața asta, pe lîngă faptul că e una și numai una, alta nu a mai fost și nu va mai fi, e și cea mai mare și frumoasă minune care vi se va întâmpla vreodată. Pe cuvântul meu. Uite, eu scriu. Nu mai stau bosumflat. Scriu toate prostiile care-mi vin în minte, cum mă pricep mai bine. Poate c-am să fac tranziția la video într-o zi, nu știu dacă ați observat, dar nu prea sunt podcasturi pe lumea asta.

     Și mai știți ceva? Mâine, fix de ziua Unirii, am să cumpăr tort și șampanie și am să-mi sărbătoresc anișorii împliniți, chiar dacă încă nu pot să zic că o pasiune a înflorit la firida sufletului meu, dar se zice că, mimând, la un moment dat, ajungi să crezi. Nu știu, dar trebuie început de undeva.

     Vă urez să trăiți ”cea mai tristă zi” nu numai o zi pe an, și nu numai lunea, ci în fiecare zi! Pentru că, astfel, ziua care urmează, oricum ar fi, nu poate fi mai tristă decât ”cea mai tristă zi”...cred. Înțelegeți voi.

Ne mor tradițiile: arta cârpitului

    

      În general, cârpeala e asociată cu sărăcia. N-ai bani să-ți cumperi un lucru nou, îl cârpești pe cel vechi și umbli așa. Da, e și asta. Sărăcie, zgârcenie. Dar v-ați gândit că poate fi și dragoste?

     În copilărie, am avut o vestuță. Printre altele. Aveam haine ”de duminică” și haine de joacă. Uram hainele de ”duminică”. Erau incomode, scorțoase și mă simțeam ridicol când ai mei mă găteau pentru poză. Totuși, printre aceste haine oficiale, aveam această vestuță care îmi plăcea, era molcuță, fără mâneci, mă puteam mișca, nu mă trăgea, nu mă înțepa. N-a durat mult pînă când am agățat-o și i-am făcut o gaură, ceva, în zona pieptului, o zonă cu vizibilitate maximă. Gata cu vestuța. Cum să meargă Prențul cu hainele rupte pe afară? Aș fi riscat să fiu decăzut din toate titlurile nobiliare, iar familia mea să fie alungată în exil. La Vaslui. 

      Așa că, ghici ce era mic, negru și supărat? Eu eram.

      Văzând cum stau lucrurile, bunica mea maternă - o femeie energică, foarte creativă și foarte frumoasă - a luat vesta cu pricina și a peticit-o. Dar nu cum peticești un sac, iei o bucată de cârpă, îi tragi o cusătură grosieră și gata, nu mai curge făina. A făcut dintr-un material roșu, nu știu de unde l-a găsit, o inimă și mi-a pus-o în piept. Unde era stricată vesta. Și ce să vezi? Vesta a prins viață. Inima aia a început să bată. Pentru că lucrurile făcute din dragoste, cu inima, prind viață. De asta, aproape orice poate deveni o artă. Chiar și cârpitul.

    Când nu vrei sau nu poți să renunți la ceva sau la cineva, deși s-a ajuns la un vizibil grad de uzură, repari cât poți, mai cârpești pe ici-pe colo și mergi înainte, nu-i nici o rușine. Așa s-a consacrat noțiunea de ”vintage”, blugii rupți în genunchi și sacoul peticit în coate. Peticul, cusătura, sunt semnăturile contractuale dintre ceea ce este de purtat și purtător. 

      O lume în care se peticește, în care o cusătură garantează menținerea în consum a încă unui sezon a produsului, e o lume sănătoasă, e o lume în care producția este adaptată la consum, prețurile sunt reale, la fel și salariile, economia e stabilă și inflația nu sporește. Când aruncăm haine cârpite, cheltuim din necesitate. Când cheltuim din necesiate, e bine, înseamnă că noi controlăm consumul. Când aruncăm haine doar ușor uzate, cheltuim impulsiv și asta înseamnă că suntem controlați de consum. Consumul ne consumă.

     O șosetă care nu e măcar puțin cusută, nu a ajuns la maturitate deplină. La degetul mare și la călcâi, acolo te uiți, acolo-s vulnerabilitățile.

      De altfel, prima atestare documentară a unei cârpeli, datează din antichitate, poate ați auzit de ”călcâiul lui Ahile”. Nu credeți toate prostiile, realitatea e că Ahile avea o șosetă amintire de la mama lui, cârpită-n călcâi, unde avea brodat simbolul ”Alfa”. Din păcate, de la asta i s-a și tras. Săgeata care l-a omorât.

     Fraților, pe vremea Primului Cârpaci al țării, nu cred că existau șosete, ciorapi, chiloți, izmene, gecuțe, vestuțe, pantalonași, hamleți, fețe de masă, pături și câte și mai câte, NEcârpite! Tot ce se putea cârpi, se cârpea, nimic nu se arunca. Practic, un obiect nu era întreg, pînă când nu avea un petecuț, cât de mic. Așa se personalizau țoalele pe atunci, în felul ăsta luptam cu uniformizarea, cu dezumanizarea. Aveam niște garderobe originale, pline de caracter și particularități. Aveam stil! Era la modă stilul ”nou - purtat o dată și rupt - bătut, pedepsit- spălat, cârpit- purtat restul sezonului”. Cei norocoși și piloși aveau alt stil: refuzat la export...

    Românii erau cârpaci atât de pricepuți și cârpitul era o ocupație atât de răspândită și de necesară, încât termenul a ajuns să fie folosit în diverse domenii și în multe dintre situațiile de zi cu zi. Ce frumos se spunea înainte ”vezi că te cârpesc”, față de buruienosul ”vezi că-ți f*t una” al zilelor noastre! Sau ”cu ochii cârpiți de somn”, în loc de ”chiaun”.

    Iubita mașină Dacia, era una dintre cele mai cârpibile realități comuniste. O sârmuliță, un ciorap de damă Adesgo pe post de curea de transmisie, un cui, o șurubelniță, aproape orice, putea fi utilizat cu succes la ”cârpirea” a 99,90% dintre defecțiunile care necesitau ridicarea capotei motorului. Ia să te văd în ziua de azi, cum explici soției prezența unor fini ciorapi de damă în torpedo! Te mai crede ea că îi ai acolo preventiv, în caz că se rupe cureaua de transmisie?! Vezi tu curea!

      Așa era înainte de revoluția cusută cu ață albă din decembrie. Aveai un singur destin, o singură viață, un singur serviciu, o singură mașină, un singur apartament, un singur partid, un singur conducător. Când se rupeau, trebuia să le cârpești, nu aveai a doua șansă. Nu exista să ”te reinventezi”, să o iei de la capăt, chestii de astea. Dar nici nu poți cârpi la infinit...

      În final, am o veste bună și o veste proastă. Vestea bună e că, stați liniștiți, nu ne moare nici o tradiție, cârpitul merge înainte, se cârpește la nivel internațional. Vestea proastă e că se cârpește de formă, se cârpește spre a se rupe, nu spre a se repara. Se peticește cu minciună, cu dezinformare, cu tictoci. Astfel, cârpitul ăla bun, recuperator, creativ, necesar, are tot mai multe găuri de astupat și noi avem tot mai puține inimi de pus în loc.

     Am prins o bucată bună de comunism, înțeleg și tolerez orice fel de cârpeală: din motive de zgârcenie, din necesitate, din dragoste, după cum am arătat. Cu o singură excepție: când încerci să-mi vinzi de bun ceva stricat. Când îmi umbli cu cioara cârpită și vopsită. Dacă stai să te gândești, de 35 de ani nu s-a făcut absolut nimic nou, doar s-a cârpit așa, de formă. Și mulți zic că s-a făcut, deși habar n-aveau să facă nici pipi la oliță darmite strategie națională. Cele mai periculoase sunt cîrpelile de la educație și sănătate, s-a văzut asta. Spoială, improvizație, minciună și caterincă. Egal moarte cu zile și pericol rusesc. Și când vezi că de zeci de ani nu se face nimic nou, ci doar se cârpește, se cârpește și iar se cârpește sub egida ”trăim iar decenii de împliniri mărețe”, concluzia-i clară: băi, da ăstora, pur și simplu li se rupe! Și-au cam dat în petec. Însă știți ce-i salvează de fiecare dată? Un alt proverb, profund românesc: cum e sacul, așa e și peticul! Și invers, îmi permit să adaug.

       Revin la ideea de mai sus, nu poți cârpi la infinit. Mai devreme sau mai târziu, ața putrezește, se slăbește și se rupe. Când hainele, practic, nu mai există și ai rămas doar cu peticele, atunci trebuie să arunci, să arzi tot ce-i vechi și să-ți iei unele noi-nouțe. Păstrezi doar inima.

Cum am sfeclit-o la LIDL

    Am spart un borcan cu sfeclă în Lidl. Sfecla pătează rău de tot. Ce nasol, mă gândeam eu, o să rămână Lidl-ul ăsta pătat. Mă simțeam vinovat. Dar când am văzut că ditamai pata iese cu puțină apă și un mop, m-am liniștit. Nu pentru multă vreme, căci am început să mă întreb ce fel de sfeclă e aia, care nu pătează?! Singura sfeclă care nu pătează e samahoanca, dar nu se vinde la borcan în supermarket. Și nici în altă parte. Cam din aceleași motive din care nu găsim în comerț uraniu.

    Noroc că era la ofertă. Am mai luat un borcan și m-am scos. Teoretic, două la preț de unu și jumătate. Practic unu, la preț de două fără un sfert. Sau cam așa ceva. Dacă aș fi spart borcanul în interiorul magazinului, nu l-aș mai fi plătit pe al doilea. Asta o știu de la doamna de la casă, o drăguță. O drăguță obosită, cu o privire albă, stinsă. O muncă de să-ți tragi un glonț în cap. Și nimeni n-are nici o problemă dacă ajungi să faci asta, însă trebuie să zâmbești, să mulțumești și să întrebi de aplicație. Apoi trebuie să-ți faci casa, să predai gestiunea și abia atunci ești liber să-ți zbori creierii. Desigur, ți se va reține din drepturile bănești post-mortem, o sumă pentru curățarea mizeriei produse. Nu-ți fă probleme, incidentul va fi repede uitat, așa cum vei fi și tu, dealtfel, cu toată viața ta minunată din pozele de pe Facebook, cu tot. 

     Însă, pentru că trecusem deja de casele de marcat, a trebuit -cum spun ăștia la știri- să mai scot niște bani din buzunar. De ce l-am spart: am supraîncărcat robzacul la bază și acesta, robzac inteligent (are și mufă de USB prostu`), și-a blocat fermoarele. Dacă-l cocârjezi, nu se mai închide. Băi, am ajuns mai prost decât rucsacul din spinare! Trebuie să-mi spună el cât să cumpăr. Vă dați seama cum vorbesc despre mine rucsacul inteligent și telefonul smart, stunci când îi cuplez prin USB? Telefonul ca telefonul, m-am obișnuit, dar perversul ăsta de cărăuș mă vorbește pe la spate!

    Ce mai vreau să spun pe final, e că tinerii din ziua de azi nu sunt toți așa cum se spune. M-au ajutat două fete mai tinere decât fiu-meu. S-au oferit să-mi păzească bagajul cât m-am dus să iau al doilea borcan cu sfeclă fiartă și feliată și întreagă. Mi-a fost rușine de toată întâmplarea, m-am înroșit ca sfecla (haha), dar m-am dus, pentru că luasem și un borcănel cu hrean, care, altfel, și-ar fi pierdut mult din potențial. Totuși, în drum spre standul cu sfecla la ofertă, mi-a crescut un pic tensiunea la gândul că nesimțitul ăla de rucsac care a făcut carieră pe spatele meu, care umblă cu fermoarul descheiat, mi-a suflat două gagici, cu tupeu maxim! 

    M-a impresionat sincer, cum copilele alea și-au rupt din timpul lor și au avut disponibilitatea să ajute un bătrânel pe care nu-l cunoșteau. Și mi-au explicat -clar și cu răbdare- unde i-am greșit robzacului, cum l-am abuzat, motiv pentru care s-a supărat și nu s-a mai închis. Am avut noroc că nu mi-a făcut plângere la protecția rucsacelor. Copleșit de atâta amabilitate, bun-simț și bună creștere, le-am mulțumit din suflet, bucuros că ăsta e viitorul țării, am pus Iuda în spate și am plecat umilit, dar fericit. 

    Am mers vreo 100 de metri, după care m-am oprit, am dat jos rucsacul și am verificat dacă portofelul mai este la locul lui. Era.

Un fleac de singurătate

   

   Să vă zic cum mă simt eu, uneori, tot mai des. Știu că nu vă interesează, dar eu vă zic.

1. Dacă un copac cade în pădure și nu este nimeni acolo să audă sunetul, face zgomot?​

    Cred că orice entitate, din momentul în care devine conștientă, simte pericolul singurătății. Din acea clipă are nevoie de comunicare, de validare, are nevoie de cel puțin încă o entitate independentă, conștientă, la care să se raporteze. Cică pînă și fotonii nu pot exista decât în perechi, am citit eu într-o carte, pe când citeam. Cărți. Se zice că la baza tuturor fricilor omenești stă frica de moarte. Eu cred că singurătatea e mult mai rea decât moartea.  E ca și cum ai muri din timpul vieții. Vezi cum contezi tot mai puțin, prezența ta mai mult încurcă, tot mai puțină lume te cunoaște, tot mai mulți te uită, nimeni nu te mai întreabă, nimeni nu te mai ascultă. Singurătatea e o durere de moarte pînă la moarte.

     Știți pensionarii care ocupă toate băncile din parc și mai ales toate mesele de șah pentru a juca table? Se pare că pensionarii au găsit rezolvarea pentru singurătate, evident, socializarea. Însă eu nu cred că socializarea e opusul singurătății. Poți să vorbești toată ziua cu o mulțime de oameni și la sfârșitul zilei să te simți la fel de gol ca la început. Cred că opusul singurătății e o prezență care contează. Cu care faci nu doar un schimb de idei, ci mai ales un transfer de energie. Care îți dă o stare de bine irațională, dar absolut firească. Cu care comunici mai mult prin tăceri decât prin vorbe. Dacă în tăcerile tale nu crește nici un suflet, n-ai nici un rost. Sau, cum zice filozoful, Dacă un copac cade în pădure și nu este nimeni acolo să audă sunetul, face zgomot?​

2. ”un prost găsește totdeauna unul mai prost, care să-l admire” Nicolas Boileau

    De asta a creat Dumnezeu lumea. De singurătate. E și logic dacă stai să te gândești: dacă nu ar exista tot ceea ce ne înconjoară, El ar mai fi Dumnezeu? Dumnezeul cui?! Și astfel, revenim la copacul care cade singur în pădure. 

    Conform Genezei, Dumnezeu a creat lumea în 6 zile. Fără să se gândească la consecințe. După ce a terminat de făcut lumea, în a șaptea zi, Dumnezeu s-a odihnit ascultând Pink Floyd, Interstellar Overdrive. Și exact când se odihnea mai bine, ce să vezi? Prima consecință: a venit ziua de Luni. A opta zi, cum ar veni. Ce-i de făcut? De odihnit, se odihnise, nu mai ținea vrăjeala. Așa că, vrând-nevrând, s-a apucat din nou, de treabă. Personal, speculez că în a opta zi a făcut curat în atelier. A strâns deșeurile rezultate de la facerea lumii. Că s-au adunat câteva, vă dați seama. Vorba aia, faci o biată omletă și trebuie să cureți, să speli și să strângi cel puțin o jumătate de oră! Treabă grea. ”Treabă de femeie” și-a zis El.

        Așa  a apărut Eva, prima femeie de serviciu. Deși n-avea experiență, avea instincte bune pentru meseria ei. A tot căutat un mop, neștiind ce caută, iar atunci când l-a găsit, a crezut că l-a prins pe Dumnezeu de-un picior, ceea ce a fost adevărat cu excepția faptului că nu era Dumnezeu ci Adam și nu era picior, ci era sub adio pică frunza. 

       După ce au picat ambele frunze, cum stăteau ei relaxați sub Pomul Cunoașterii și vapau niște ambrozie, Adam a zis ”auzi, Evo, tu știi ce iese dacă spui mop invers? POM!” Și s-a simțit inteligent și spiritual după ce a zis tâmpenia asta. A adormit mulțumit. Când s-a trezit, Eva era panicată: ”Adame, e belită!”. Adam nu cunoștea termenul, așa că l-a atribuit după capul lui. Și așa a rămas până azi. Însă Eva se referea la altceva: ”Adame, nu înțelegi! E belită rău, am primit ordin de evacuare din Grădină! Noi am crezut că e Adio, pică frunza, da` e fix invers, Dacă pică frunza, adio!” 

     Pe scurt, au rămas fără casă și fără job, vremuri grele. Se zice că, în perioada aia, la nivel mondial, șomajul a atins 100%. Cea mai veche meserie din lume e cea de șomer, nu alta. Erau să se și despartă la un moment dat, pentru că Adam o luase un pic razna, devenise conspiraționist. Credea în reptilieni! Avea el o teorie, cum că au fost alungați din cauza unui șarpe...

    3. Singurătatea? Un fleac, m-au ciuruit.

     Rămas din nou singur, Dumnezeu și-a suflecat mânecile și s-a ocupat personal de Marea Curățenie.

     A strâns tot, le-a pus în niște saci și le-a dus în spatele universului, unde sunt trei găuri negre: gaura verde-neagră, galbenă-neagră și albastră-neagră. Pentru deșeuri menajere a creat a patra gaură. Așa a apărut alba-neagra, care încă mai face găuri în buzunare și-n portofele. 

      Și cum mergea El așa, spre tomberoane, bălăngănind sacii umpluți dincolo de refuz, dus pe gânduri, i-au mai căzut pe drum câteva chestii. Cum se face. Niște îngeri mai necăjiți, mai de la periferia Raiului, niște îngeri de ăia cu 6-7 heruvimi acasă, le-au adunat, au făcut din ele linguri, păpuși, figurine, piese de șah și alte prostioare - le știți, sunt pline de ele tarabele, de-a lungul și de-a latul Purgatoriului.

     Asta voiam să zic. Așa mă simt eu, uneori. Ca un reziduu al singurătății primordiale. Un fleac de singurătate. Uneori, în zilele bune, mă simt -cel mult- ca un produs secundar al Creației. Ca o piesă de șah artizanală, pe o tablă de piatră, în parc, în spatele căreia s-au pitit o grămadă de pensionari, de frică de necunoscut. Care piesă? Nu nebunul că aia e piesă importantă, eu sunt cam pe la nivelul pion 5, pe acolo mă văd, un kitsch încropit din gunoaiele care mai pică uneori de la Dumnezeu, adunate de îngeri vagabonzi în cărucioare de supermaket și reciclate de heruvimi slăbuți, plătiți cu 2 cenți pe zi, atât cât să o ducă de pe o eternitate pe alta.