Visul meu

 

     Visul meu este, ca, într-o zi oarecare, într-o marți, poate într-o miercuri, dar sigur într-o luni, fără nici un preambul, fără nici o pregătire prealabilă, să-mi administrez o supradoză de viață. Însemnând să plec la mare în mijlocul zilei de lucru. Pur și simplu să mă ridic de la birou, să ies din clădire, să mă duc în parcare, să pornesc mașina și să las totul în urmă. Să-mi rămână destinul cu gura căscată.

     Să mă ridic precum Gulliver, să rup toate legăturile, toate lanțurile și frânghiile cu care oamenii mici m-au țintuit la pământ și m-au făcut să cred că aceste lanțuri și frânghii sunt reale și că nu se pot rupe. Nu sunt reale, sunt doar în mintea mea, în poveștile pe care le ticluiesc despre altcineva, crezînd că sunt despre mine. Să mă eliberez de toate fricile, care, în capul meu, au menirea și puterea de a-mi ține viața în loc. Și să mă duc lelea, să mă tot duc. Să mă bucur de aer, de cer, de nori. Să râd în ploaie, să admir curcubeul, să mă joc cu timpul care, în sfârșit, e de plastilină. Să fiu liber. Măcar să am iluzia că sunt liber. Să profit de faptul că m-am născut și că încă sunt viu! Nu să fiu pedepsit pentru asta.

         Nu știu cum se va sfârși supradoza asta, nu știu ce e la capătul celălalt, dar tocmai asta e ideea. Ăsta e visul. Capătul, ieșirea din vis, probabil că dă undeva, în spatele unei realități infecte. Un depozit de iluzii goale, ceva. N-are importanță. Sfârșitul e același peste tot, pentru toată lumea. Până atunci, regulile mele, le fac eu.

       Am să mă opresc pe drum într-un loc cu 5 stele pe Tripadvisor, am să mănânc și am să beau ceva bun, iar la final le voi da o stea și un review atât de rău și de convingător, încât însuși patronul restaurantului îmi va da like, share și subscribe. Pentru echilibru, voi da 5 stele tuturor bombelor, infecțiilor și bodegilor. Asta, în amintirea vremurilor în care mă gândeam să-mi deschid o cârciumă la răscruce de drumuri și să-i pun numele ”La 3 stele Mișelim”. Nu știu dacă există verbul ”a mișeli”, dar trebuia inventat.

       Voi fotografia tot ceea ce mi se pare că ar merita fotografiat. Pentru că, pe internet, cele mai apreciate sunt pozele cu pisici, voi posta tot ce înseamnă road-kill între Iași și Constanța. Pisici călcate de mașini, mai exact. Nu ca o obsesie sado-morbidă, ci mai degrabă ca un demers pentru conștientizarea participanților la trafic. Sanchi. Avem multe cuvinte după care ne putem ascunde. Ne ajută corectitudinea politică, care își închipuie că, dacă un căcat e învelit în foiță de aur, nu mai e căcat.

     Voi asculta muzica din playlistul personal în care am adunat atât de multe piese extraordinare, încât le-am uitat. Apropo de uitat, să nu uit: voi lua toate amenzile de circulație posibile. Cel puțin, voi încerca. Voi inscripționa mașina pe laterale, cu litere mari, verde-fosforescent: M#ie rovinietă!”, ”M#ie ITP!”, ”M#ie Radar!”, ”M#ie asigurare!”. Pe capota din față, cu galben-fosforescent pe fond negru, mare de tot: ”!AIȚILOP IE#M”.

      N-am să plec singur, vom fi patru în mașină: eu, cel din prezent, eu-copil, eu-adolescent și eu, cel din viitor. Îi iau cu mine în nebunia asta, pentru că sunt singurul dintre toți patru care mai are un vis. Ceilalți, au avut și ei, visurile lor, nu mai țin minte care, însă visul meu e singura ocazie cu care ne putem reîntâlni, pentru a face pace, pentru a ierta și a fi iertat. I-am urât toată viața, m-au urât la rândul lor și s-au urât între ei. Nu știu dacă cel din viitor are toleranță la sinele nostru comun, deocamdată doarme. Spre deosebire de ceilalți, el depinde de toanele mele, pentru că nu e o persoană reală,  e mai mult o presupunere, am zis să fie, just in case. Dacă mă trezesc.

     Odată ajunși la mare, ne vom lua câteva beri și vom merge pe plajă. Vom bea, vom fuma, vom râde, vom privi marea, pescărușii și norii. Vom privi furnicile cărând un sâmbure de piersică și oamenii cărând imense frustrări, nefericiri și singurătăți, prizonieri în propriile narațiuni, torturați de propriile prejudecăți, condamnați la viață silnică, pentru crima de a se fi născut și de a fi diferiți. Oribil!

      Apoi vom intra în apă și ne vom arunca în valuri, soarele va apune, luminile se vor aprinde de-a lungul malurilor, pînă în depărtări. Vocile ni se vor estompa, acoperite de zgomotul valurilor. Noaptea, valurile se aud mai tare, ați observat?  Ultima umbră de pe plaja pustie, eu-cel din viitor, se va ridica de pe nisip și va pleca, pășind desculț pe poteca lunii pline, fără țintă, până când va dispare în întuneric, pe muzica lui Justin Hurwitz, din ”Babylon”. Oare el, ce vis va avea, dacă va mai visa?

România (re)Dresată

   

    Sfârșit de mai, 2024. Municipiul Iași, Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt și Drept și Bun și Viteaz...pardon, domeniul ”viteaz” s-a dat... și Deștept și Înțelept dar mai ales Ultracentral. Și pietonal. Pe pietonal, regăsim, cum e firesc, pietoni. Pietoni și oameni. Ăsta sună a titlu de roman polițist (adică scris de un lucrător al Poliției Rutiere), ”Pietoni și Oameni: chemarea sirenei.” Apropo, am înțeles că se modifică din nou legislația rutieră, pentru a ține pasul cu vremurile: șoferii nu vor mai fi umiliți să sufle în fiolă, se vor introduce etiloteste-grilă. Online.

     Dar să revenim. E după-amiază, Blvd. Șt.cel M.șiSf.D.B.D.Î.U. e lejer. Lejer aglomerat (imaginea e din altă zi, doar cu titlu demonstrativ). La înghesuiala asta contribuie și căsuțele comerciale de pe margini, pline de produse tradiționale. Din China. Pe mijlocul pietonalului și pe trotuare circulă tot felul de oameni. Oameni care au ieșit la pensie și oameni care au ieșit de la serviciu, cu speranța că, într-o zi, vor ieși la pensie; plimbăreți lenți, plimbăreți grăbiți, grăbiți încet, grăbiți repede, oameni cu treabă, oameni aflați în treabă, oameni cu scop și cai  fără nici un scop, dar cu jandarmi în cârcă...caii parcă zâmbesc. Nu sunt deloc supărați că duc în spate câte un bugetar... Studenți, elevi, turiști și nelipsiții securiști. Îi recunoști ușor: merg cu trotinete electrice, au căști, au priviri inteligente și entuziasm. La studenți și elevi mă refer. Plus restul cetățenilor, sper că n-am uitat pe cineva. Suntem în plin ROMANIAN CREATIVE WEEK, așa că numărul celor veniți din afara orașului e ceva mai mare decât de obicei. Atmosfera e faină, oamenii sunt diverși și frumoși, secolul e 21 și pare că facem parte din el.

     Brusc, dulcele ritm al târgului e rupt de o doamnă care cântă, vorbește răstit cu un interlocutor imaginar și gesticulează haotic. Clar, are o anumită condiție medicală. Merge fix pe axul bulevardului, spre Palatul Culturii. Nici bine n-a intrat în scenă, că, de pe margini, de la tarabe, au început nechezăturile, hăhăielile și fornăielile. Și nu caii erau de vină.

    Pe vremuri, în comunism, persoanele cu dizabilități erau bătaia de joc a celor ”normali”, erau înjosiți, tratați ca niște animale, marginalizați și în final, exterminați. Sistemul îi ascundea în niște case ale ororilor, ei le ziceau azile, spitale, centre de recuperare sau cum dracu le mai trecea prin capetele alea seci. Era foarte important ca aceste victime să fie ținute departe de ochii lumii și mai ales ai presei străine. Omul de tip nou nu putea avea afecțiuni psihice sau deformații congenitale. Nu putea avea imperfecțiuni, în general. Omul de tip nou era un supererou cu halat albastru și bască bleumarin cu țumburuc. Sau costum popular.  

     Azi, după 35 de ani de când am trecut de la comunism la capitalism prin iluzionism, aș fi vrut ca lumea să fie ceva mai bună, mai civilizată, mai incluzivă. Aveam iluzia că s-a evoluat. Nu foarte mult, dar în punctele esențiale. Credeam că nu se mai râde de ”nebuni”, cel puțin nu în gura mare, pe stradă. Speram ca oamenii să fi înțeles diferența dintre circ și viața reală, dintre clovnerii și drame umane. Însă,  câțiva dintre comercianții de pe marginea bulevardului, stimulați creativ (că tot era Romanian Creative Week), m-au contrazis zgomotos:”Băi Costică vezi că te-o găsit nevastă-ta”, ”Iubirea te găsește dacă e adevărată”,  ”Nu credeam să existe și varianta feminină a lu` Vasile, uăi...” precum și multe altele. S-a dovedit că nebun eram eu să cred că s-a schimbat ceva.

     Mă uitam la caii ăia superbi ai jandarmeriei. Ce ținută, ce atitudine civilizată! Iată că se poate. De ce ei pot iar majoritatea acestui minunat popor, nu? Vă spun eu de ce: e adevărat, bieții oameni n-au beneficiat de vreun sistem de educație în ultimii treij de ani, însă nici caii. Aceștia din urmă, însă, au beneficiat de dresaj, iar rezultatele, în cazul lor, sunt vizibil mai bune! Dacă în 35 de ani nu s-a reușit cu educația, haideți să încercăm cu dresajul. Să aruncăm ambalajul de la ciocolată, la coșul de gunoi, de frică, dacă nu din conștiință civică. Să vină străinii și să se uite la românași ca la zoo. Nu suntem noi, Grădina Europii? Suntem. De aici, mai e un pas pînă la Grădina Zoologică a Europii. Pentru că, eu simt, bănuiesc, cred, că, atunci când aleșii noștri vizitează electoratul, o dată la 4 ani, există (noi nu le vedem, că n-avem cum, însă ei le văd cumva), plăcuțe de alea, ca la zoo: ”Nu hrăniți poporul!”.

     Ce ziceți domnule președinte, domnilor decidenți, lansăm proiectul România (re)Dresată?  

Lumânarea reaprinsă

    

        Stăteam și mă uitam la Învierea asta și încercam s-o înțeleg. Nu s-o explic. Nici s-o analizez. Nici s-o filtrez prin sute de cărți și apoi s-o filozofez în fel și chip. Încercam să-i înțeleg rostul, miezul, esența. Dincolo de logică, de rațiune. De ce se adună, în fiecare an, toți oamenii ăștia? Dacă, într-un an nu s-ar sărbători Paștele, ce s-ar întîmpla? S-ar opri soarele-n loc? De ce este așa de important ca, la o dată stabilită nu-știe-nimeni-cum de nu-știe-nimeni-cine, să se dea startul la căsăpit miei, vopsit ouă și frământat cozonaci? Nici măcar nu se întâmplă ceva nou, e de fiecare dată la fel. Aceleași cântece, aceleași lumânări, aceleași clopote, până și predica e aceeași, în sensul că n-o ascultă nimeni. Popa vorbește, fiecare se gândește la ale lui. Dar stai puțin, poate că tocmai ăsta e și scopul plicticoșeniei predicilor. Să faciliteze introspecția autocritică a dreptcredinciosului, crucea mamii lui de capatos! Scuze, păcătos am vrut să zic, ptiu! uite băi, gura păcătosului...

      Și cum mă uitam eu, așa, că de auzit nu se auzea absolut nimic, au început să-mi vină idei: nu cântecul cu moartea pre moarte călcând e important. Nu aprinsul lumânărilor e miezul. Cât despre povestea cu Iisus, contează mult, dar este ceva și mai important: faptul că această sărbătoare unește oamenii. Îi scoate din zona lor de confort și-i aduce fizic, împreună, în jurul bisericii. Biserică, care, cu toate păcatele angajaților ei și cu tot cancerul instituțional ce-o deformează și-o îndepărtează de enoriași, rămâne totuși, un spațiu al Binelui, al Liniștii, Păcii și Iubirii.

      Învierea întreține speranța că umanitatea mai poate fi posibilă, cu tot ce are ea mai bun. E back-upul omenirii. E kitul de instalare, în cazul în care cineva apasă butonul de ”reboot”. Atenție, Învierea e una dintre -singura, cred- sărbătorile netehnologizate. Nu poți participa online, falseturile tale măgărești trebuie să se audă acolo, în mulțime, live. Degeaba ragi la un ecran rece. Nu poți lua laser sau lumină electronică, doar flacără care pârlește. Vă amintiți, în pandemie, cum am ieșit la geamuri și în balcoane și am cântat de mi se face și acum părul de pe mână, piele de găină? Asta zic.

     Flacăra Învierii ne ghidează existența prin negura timpului, de la un an, la altul. Întunericul a fost absolut și infinit, însă oamenii i-au pus hotar. Oricât de mică și neînsemnată ar fi această lumină a omului, în comparație cu imensitatea de necuprins a întunericului cosmic, victoria aparține luminii. Întunericul și-a găsit obștescul sfârșit exact acolo unde începe lumina. Brusc, universul se împarte la doi. Iar când totul se împarte la doi, forța care ține lumea laolaltă, să nu explodeze sau să nu se producă mai știu eu ce nenorocire, singura forță de nivel absolut, e iubirea. Nu iubirea aia bleagă, când Ștefan Bănică Jr. ascundea flori prin bănci, iar Oana Sârbu mai avea atâtea de fișat. La altă Iubire mă refer. La o Iubire ca un milion de bombe atomice d-ale lui Oppenheimmer, însă dătătoare de viață. La o iubire ca somnul unui bebeluș tocmai născut. La o iubire care anulează gravitația.

      Iar asta, cred că ar putea fi ceea ce unii numesc Dumnezeu, alții Allah ș.a.m.d.

      Platitudini, ne-platitudini, așa m-am gândit eu, acolo, atunci. M-am gândit și la narațiunea cu Iisus, că am avut timp când s-a înconjurat biserica. Una dintre concluzii a fost că, dacă mai este măcar un singur om bun, pe lume, omenirea mai are o șansă. Practic, avem cu ce să-L șantajăm pe Dumnezeu. Când îl va apuca să mai facă o curățenie de primăvară printre specii, cum a făcut cu dinozaurii, ne ascundem după omul bun și n-are ce să ne facă. Cel puțin, așa sper, că Domnul nu e vărsătoriu de sânge nevinovat, chiar dacă e și sfânt.

      Asta nu înseamnă că am scăpat. Dacă Cel de Sus nu ne poate poate extermina, fiind blocat cu mascota binelui, nu-i nimic, ne ocupăm noi. Apocalipsa e aici și nu pleacă nicăieri. Are toată răbdarea din lume. Apocalipsa se va desăvârși atunci când toți oamenii, dar absolut toți, vor fi ”Sf.Duh Zero”. Când vor fi cu toții ticăloși. Corupți. Ultra-individualiști. Când vor fi complet izolați unii de alții, devenind simple accesorii ale propriilor device-uri. Zero empatie, zero suflet. Oricum, despre empatie, părerea mea umilă și personală, e că nu există. E doar un cuvânt inventat pentru o noțiune abstractă. Ceea ce numim noi, empatie, e de fapt o salată la friptură, e garnitura care ne ajută să ne mâncăm între noi, mai ușor. Să nu ne stea aproapele în gât, cum s-ar zice.

      Apocalipsa nu va fi o furtună, sau un cutremur. Nu va ploua cu smoală topită și sânge. Nu vor ieși morții din pământ. Nu va fi un eveniment fizic, violent, ci gradual. Putem presupune, fără să greșim prea mult, că a început deja. Și câștigă teren în fiecare zi. Nu pentru că e dibace, sau puternică, ori deșteaptă. Ci pentru că suntem noi, suficient de proști. Și se va termina în momentul în care toți oamenii se vor prăbuși în propriul vid interior. Iar atunci, va fi din nou beznă  absolută și infinită.

      De asta zic, atât timp cât încă mai pîlpîie un foculeț la inimioara unui prost, Iubirea va ține tot Universul laolaltă. Și uite-așa, un foculeț se face două. Două, pun de-un incendiu. Incendiul distruge Grădina, dărîmă zidurile și purifică tot Pământul. Din nou. 

     Sau ceva de genul ăsta. Oricum, ceva frumos. E clar că n-am înțeles nimic nici anul acesta. Lăsând vrăjeala la o parte, Paștele, Învierea și toate sărbătorile astea, pentru mine, înseamnă un singur lucru: că-mi vine băiatul acasă câteva zile.

       Apoi am făcut două poze și am plecat acasă, că ne era deja un pic frig și un pic foame.

De la sifoane la iPhoane

      

 

sursa foto ziarul LIBERTATEA 18.11.2014

    Am reușit să călătoresc în timp! Deocamdată, doar în viitor. Pe viitor, sper să reușesc să călătoresc și în trecut. Adică să mă duc în viitor pînă la momentul în care descopăr cum să fac să călătoresc în trecut. 

     Ce să zic, e fain să călătorești în timp, dar nu e ca în filme. Nu. E mult mai greu. E greu pentru că îți trebuie multă răbdare. Să zicem că vrei să călătorești în viitor o oră. Ok, nu poți să apeși pe un buton și pac! te trezești acolo. Trebuie să îți iei niște măsuri de siguranță, în primul rând. Dacă peste o oră plouă? Dacă îți va fi foame? Dacă nu va fi internet? Trebuie să te pregătești un pic. După ce te-ai pregătit, aștepți. O oră. De asta îți trebuie răbdare. Practic, ca să călătorești în viitor o oră, îți ia vreo două ore. Ei bine, iată, mie mi-a luat doar 34 de ani, ca să călătoresc în viitor 20 de ani! Acum sunt aici și am câteva întrebări, ca să vedem dacă ”s-a meritat”:

    Se mai face șpriț cu sifon? Ați mai dat peste vreo sticlă cu bere în care a fost ulei? Nici nu știți ce-ați pierdut.

     Apropo de șpriț și bere, se mai stă la terasă, la taclale, câte 12-16 ore? Mai ”stinge” cineva, cu bere? Nici măcar cei care au pus ”sting” în fasting? 

      La ce întrebare, chelnerul răspundea ”nu servim înainte de ora 10,00”? Pont: nu era vorba de micul-dejun.

    Măi familiilor, care sunteți voi frumoase, mai mergeți duminica, la o înghețată sau la o prăjitură, în oraș? Un suc de la dozator? O fotografie horror la minut, cu animale împăiate, mâncate de molii și roase de timp? O gogoașă rufoasă, uleioasă, un pic crudă la interior, dar crud de fierbinte?...

     Poate că e adevărat că jumătate din wc-urile din România (taolete, cum se mai spune) sunt în fundul curții, dar ați uitat că, pe vremea când americanii făceau pe ei de frica extratereștrilor răpitori, noi, când prindeam un OZN liber,  făceam pipi în el! Sincer să fiu, ne era și nouă un pic frică, să nu avem o întâlnire de gradul III cu paznicul de la Orășelul Copiilor.

      Mai are cineva adidași turcești, supercolorați, cu șireturi fistichii, incandescente? Dacă nu i-ați purtat, îi mai aveți. Că nu erau de purtat. Dar blugi Levis din bazar? Bluze sport cu imprimeuri cauciucate sau geci cerate cu compartiment pentru glugă, cu fermoar? Se mai poartă leocoplastul roz-purcel lipit pe talpa cizmuliței, cu rol antiderapant?

     Știe cineva ce înseamnă ”matricolă cu elastic”? Dar ”cărți la pachet”? Sau numerele de înmatriculare care începeau cu ”1-B-XXX” și cu ”12-B-XXX”? Pentru care motiv, fetele plimbate în mașini cu numere ”12-B”,  erau poreclite ”Arabela”?

    Mai există semințe la cornet? Mai dă cineva bipuri, ca să fie sunat înapoi? Sau, mai bine, mai știe cineva numerele de telefon, pe de rost? Măcar ale familiei.

   Se mai pune ”săpunul străin”, cu ambalajul desfăcut, între lenjeriile de pat apretate? Levențica în dulapul cu haine de iarnă? Mai bateți persanele? Ligheanul alb-albastru, adevărată arenă de luptă cu aluatul de cozonac, ce mai face? Tot cu smalțul sărit?

    Dacă nu sunt indiscret, v-ați mai aplicat ventuze? Parcă văd cum se flambau și se lipeau de piele, încă arzând. Era ceva, un pic șamanic, acolo. 

    Mai cumpără cineva timbre? Le mai colecționează? Unde-s clasoarele, unde-s pistoalele, unde-s colițele și plicurile de 5 lei, cu timbre neștampilate, emise de Poșta Română?

    Se mai uită cineva la Teleenciclopedia?

   Mai este cineva îndrăgostit? De ce întreb, pentru că fără dragoste în prezent, nu avem nici un viitor. Și încă nu putem călători în trecut.

Basmele Iepurașului portocaliu

   

     A fost odată ca niciodată. În dimineața unei zile de 26 iunie, de Ziua Tricolorului, o rățușcă roșie, o gâscuță galbenă și o veveriță albastră au intrat în barul ”Tricolorul”. Rățușca roșie a comandat un Bloody Mary, gâscuța galbenă o vodcă lemon, iar veverița albastră, un lichior curacao. Rățușca roșie a dat Bloody Mary peste cap, s-a dus la tonomat și a pus melodia ”Lady in red”. Gîscuța galbenă a dat vodca lemon peste cap, s-a dus la tonomat și a pus colindul ”Galbenă gutuie”. Veverița albastră a dat peste cap lichiorul curacao, s-a dus la tonomat și a pus hitul ”I`m blue da ba dee da ba daa”. Până aici, pure coincidențe. Pure, ca îngerii, nu pure ca de cartofi.

     Barmanul, intrigat de aparița celor trei, s-a prefăcut că spală niște pahare, fix în fața lor și le-a studiat discret, barmanește, cu intenția de a intra în vorbă. Astfel, a remarcat, printre alte lucruri, că stimatele cliente purtau, fiecare, la gât, câte un lanț argintiu de care atîrnau două litere aurii. Rățușca roșie avea o pereche de râuri, ”RR”, gâscuța galbenă, o pereche de geuri, ”GG”, iar veverița albastră poseda un dublu ve, ”VV”.

     Și mai intrigat, barmanul a deschis discuția:

 - Nu înțeleg...

 - Ce nu înțelegi? s-au îmburicat cele trei cliente într-un glas, pe un ton un pic pasiv-agresiv.

    Barmanul a arătat spre literele aurii:

 - ”RR” înseamnă ”Rățușca Roșie”, ”GG” înseamnă ”Gâscuța Galbenă”, clar, dar ”VV” nu înțeleg ce înseamnă. Veverițo, ai fost verde? De unde ”VV”?

     Toate trei l-au privit cu superioritate, sau barmanul le-a privit cu inferioritate, depinde cum privești.

 - Băi incultule, i-a răspuns veverița, ”VV” înseamnă ”Veverița de Voroneț”. Dar pentru că ne-ai servit frumos, ai de la mine un safir. Cu plăcere, hai sictir.

 

     Rățușca roșie i-a dăruit, la rândul ei, un rubin ”să mă pupi sub baldachin”, iar gâscuța galbenă, un chihlimbar, ”să-ți vezi trestia tot mai rar”. Bucuros, barmanul și-a luat darurile și a trăit fericit cu partenerul său de culoare (poate prind o ecranizare pe Netflix), pînă pe 1 decembrie al aceluiași an. În dimineața de 1 decembrie, barmanul i-a propus partenerului său să-i țină locul la bar, în speranța că, fiind tot o sărbătoare națională, ba chiar cea mai importantă sărbătoare națională, vor veni mai multe animale colorate, care-l vor umple de pietre prețioase sau alte daruri valoroase. Se știe că animalele colorate nu vin de două ori cu daruri la același barman. Partenerul a acceptat.

     Seara, cei doi, s-au întâlnit la cină. Nerăbdător, barmanul și-a întrebat partenerul ce daruri a primit. Tăcut, trist, partenerul, s-a ridicat de la masă și a deschis, larg, geamul. Din grădina casei a năvălit un miros de vidanjă, imposibil de suportat.

- Dar ce s-a întâmplat, ce animale colorate au venit astăzi la bar?

- Doar unul, ”CC”: Cocoșul Căcăniu. Toată ziua am ascultat Marilyn Manson, ”This is the new shit”, iar acolo, în mijlocul grădinii e cadoul, grămada aia cu vârf.

     Și-am încălecat pe-o șa, pe un cal fuchsia.