Cartea Recordurilor, venim! Cel mai mic mic din lume!

Cel mai mic mic din lume,
imposibil de observat cu ochiul
liber. Cu pâine și muștar.

Asistăm de câțiva ani buni la eforturile stupide ale unor concetățeni de a pune istoria la masă, îmbiind-o, ba cu cel mai lung mic din lume, ba cu cea mai mare mâncare de varză,  sau cu cel mai mare număr real, întreg și pozitiv de sarmale.  În felul acesta, speră dânșii, că istoria-i va ține minte și le va face loc în paginile celei mai prestigioase cărți a tuturor timpurilor, celebra Guinness Book. Asta înseamnă, de fapt, să te pui, literalmente, cu burta pe carte!

    Pentru a-i motiva și mai grav  pe acești vânători de recorduri, ne-am gândit să-i informăm despre faptul că, recent, Guinness Book a intrat în Cartea Recordurilor, ca publicația cu cele mai multe superlative inutile din lume.

    Nici anul acesta, ziua națională n-a scăpat de acest David Goliat, micul-gigant. Auzind noi, că se pregătește, undeva, pe la Oradea, cel mare mic din lume, ne-a pornit, așa, din suflet, din ficat, din tot colesterolul, un sentiment patriotic, fierbinte ca ziua de 1 Decembrie. Acest sentiment ne-a dat imboldul de a pregăti, la rândul nostru, un cadou reprezentativ pentru țara în care ne-am născut. Un cadou care însumează, zicem noi, ultimii 30 de ani de realizări: cel mai mic mic din lume. E atât de mic, încât nu-l poți vedea fără microscop. Micu' lu' Nicu. Pe scurt, NIMICU.

    Veți zice că e foarte puțin. Ca mic, da. Dar ca potențial subiect pentru Cartea Recordurilor, e mai important decât o sută de autostrăzi sau spitale. De astea are toată lumea, ce mare șmecherie. Nouă, însă, ne place să fim în cărți-Guinness Book, Facebook- și  nu avem nevoie de toate prostiile astea pe care încearcă Occidentul să ni le bage pe gât, ci doar de pâine și mici. Circul vine de la sine. Scuzați dacă ne-a sărit un pic, muștarul, pe marginea farfuriei. E pentru/din cauza ni-micului din farfurie. Închei, ca orice bun român, cu urarea tradițională de 1 Decembrie: La mulți ani, ProTV!

   

ICOANA, uneori

  
        Recunosc că religia nu-i punctul meu forte, iar subiectele derivate, sau care au legătură cu universul credinței nu-mi sunt foarte apropiate. Însă mă uitam zilele trecute la o icoană pe care a cumpărat-o soția mea, cu ocazia sărbătorii Sfintei Parascheva...
         De cele mai multe ori, icoana e ATM-ul lui Dumnezeu pe pământ. Pentru marea majoritate a ”credincioșilor”, icoana e un fel de bancomat divin în care bagi o rugăciune, ca pe un card (toate au același PIN, format din 4 litere: ”AMIN”) și scoți sănătate, bani, note bune la examene, succes în afaceri, un vot favorabil împotriva ridicării imunității (aici trebuie și 50-70 ml de mir pur, original, de la Muntele Athos), un scor bun pentru echipa de fotbal favorită etc.
       În general, rugămințile/rugăciunile rămân fără răspuns. Nu se întâmplă nimic. În aceste cazuri, ar trebui ca, după ce termini rugăciunea și pupi icoana, pe ecranul ”bancomatului” să apară afișat, cu roșu, următorul mesaj: ”Credință insuficientă”. Ar fi tare. Asta înseamnă că, la GodBank, contul tău e gol. Poate e chiar pe minus. E simplu: câtă credință depui, atâta miracol ridici.

        Atunci, utilizatorul icoanei se supără. Se supără pe Dumnezeu, pe sfinți, pe icoană. Se supără pe ”șarlatanii” care i-au vândut icoana: ” - Cred că m-au păcălit șarlatanii ăia când mi-au zis că e sfințită chiar de părintele Arsenie Boca!”. Se supără pe alți oameni, pe guvern, pe primari, pe conspirațiile mondiale, pe ăia de la televizor...pe toată lumea. Numai cu ei înșiși n-au nici o problemă. Ei n-au greșit cu nimic. Ba dimpotrivă. S-au prezentat la toate hramurile, la data stabilită-n calendarul ortodox. Au stat la toate cozile, la toate moaștele. S-au prăvălit în pelerinaj asupra tuturor sfinților, care, morți fiind, nu s-au mai putut apăra de rafalele de pupături pline de iubire și evlavie. Au ținut toate posturile, nu ca alții, care au zis că țin post, dar lăsați că știm noi.Și nimic.
      Unde greşesc ei? Acolo unde greşesc majoritatea oamenilor: aşteaptă ca salvarea să vină din exterior. E mult mai comod să cerșești decât să muncești. Pe undeva, am senzația că s-a înțeles greșit  că poți face oricâte tâmpenii, iar atunci când obosești și vrei să faci o pauză, ai la îndemână un buton de reset: căința. Te căiești și Cineva coboară de Undeva și-ți rezolvă problemele. Nu așa funcționează.
       Adevărul e dur: icoanele nu fac minuni. Poate că pe unele le mai apucă plânsul, uneori, când văd cu ce proști au de-a face și cât de mulți sunt. Însă obiectele nu fac minuni, popii nu fac minuni, nici măcar doctorii nu fac minuni, doar asistă, uneori, la ele.
       Credința face minuni.
Poți să spui 1000 de rugăciuni, dacă doar le reciți, sunt vorbe goale. O singură rugăciune în care crezi, e un miracol. Mulți spun că nu pot crede fără să cerceteze, fără nici o dovadă. Ok, trecem peste asta. Dar în tine poți să crezi? Hai, că nu eşti un concept abstract, eşti cât se poate de concret, de viu. Ştii de ce eşti în stare cu adevărat? Știi cine ești, de fapt? Începe cu tine. Oricum, dacă nu crezi în tine, nu poți crede în nimic altceva.
   
       Pentru că, uneori, în taină, icoana e o sită. E o sită pentru suflet, pentru sine. Dacă ești în stare să te rogi, sufletul tău va trece, iar în sită vor rămâne toate gândurile despre care știi că-s ispite, vor rămâne vanitatea, orgoliul, ura, egoismul, prejudecățile, temerile și dorințele deșarte. Într-un cuvânt, toate impuritățile care te împiedică să trăiești. Par vorbe mari, dar nu-i o prostie ce zic. Știința și religia se întâlnesc tot mai des în ultima vreme și cad de acord pe tot mai multe subiecte. Mai ales fizica cuantică. Iar sora rugăciunii,  meditația (nu aia care face să leviteze Cartea Funciară a Municipiului Sibiu), mai bine zis beneficiile ei (iarăși, nu mă refer la case mai mari...), au solide explicații în medicină, psihologie și alte științe respectabile.

        Nu-i simplu să te rogi, sunt anumite condiții de îndeplinit. La început n-o să-ți iasă, dar, exersând, cu suficientă răbdare și perseverență, vei reuși. Ai timp. Pentru asta, este timp. Căci, ce este, cu adevărat, timpul? Este data de expirare a icoanelor. Atunci când ultima icoană va expira, atunci când nici o icoană nu va mai însemna nimic, timpul nostru va fi trecut și noi odată cu el.
        Însă, dacă te rogi cu adevărat, nu știu dacă vei avea sufletul pur, curat și nemuritor, dar strădania ta sinceră, va pune lucrurile într-o perspectivă ceva mai suportabilă.

O expresie care nu mi-a plăcut

      Suntem în perioada pre-Leru-i-Leristă a anului, conștienți - unii -de iminenta venire a iernii, cu alaiul ei de tradiții și obiceiuri americănești, așa că strângem din dinți furtunul de la damigeană, tragem resemnați aer în piept pînă vine tulburel pe țeavă și mergem înainte. Nimic nu ne mai sperie, nimic nu ne doboară, acum avem chitară liberală. Totuși, de ce plâng chitarele? Pentru că le-au înlocuit tromboanele: anul acesta, spre disperarea lui Hrușcă și a lui Ștefan Bănică Jr., o anumită categorie de colindători au furat startul. Atenție, cum citiți: ”startul”, cu ”r” !

       Paradoxal, deși mai toți colindătorii sunt plecați cu sorcova, se colindă pe rupte. Se urează, se urăște, se pleznește din bici pe lângă boi, nu chiar pe lângă toți, doar pe lângă cei necesari formării unei anumite majorități în turmă. Cine e cu capra e trimis să plimbe ursul, dar ursul, păcălit de vulpoi, nu prea are coadă.
       Din tot acest folclor de campanie, am cules toamna pe târziu, după orele 21, din grădina năpădită de talk-showuri a TVR-ului, o expresie care nu mi-a plăcut. O buruiană otrăvitoare. Nu are nici o importanță cine ne-a servit-o în prime time, sau pe cine ar fi trebuit să otrăvească. Oricum, e răspândită în toată societatea românească, mândră ca ambrozia.

      Iată ce s-a spus, la oră de maximă audiență, pe post național, comparând doi candidați la președinție :
      ”Dacă cutare a furat de la copii, atunci cutărescu va fura de la persoane cu dizabilități”.

       Scuipați și clătiți. Apoi lămuriți-mă și pe mine: de unde e ideea asta, că e mai ok să furi de la copii decât de la persoane cu dizabilități?! Și în general, de ce e mai în regulă să furi de la o anumită categorie de oameni, decât de la alții? Alo, consiliul împotriva discriminării, sau cum te-o mai chema, vezi că în fața fărădelegii suntem toți egali!  Păi cum vine asta, dacă furi de la handicapați te tăiem, dar dacă furi de la copii...băi, e nasol, dar se mai poate discuta. Aaa, dacă furi de la adulți, deja stăm la o cafea. Nu mai zic, dacă furi de la bogați, ești Robin Glugă, te dau ăștia la Știrile Sportive, la PROTV. Putem merge și mai departe pe logica asta: e mai corect să furi de la o persoană juridică decât de la o persoană fizică? E mai justificat furtul de la stat decât cel de la privat? Și tot așa. La urma urmei, nu ni s-a repetat, timp de 50 de ani, că proprietatea de stat e a poporului, adică a tuturor și a nimănui? 

    Pe scurt, de când e ok să FURI, punct? 

     Dintotdeauna, se pare. Cunoașteți următoarele tâmpenii:
       ”- Uite, ăla a furat o găină și-i dă 5 ani, iar lu' ăla care a furat o țară întreagă, îi dă cu suspendare!”, sau
       ”- uite, săracele băbuțe care vând pătrunjel și găini vopsite, pe bordură, lângă piață, ce le mai prigonește poliția, în loc să-i aresteze pe hoții ăia mari!”.

     Judecata e comparativă, contextuală. Nu se ia act de fapta în sine, ci se măsoară gradul ei, pe o scară de ”temperaturi” a infracțiunilor. Furtul, este astfel, legitimat. Dacă nu furi mult și furi de la cine trebuie, e ok. Problema e că acești termeni sunt relativi. Ce înseamnă ”puțin”? Ce înseamnă ”mult”? De la cine avem voie să furăm și de la cine nu? Faptul că ”ăla a furat o țară și scapă” nu înseamnă că trebuie să-l eliberez pe cel ce fură o găină, ba poate să-i mai dau și vreun ou, ca premiu, că nu a furat mai mult! Sau, dacă interlopi  notorii trimit polițiștii să le cumpere țigări, asta nu înseamnă că babele cu pătrunjel de pe trotuar au intrat, automat, în legalitate iar găinile vopsite nu sunt decât o chestiune de nuanță. Nu. Asta înseamnă doar corupție și incompetență. Faptele ilegale trebuie pedepsite. Bineînțeles, în funcție de gravitate, dar pornind de la un minim și ajungând la un maxim, nu invers. Dacă găinarului i-am dat 5 ani, celui cu ”o țară”, îi dau 50 de ani. Pe viață. Și ceva.

       Este, însă, în firea omului să considere legea un fel de gumă de mestecat pe care o poți întinde oricât, cu condiția să nu se rupă. Și tot ca guma, e bună cât e dulce. Cât imi face MIE bine. Rostul legii e ca nimeni să nu fure de la mine, invers e abuz. Insinuarea în normal a ”regulilor tot mai ajustate” începe cu fapte mărunte: o hârtie aruncată pe jos, traversatul pe roșu, fumatul în locuri nepermise etc. Există și un proverb notoriu care ne avertizează despre escaladarea fenomenului infracțional dacă nu e stârpit din fașă: ”Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou”. O infracțiune de proporții nu justifică o infracțiune mică. Nu poți spune ”cine nu fură azi un bou, mâine poate fura un ou.” Însă o infracțiune mică poate fi prima treaptă a scării spre beciul cu cadavre.
        Poate că azi ți se pare ok că ai furat un ou, nu-i nimic. Se poate trăi fără un ou. Ba chiar fără amândouă, ar spune unii care altădată își invitau dujmanii să le numere. Poți fura zilnic câte un ou, totul e să nu te lăcomești și să râvnești la un bou. Iar dacă, într-o zi, oul nu te-a mai satisfăcut, dacă te omoară rutina și-ți lipsește adrenalina, asta e. Fură boul. Încă nu e totul pierdut. Dacă plătești bine, dacă ești băiat de înțeles, dacă ești tovarăș cu cine trebuie și dai câteva pomeni la prostime, mai avem pregătit un proverb și pentru situații de genul acesta: ”hoțul neprins e negustor cinstit”. Chiar dacă toată lumea știe că ești hoț. Și chiar dacă ești prins.

         Oricum, dacă astea au ajuns să fie opțiunile noastre de vot, pot să vă prezint un plan de redresare rapidă a situației, în patru puncte. Mai exact, puncte de frontieră: Săcuieni, Borș, Nădlac, Salonta. Drum bun și cale bătută, nu uitați să vă luați umbrele și impermeabile. Mai sunt unii politicieni care, din când în când, la câte o băută, se pișă pe diaspora.

       

S.O.S. aromele toamnei!

    Mi-am cumpărat zilele trecute, de la market, un borcan cu zacuscă. Eticheta principală striga, de pe raft, cu litere mari, ”Zacuscă cu Ciuperci!”. Apoi, eticheta de pe spatele borcanului, șoptea, cu litere mici: ”ciuperci 5%”. La un borcan de 300 grame, asta înseamnă vreo 10-15 grame de ciuperci. Adică maximum o ciupercă medie, spre mică. Cum ar fi să scrie pe etichetă ”Zacuscă cu Ciupercă”? Ar fi cinstit, dar cu oarece conotații micotoxinice.
    Ironia soartei constă în faptul că primul meu borcan cu zacuscă artificială mi s-a întâmplat toamna, când taman se face zacusca reală. Să-mi fie rușine: mă așteaptă cuminți, pe rafturi, borcănașele cu zacuscă premium, la maică-mea în cămară, iar eu bag chimicale din comerț! Sunt un fel de Hugh Grant al zacuscăi, if you know what i mean. 
     Oricât de masochist ar părea gestul meu, motivul pentru care am cumpărat acel borcan, a fost foamea. Produsul a funcționat de cum l-am desfăcut. Nu numai că mi-am potolit foamea, dar mi-am potolit și mirosul, pentru o vreme. Alchimiștii care au preparat așa-zisa zacuscă, au respectat, întocmai, rețeta: gust maxim și miros zero. Au nimerit-o, însă au ținut foaia invers. Așa că a ieșit o pastă dubioasă cu gust zero și miros maxim. ”Miros”, în sensul de tomberon neridicat pe toată perioada verii, expus 100% la soare, la o temperatură medie de 30 grade Celsius. Cernobâl. Partea bună e că mi-a căzut părul din nas.  ”Are you a man? Do you have hair? Fight for you`re hair! „

      Aș minți dacă aș spune că asta a fost unica mea experiență culinară care a implicat preparate tradiționale, ”de casă”, produse industrial. E inutil să mai precizez că, de fiecare dată când timpul (mai exact lipsa acestuia)/lenea/comoditatea/foamea, sau chiar publicitatea, eventual eticheta unui produs, m-au convins să recurg la o gustare ”ca la mama acasă”, nu am înțeles la care mamă se referă, deoarece maică-mea, cu siguranță nu a crescut într-un laborator de chimie. Ironia soartei e că expresia respectivă, contrar efectului comercial scontat, face trimitere la mama lor, a conservatoriștilor și borcaniștilor cu tricolor la etichetă. Direct la mama lor. Imediat după ce scoți capacul și guști.

     Tragedia e că, așa cum o demonstrează prezența în cantități tot mai mari a unei diversități tot mai largi pe rafturile supermarketurilor, a produselor cu tradiție în bucătăria pe persoană fizică a românilor, aceste surogate ”home made”  cum se mai spune pe la țară, tind să înlocuiască originalele.  
      Tot mai multă lume, bineînțeles, lume născută după 1990, nu mai gătește în casă. Nu se mai deranjează pentru atâta lucru, când se poate găsi orice pohtă ai pohti, în magazin. Pentru ce atâta cheltuială, deranj, timp pierdut...și nici nu-ți iese ca ”aia, de firmă”. Ei nu înțeleg că asta e și ideea la mâncarea gătită, nu are nici o legătură cu aia fabricată.

      Îmi povestea cineva despre niște domnișoare din București, care, pur și simplu nu înțelegeau cum reușește, o provincială de-a noastră, din Iași, să facă cozonac, într-un apartament de bloc! Nu văzuseră niciodată cozonacul ieșind din cuptor, ci doar ieșind frumos ambalat, de pe banda rulantă, la casa de marcat. Cam așa m-aș mira și eu, cred, dacă un chinez m-ar cinsti cu un smartphone făcut de el în casă, weekendul trecut. Cică a făcut prea multe, le mai dă pe unde poate, restul le aruncă, ce să facă cu ele, oricum se învechește tehnologia.

    Pentru mine, gândul ăsta e de neconceput. Să dispară zacusca? Salata de vinete? Fasolea făcăluită, sarmalele, cozonacul, ghiveciul de legume, toată cămara copilăriei noastre?! Să se piardă pentru totdeauna gusturile și aromele de toamnă? Consider că așa ceva ar fi, pentru cei care știm ce înseamnă toate astea, o infirmitate. Pe lângă cât ne-a ucis tehnologia și consumerismul, ar mai muri o parte din noi. O parte foarte mișto, foarte de suflet, deși trece prin stomac. Vorba cântecului încă necompus: ”Cine n-are zacuscă-n stomac, are sufletul sărac”.
     De fapt, nu bunătățurile născute din melancolia anotimpurilor dispar, ci oamenii care știu să le facă. Legumele din care se meșterește zacusca, vor exista în continuare. Degeaba, însă.

    Mai tot timpul anului, sufletul mi-i plecat de acasă, se chinuie să trăiască, să nu dezamăgească, e agitat, obosit, se luptă, mai câștigă, mai pierde, nu are timp pentru el, nu are timp pentru viață. La fel și mintea mea, nu prea se împacă cu sufletul - unul spune una, alta spune alta - așa că pleacă pe drumul ei, uneori găsind ziua de mâine, alteori, ziua de mâine găsind-o pe ea...
    Așa că, toamna, pe scara blocului, în parcul din spate, ce mai, în tot cartierul, musai trebuie să miroasă a copturi și a prăjeli! Să se audă frunzele fâșcâind, regăsirile râzând, iubirile de-o vară plângând, damigenele bolborosind și copii jucând ascunsa sau mingea. Atunci mi-s sufletul și mintea acasă, împăcate una cu alta și amândouă cu lumea, ne plimbăm, mergem la film, viața e simplă și frumoasă, de la răsărit până la apus căci nu există amiază. Personal, nu cunosc vreo senzație, vreun sentiment mai bun, mai intim, de ”acasă”, decât zilele zacuschii, de toamnă. Astea trebuie trăite, nu se pot industrializa. Din păcate, nici nu se pot pune la borcan, pe iarnă.
    
                                                                                                                                                                                                                            

Maimuțe dulci ca-n București...

     Ieri, mi-a atras atenția o știre fabuloasă: o maimuță a scăpat din menajeria unui personaj controversat și și-a luat rația de libertate, aventurându-se, inconștientă, în jungla dâmbovițeană.
   
     Știam că următoarea mare etapă din istoria omenirii va începe în București. Era logic, era inevitabil.
     Logic, pentru că, altfel, ce rost ar mai fi avut existența acestei aglomerații urbane de prost-gust?
     Inevitabil, pentru că miticii sunt maneliști. Coborând pe scara evoluției speciilor, pe treapta imediat următoare celei pe care dă din buric manelistul, se leagănă, relaxată, maimuța.
      Maimuța care se plimbă liberă astăzi prin București nu e un animal sălbatic. E de fapt, un telespectator de reality-show și Taraf TV, metamorfozat, primul bucureștean de Tip Nou, capitalist, consumerist, produsul a 30 de ani de îndobitocire intensivă, de incultură și impostură. Totuși, acești ani ”de libertate” ar fi fost insuficienți pentru așa o „redevenire”, dacă nu ar fi apărut un catalizator neașteptat, dar extrem de eficient. Involuția acestui individ ar fi fost mult mai lentă, însă, lovitura de grație a  venit de la un pumn albastru cu degetul mare în sus, care l-a trimis pe homo consumeris direct de unde a venit. Evoluționistic, vorbind.

      Cu alte cuvinte, ne-am tâmpit în așa hal, încât Mama-Natură ne-a retrogradat. Ne-a smuls epoleții de ”sapiens” de pe umeri și ne-a înlocuit selfie-stickul cu o creangă de copac. Poate că e mai bine așa. Poate că vom fi mai fericiți ca maimuțe. Ca oameni n-am reușit altceva decât să ne autodistrugem. Atât ca specie, cât și individual. Fizic și psihic.
       Iar pe cei maimuțosceptici, vreau să-i asigur că nu pierdem nimic: maimuțele consumă alcool, ba chiar știu să-l producă! Natural, fără chimicale.

      Personal, când am auzit că jandarmii și polițaii se confruntă cu o redutabilă formă de inteligență, jucânsu-se de-a primatele şi vardiştii prin București (oare, care or fi vardiştii?...), am râs ca la una dintre cele mai bune glume. Chiar mă întrebam, zilele trecute, ce mai face Daniela Crudu? Iar când am auzit expresia ”maimuța din sectorul 5”, m-am gândit că e o expresie de-a dreptul ofensatoare. Ce-i drept, nu pentru toată lumea, dar, cel puțin, pentru un fost domn primar, ar putea fi.
     Apoi, am adormit și am visat. Iată visul meu:

      Se făcea că, la un moment dat, forțele de ordine au folosit-o ca momeală pe doamna Stanciu, de la Magic FM. Au auzit ei, de undeva, că maimuțelor le plac Lianele. În momentul în care a aflat acest lucru, soțul doamnei Liana Stanciu, Miță, de la Bere Gratis, se afla cu trupa, într-un turneu caritabil prin pușcăriile din țară, cântând pentru deținuți, sub sloganul ”Răcorim România”. Îngrijorat, a părăsit imedit scena și a venit în București. Pentru a evita o tragedie, a insistat până când soția sa a fost condusă acasă. ”Eu îmi asum destinul, dar biata maimuță nu are nici o vină!”, a declarat, cu ochii în lacrimi, Miță.

     Se mai făcea că doamna care a alertat inițial, autoritățile la 112 atunci când a observat că are în propria curte o maimuță străină, n-a spus întreaga poveste. Adevărul e că, în final, nu maimuța a fost adevărata ei problemă, ci Antonia, care, văzând imaginile din presă, s-a teleportat ca în reclamele alea penibile de la Vodafone și luat-o de păr pe biata femeie, că ce caută Alex Velea la ea în casă! Greu, tare, a fost convinsă că e vorba de o maimuță adevărată.

      Prin somn, auzeam televizorul. Realitatea se împletea cu visul. Am auzit astfel, că doamna Firea,  aflată într-o lăudabilă cruciadă împotriva ambroziei împreună cu nişte voluntari din Voluntari, și-ar fi exprimat grija ca nu cumva maimuțica să fie afectată de abominabila buruiană și să-i lăcrimeze ochii din cauza alergiei. Apoi, am aflat pe surse că cele mai mari temeri ale doamnei Gabi Firea s-au adeverit: maimuța e cu ochii în lacrimi. Ba chiar plânge de crapă blana pe ea. Cică s-ar fi îmbătat într-o cârciumă din Ferentari și l-ar fi pus pe un lăutar să-i cânte ”Cine mi-a-mpușcat primărița”. Gurile rele spun că, de fapt, doamna Firea s-a enervat când a aflat că maimuța a depășit-o în sondaje. Sondajele au fost făcute de Cabral, în emisiunea home-made, "Am întrebat 100 de maimuţe". Gurile bune încearcă să astupe gurile rele.

     Așa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor, un lucru bun se naște și din această tragedie: Stere Gulea a anunțat că acest episod din viață l-a inspirat să înceapă filmările la o nouă capodoperă universală, adaptare după Marin Preda, ”Moromaimuții”, cu Gigi Becali în rol principal. Ca să-l convingă, marele regizor i-a promis domnului Becali că va fi o tragedie antică a satului românesc, de strictă actualitate, în care el va avea un rol de zeu: Cimpan Zeu.

     Cât despre maimuța noastră, cu un CV care cuprinde Primăria Capitalei și o carieră de actor, singurul parcurs firesc ar fi să candideze la președinție. Un număr important de analiști politici, mai exact doi și-un sfert, apreciază că viitorul președinte e chintesența tuturor celorlalți președinți ai României: are școala lui Ceaușescu, frumusețea lui Băsescu, inteligența lui Constantinescu, discursul lui Iohannis și cu voia dumneavoastră, tinichelele legate de coadă ale lui Iliescu. Iar sloganul va fi unul pe cât de adevărat, pe atât de corect:
                               UN PREȘEDINTE PE CARE SĂ NE REPREZINTE!

     Cred că ar trebui să mă trezesc.

     

De ziua ta, Frănțico!

    

      Alaltăieri, o româncă (în franceză,”une gitane”),  Simona Halep, a câștigat Wimbledonul. Și nu cu oricine, ci cu imbatabila Serena Williams. Și nu oricum, ci făcând cel mai scurt meci din istoria prestigiosului turneu.
       Cu această ocazie, mulțumim, Charlie Hebdo, pentru caricatura de anul trecut, când Simona a câștigat celălalt turneu important, Roland-Garros: se pare că i-a purtat noroc! Anul acesta am așteptat din partea voastră o nouă caricatură, dar în zadar. N-ați produs nimic. Nici măcar dezgust, ca anul trecut. Apoi am înțeles: caricatura sunteți voi!
      Desigur, ni s-a explicat atunci că nimeni nu a vrut s-o jignească pe Simona. Sau poporul ei de țigani...  Dimpotrivă, prin acea lucrare de mare inspirație și execuție, domnul Felix, caricaturistul, a vrut, de fapt, să critice rasismul și xenofobia care bântuie ca o molimă, printre franțuji. Un fel de pestă franceză. Și într-o mare măsură, porcină. Din păcate, noi nu ne-am prins și ne-am supărat ca proștii, neînțelegând nimic. N-ai cu cine, bă, niște țărani, vorba reclamei. Totuși, degeaba, nu ne-am supărat noi. Charlie Hebdo nu a fost singurul organ de presă din Franța care a prezentat românii, generalizând, ca fiind rromi, cerșetori sau hoți. Au mai fost niște televiziuni, niște persoane publice...în fine.

      Însă, mai jignitoare decât mesajul în sine, mi se pare atitudinea cu care este transmis acest mesaj. Dacă mesajul poate fi compus la cerere, nu din convingere, dacă în spatele lui stau cifre de audiență sau voturi, atunci e clar că acest mesaj conține un neadevăr și comite o nedreptate. Poate fi combătut, demontat, corectat. Atitudinea însă, e involuntară. Atitudinea e sinceră. Atitudinea acestor francezi față de români în general, orice ar înțelege ei prin acest cuvânt, este una de amuzament ironic, superioritate absolută, nepăsare și dispreț. Asta SIMT ei, față de noi. ”Putem tipări orice”, par ei să spună, ”putem difuza orice”, românii sunt atât de babuinezi, încât nu știu să citească și nici televizoare n-au acolo, la ei, în junglă...

     Ce-i drept, discutând obiectiv, mâzgăleala aia nici n-a fost cine știe ce operă de artă. Ok, te-ai legat de Simona Halep, actualmente unicul simbol național, te-ai legat de noi toți, ne-ai făcut cerșetori și hoți de fier vechi. Dar unde-i bancul? Unde-i poanta? Unde-i inteligența? Personal, cred că dacă porcăria aia ar fi avut măcar un dram de umor, un strop de inteligență, românii ar fi trecut mai ușor peste ea, la noi umorul fiind un mare atenuator de circumstanțe. Exemplu: ei ne lasă să facem mișto de dânșii, noi îi lăsăm să ne fure și să-și bată joc de noi. Funcționează. De 30 de ani. C`est la vie, tujur parșâvă.
      Până la urmă, cea mai bună răzbunare e succesul. Așa că le mulțumim și le urăm, la cât mai multe caricaturi, reprezentând  victoriile Simonei în cele mai mari competiții! Chiar că nu ne supărăm. Simona, cu atât mai puțin.

      Și ca să fie clar că nu mai suntem ofticați, cu ocazia Zilei de 14 iulie, vrem să mulțumim Republicii și poporului francez pentru contribuția masivă și esențială, adusă la dezvoltarea omenirii: când spui Franța spui ”Pif et Hercule”, ”Rahan” și ”Vaillant”, spui Louis des Funes, Luc Besson, ”Cei trei Mușchetari” și Jean Michel Jarre. Nu mai spun de Catherine Deneuve, Isabelle Adjani și Sophie Marceau. Dacă le-am pomenit pe ele, trebuie să-i menționăm și pe ei: Alain Delon, Jean-Paul Belmondo, Jean Reno, Jean Gabin, Jean Constantin...(se pronunță ”constantăn”).
      Franța, îți mulțumim! Mersi.   

   Ți-am da și un cadou, dar momentan nu avem. Promitem însă, că imediat ce vom avea un nou Cioran, Ionesco, Brâncuși, Celibidache,... pe oricine va îndrăzni să spere că poate fi geniu în țara lui, vom face tot posibilul să-l alungăm din România, astfel încât să-l poți prelua tu, să-l faci Om și apoi să te mândrești cu el, prezentându-l lumii ca pe unul de-al tău, așa acum am făcut mereu și cum încă facem. Până atunci, însă, va trebui să te mulțumești doar cu profitul uriaș al uzinei Dacia-Renault.

    Hai, înc-o dată la mulți ani, bizou-bizou, je te pup și mă duc să-mi fac bagajul, că vine vacanța cu trenul din Franța!
     
P.S. - și nici nu mi-a plăcut, în școală, limba franceză!

Vorba neamțului: Bahn, la Bahn trage!

      

       După cum povesteam  în articolul trecut, prima impresie, după ce am descălecat în Munchen de pe caii-putere care ne-au adus de la aeroport, a fost că ne aflăm într-un blând târg din Moldova, unul care încă mai păstrează pe străzile sale, parfumul florilor de tei. Cu tot cu teii aferenți, bineînțeles.
      Se lăsase deja întunericul. Târâind trolerele nemțește, adică fiecare pe al lui, mărșăluiam spre cazare, cu cântec înainte:
 ”Locuința mea de vară e-n altă țară,/Acolo-aș vrea să zbor / Să mă lupt cu halbe grele,/Beat de bere / Să fiu spaima wurștilor!...”. Și încă nu băusem nimic. Dar ce-ați fi vrut să cântăm? Dragostea din tei?     

Locuința noastră pentru o săptămână de vară în altă țară a fost un apartament cu 2 camere într-un bloc vechi, de dinaintea celui de-al doilea război mondial, cu 4 etaje, fără balcon, cu bucătărie clasică, separată, nu deschisă. Cu tot cu hol și o debara, însumând cam 60 mp. Camerele și bucătăria, într-adevăr, mari. Baia, normală, cu duș, fără cadă. Geamuri mari, tavanul înalt, așa cum am văzut și la Iași, în anumite blocuri vechi. Din cauza înălțimii camerelor, etajul 3, era, de fapt, etajul 4. Nu prea mi-a plăcut lipsa perdelelor sau a jaluzelelor, la nemții ăștia. Credeți-mă, nu-i nici o distracție, ba chiar e stânjenitor să vezi mai mult decât ți-ai propus.
      La liber, chiria pentru un apartament într-un asemenea bloc, situat într-o zonă relativ bine plasată, e de aproximativ 1600 eur/lună. Proprietarul acelui apartament, respectiv Biserica Romano-Catolică din Germania, îl închiriază angajaților cu o reducere de până la 50%. Angajații din cadrul Bisericii lucrează și pentru administrația publică locală. În Germania, Biserica primește bani de la stat, dar în cadrul unui parteneriat. Statul subvenționează sau acordă reduceri/scutiri de taxe Bisericii, cu condiția ca aceasta să preia partea socială a administrației publice. Protecție socială, protecția copilului etc. Să muncească pe bune, cum s-ar spune.

     Vă amintiți, cu ocazia vizitei Papei, cum a mulțumit Preafericitul nostru Bisericii Romano-Catolice, soră și prietenă, pentru faptul că a pus la dispoziția preoților ortodocși școliți și plecați din România, niscaiva lăcașe de cult, pentru a-și face meseria în condiții ortodoxe? În naivitatea mea, am crezut că vreun popă romano-catolic a stat și s-a uitat el, așa, cu creștinească milă la confratele său ortodox cum încerca ăla să țină slujba de duminică dimineața într-o miercuri seara, că numai atunci era liberă sala de sport, s-a îndurat și i-a dat moca cheile de la vreo biserică mai veche, pe sistemul „ai grijă de ea și ea va avea grijă de tine. Să n-o zgârii!”. Nu-i chiar așa. Pentru locașurile respective, preoții plecați la mai bine, plătesc chirie.Vorba aia, frate-frate, dar biserica-i pe bani! Amin.

Din bombardamente și război iscat-am utilități și blocuri noi

     Revenind la cazare, trebuie spus că blocul în care am stat, e printre puținele rămase întregi după bombardamentele aliaților,  scăpând cu doar câteva ”cicatrici” provocate de schije și ricoșeuri, încă vizibile. S-ar putea numi ”Blocul cu noroc”, dacă ne gândim că asupra Munchenului s-au desfășurat, spre sfârșitul celui de-al 2-lea Război Mondial, nu mai puțin de 74 de raiduri aeriene care au ucis 6632 oameni și au rănit încă 15800. Centrul istoric al orașului a fost distrus în proporție de 90%. E șocant, deoarece văzându-l azi, n-ai zice!..
      În prima seară n-am făcut nimic deosebit, mai ales că ajunsesem târziu din cauza Blue Air-ului. Așa că am gustat, repede vreo 4-5 sortimente de bere bavareză și ne-am culcat, că a doua zi începea campania de invadare și cucerire. Planul era făcut, obiectivele marcate, harta - trasată. Gute nacht!
     Guten morgen! Ca să vizitezi Munchenul, cele mai proaste opțiuni pentru transport sunt ”mașina mică” sau Hop-in Hop-Off Tour, panărama aia de autobuz cu etaj, decopertat, care te plimbă pe la principalele puncte de atracție turistică, zic ei: uite castelu, uite nea Nelu, uite catedrala și-n turn cucuveaua, ein, țvai trai, hai, bagă loveaua! Când stai o zi-două, e o soluție, altfel nu. O altă regretabilă eroare ar fi să te înscrii la unul sau la mai multe Tour-uri tematice, inventate pentru a jupui turiștii. Au o grămadă de tururi cu ghid. De exemplu, un astfel de tur, se numește ”Munich Third Reich Tour”. Fain nume, foarte inspirat, vorbesc serios. Din păcate, doar numele. Costă vreo 16 euro de persoană și constă într-o plimbare de 3 ore, pe jos, prin centru, fix prin acele locuri pe care le vizitează toată lumea, în prima dimineață, la Munchen. Doar că, acum, afli de la ghid că pe aici au trecut, la vremea lor și niște naziști. Așa, și? Dacă mâine vor trece pe aici niște olteni, se va numi ”Munich Praz Tour”? Poate vor schimba și denumirea pieței centrale, celebra Marienplatz. Se va numi Marienpraz. Fiți siguri că prin aceste locuri ”speciale” veți mai trece de vreo 100 de ori în timpul șederii voastre în capitala Bavariei, în drum spre alte obiective turistice. N-aveți cum altfel: majoritatea acestora sunt grupate în centrul istoric al orașului. Că nu degeaba se numește ”Centru Istoric”!

      Ca să vizitezi Munchenul, cea mai bună opțiune este transportul public. Un tichet de grup (până la 5 persoane) pentru 6 zile, costă 48 euro. Este valabil pe toate liniile de metro, tren rapid suburban, tramvai și autobuz. Comparativ, o singură călătorie, într-o singură direcție, valabilă 3 ore, costă 2,90 euro/pers. Noi am ieșit cu 2 euro /pers./zi, valabil 24h/24, în orice direcție, cu orice mijloc de transport public. O mare economie de bani și timp. Te poți deplasa în orice direcție, oricând, cu mijlocul de transport cel mai convenabil. Nu mai stai să cauți un automat de bilete, să butonezi, să greșești...
      Ca să nu mai spunem -dar spunem, pentru că e important de știut- transportul public din Munchen și suburbiile sale e considerat unul dintre cele mai punctuale din lume. Nu s-a auzit aproape niciodată ca un vehicul să întârzie mai mult de un minut. Nici noi nu putem susține contrariul. N-am asistat la nicio întârziere. În fiecare stație, fie de metrou (U-Bahn), sau de tren suburban (S-Bahn), de tramvai sau de autobuz (simbolizate cu H), există un afișaj luminos care îți arată în câte minute sosește transportul. Nu greșește niciodată. Iar timpul maxim de așteptare pe care l-am înregistrat în săptămâna noastră de concediu, a fost de 6 minute. În general, nu se așteaptă mai mult de 2-3 minute. Și am mers un pic! Am rupt tramvaiul în două! Iar metroul în patru. Noi trei, ca familie, am economisit, folosind transportul urban, vreo 130 de euro cu ticketul ăsta de 6 zile. Dar, vorba lui Dabija, să nu vă-ngrijoreze grija, că până la final, tot am rămas fără bani.

    Cu patriotism local, raportez că stațiile noastre de tramvai sunt mult mai frumoase ca ale lor. Ale noastre sunt colorate, au norișori, rachetuțe, muzică, scaune de operă, sunt niște victorii zdrobitoare ale designului urban asupra monotoniei, ale noului asupra vechiului, ale frumosului asupra lipsei de inspirație. Ale lor sunt spartane: un acoperiș să nu te plouă, câteva scaune, dacă te lasă genunchii și o hartă să nu te rătăcești. Nu știu ce-o fi fost în capul lor, nu m-aș fi așteptat, la cât sunt ei de perfecționiști... să nu te ocupi tu, ditamai neamțul, măcar un pic, de aspectul acestor stații! Aveam alte pretenții.

    În loc să facă așteptarea mai plăcută, să-ți fie drag să stai în stație cu orele, ei au pus la punct transportul propriu-zis. Încerc să-i înțeleg: bănuiesc că au plecat de la premisa că stația de așteptare nu e o destinație. S-au gândit, zic eu, că nimeni nu vine cu familia să petreacă o duminică minunată în stația lui 7! Nimeni nu ar vrea să-și facă ziua de naștere sau să petreacă Revelionul în Cucu ori la Doi Băieți! Și pentru că n-au știut sau n-au vrut să facă așteptarea mai plăcută, au eliminat-o, pur și simplu. Așteptare, kaput! Iar banii pe care i-ar fi băgat în cosmetizarea stațiilor, i-au investit în confortul transportului.

    Ca să terminăm cu transportul public, mai notăm că amenda pentru bilet necompostat sau lipsă, e 60 eur. Nu-i o sumă îngrozitoare, dar nici de care să te lipsești fără regrete.
     Enervant de curate trenurile și tramvaile muncheneze! Nu foarte noi, dar foarte bine întreținute. Nu vă mai povestesc despre ele, pentru că, oricum, peste 20 de ani, le vom vedea în orașul nostru. Stric surpriza, spoiler alert, cum zic milenialii!
     Controlorii, nașii, cum s-ar zice, înțoliți la 4 ace, te abordează discret, cu un zâmbet complice care pare să zică: ”Știu că ai bilet, dar așa, doar ca să-mi fac meseria, fii drăguț și arată-mi-l...”
Șmecheri! Ca să te ia prin surprindere. Nu ca la noi, când trântește nașul ușa de la compartiment de sare din balamale și răcnește odată ca țignalul de pe locomotivă ”Biletele sau abonamentele la control!”, de știi că vine, cu trei vagoane înainte!
     Totuși, ceva lipsește: căldura umană. Vorbitul tare, în public. Nici măcar la telefon. Fiecare e cu treaba lui, nimeni nu vorbește cu nimeni, nici măcar în tren, pe distanțe un pic mai lungi. Pe scările rulante, dar nu numai, ca regulă generală, se circulă pe partea dreaptă. Ca să nu-i încurci pe cei care se grăbesc și vor să te depășescă. La un moment dat, pătruns de spiritul german, m-am certat cu mine însumi. Am vrut să mă autodepășesc, dar mi-am stat în cale. M-am împăcat la o halbă de bere.
Pe care am dat-o tot eu, bineînțeles! Dar hai, treacă de la mine...
   
     Ne povestea gazda noastră că la ei nu există rute de transport public blocate, sau suspendate din cauza unor lucrări, sau din alte motive, mai mult sau mai puțin obiective. Nu că nu-ar întâmpla lucrări sau diverse accidente. Însă, imediat, se reconfigurează traseul unui alt mijloc de transport, sau se suplimentează, astfel încât pasagerii de pe ruta cu probleme să fie preluați fără întârziere. E clar. Ăștia fac mișto de noi!

     

Daca tu n-ai fi existat...

   

      Am avut o discuție interesantă cu fiul meu, Toma. De regulă, când suntem numai noi doi în mașină, e tăcere. El se gândește la ale lui, iar eu mă gândesc la un subiect de discuție cu care să-i câștig interesul. Asta îmi aduce aminte de o glumiță:
- Hai să vorbim de-ale noastre.
- OK. A ta ce mai face?
      Căutând un subiect care să mă ajute să realizez o legătură tată-fiu, dar care să nu fie o chestie plictisitoare de parenting, sau mai rău, o cupă din înțelepciunea mea răsuflată și fierbinte (o desfăcusem dimineață și am uitat-o, peste zi, în mașină, la 40 de grade!),  mi-am adus aminte de trailerul unui film cu o idee foarte mișto. Chiar voiam să-i spun de filmul ăsta, la modul serios, nu doar așa, de dragul conversației.

     Și-i zic. Uite Toma ce-am văzut, e așa și cu așa, joacă cutărescu, e regizat de tipul ăla...în loc să se entuziasmeze, îl văd cum se umflă de indignare. ”- Tata, de filmul ăsta ți-am zis EU, zilele trecute, ți-am arătat și trailerul! De două ori!”. Săru`mâna, tanti Roza! Ce mai faceți?... bine? Mă bucur. Eu? Sunt superOK, totul e minunat...da`cine întreabă?...

     Dar nu despre debutul meu La Roza-n Vie voiam să vă povestesc, ci despre ideea filmului, care mi se pare faină și originală, până la proba contrarie: autorul pleacă de la premiza că nimeni n-a auzit de Beatles sau de muzica lor, înafară de un băiat. Ca și cum n-ar fi existat. Nu știu de ce, în trailer n-am găsit nici o explicație și nici nu cred că are vreo importanță. Se pare că lumea i-ar fi uitat, dar asta ar fi o explicație nesustenabilă, foarte ușor de demontat. Cum ziceam, haideți să depășim momentul de logică și să savurăm consecințele. Amărâtul preia repertoriul celebrilor băieți din Liverpool și devine megastar. Faină e și secvența din trailer în care Ed Sheeran îl sfătuiește pe Jack (eroul filmului) să schimbe titlul piesei ”Hey, Jude”, pe motiv că ar da mai cool ”Hey, Dude”...
     Totuși, filmul -pe care nu l-am văzut, dar, iată, îl critic- nu ține cont de două condiții ale succesului: timpul și locul. Un factor important al succesului, dar ce zic eu important, uriaș, îl constituie momentul în care artistul își expune creația. Epoca, deceniul, vremurile. Oricât de talentat ar fi omul, oricât de valoroasă ar fi opera sa, dacă nu e lansată la momentul oportun, poate fi ignorată, sau mai rău, autorul poate fi decapitat, ars pe rug sau crucificat, în funcție de locul lansării. Cei doi factori, timpul și locul sunt valabili și pentru operele științifice, nu numai pentru cele artistice. Dacă nu mă credeți, întrebați-i, când îi veți întâlni, pe Giordano Bruno sau pe Galileo Galilei.

      Dar dacă am duce ideea asta în zona literaturii? O putem duce în orice zonă a artelor sau a științelor. Să zicem că lumea a uitat complet un mare autor. Care ar fi acela? Și pornind de aici, am început să batem câmpii cu toată grația de care dispunem. Primul care mi-a venit în minte a fost Dostoievsky. Oare cum ar reacționa lumea de azi la ”Crimă și pedeapsă”? Oare câți editori vor refuza ”porcăria asta”? Sau câți profesori de literatură care afirmă sus și tare că dacă n-ai citit Dostoievski, n-ai citit nimic, vor desființa cu argumentele lor docte un manuscris semnat de un debutant? Interesantă temă. Cu cât o dezvolți mai mult, tot atâtea ipoteze apar. Cât de perene și universal valabile sunt creațiile literare ale umanității? Dacă am relansa operele de bază ale literaturii universale din toate timpurile, astăzi, câte dintre ele ar mai rămâne în picioare? Câte dintre ele ar mai fi apreciate așa cum sunt astăzi?
      Dacă ai avea puterea de a rescrie opere ale literaturii universale, n-ai fi tentat, măcar un pic, să modifici textul? Sau mai mult, să modifici deznodământul? Romeo și Julieta să trăiască, să facă 6 copii, Romeo să devină alcoolic iar Julieta o balabustă de 120 de kile. Fii lui Moromete să-și facă trupă punk, ”The Morromets”. Harry Potter să moară la naștere. Otilia să-și vândă enigmele pentru un pictorial în Playboy. Ana Karenina nu se mai aruncă sub tren, se căsătorește cu un cap al mafiei ruse și-i aruncă sub tren pe toți ceilalți din carte. Raskolnikov n-o mai ucide pe babă, dimpotrivă, se împrietenește cu ea, o îngrijește (dramă modernă, cu mare succes printre românii din diaspora), iar baba îi lasă moștenire o avere fabuloasă. Asta vrea publicul. Asta se vinde. Secolul trecut mergeau dramele. Acum lumea vrea happy end.
     Poate că metoda asta de joacă ar relansa cititul printre tinerii de azi: ”dragi copii, pentru ora viitoare, porniți de la nuvela ”Moara cu noroc” de Ioan Slavici și-i rescrieți finalul, mult noroc! Să vedem în câte moduri neașteptate se poate termina povestea asta”. Ca să intre în joc, copii ar trebui să citească mai întâi, așa e?

     Am dus și mai departe ideea: dar BIBLIA? Dacă nu s-ar fi întâmplat nici o creștinare, nicicând, nicăieri? Dacă omenirea ar mai fi și azi, politeistă? Cum ar fi ca, la greci, să se mai poarte, încă, colecția Legendele Olimpului, cu Zeus cap de afiș, Atena, Afrodita etc, iar la noi să fie la putere zeii romani, gen Apollo, Marte, Mercurius, și nu în ultimul rând, Bacchus, se știe! Și să-nceapă unu` s-o facă pe-a Iisus. Să-și lase plete, barbă, să ia avionul până la Ierusalim și să reconstituie toată povestea. Să presupunem că are și ceva buget băiatu` și face toate minunile alea cu ajutorul unei echipe de experți în efecte speciale. Inclusiv Învierea. Ține toate discursurile de bază, mai puțin alea în care se proclamă regele iudeilor. Își face televiziune, canal de Youtube, blog, vlog etc. Pe scurt, tot ce s-a întâmplat acum 2000 de ani, să se întâmple azi? L-ar mai asculta lumea cu sufletul la gură? Ar mai inspira pe cineva să-l urmeze? Apoi apare cartea. Se distribuie gratuit la toți pochii. Cu dedicație scrisă personal de Jesus pe prima pagină. Cea mai mare carte a tuturor timpurilor. Piatra de temelie a lumii noastre, așa cum o știm noi. Cu variantă de audiobook în lectura unor actori celebri. Ar mai citi-o cineva dacă ar apare astăzi, fresh new?

     Toma m-a spart. Știți ce carte ar rescrie el, dacă nu ar fi existat? Și care ar avea succes garantat în ziua de azi, poate mai mare decât la lansare? Nu vă pierdeți timpul să ghiciți, că n-o să reușiți: MANIFESTUL PARTIDULUI COMUNIST. Ăla, al lui Marx și Engels. Best-seller garantat! Vorba lui Toma: ”...glumești? Păi numai să audă oamenii din ziua de azi de redistribuirea valorilor...”. Cred că are dreptate. Indiferent de timp și spațiu, ”să luăm de la bogați și să dăm la săraci” e un slogan mult mai mobilizator decât ”să-ți iubești aproapele”, iar revoluționara ”de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi” bate, de departe, creștinescul ”să întorci și celălalt obraz”. Poate că atunci, demult, în vremurile alea, creștinii au schimbat lumea, lăsându-se mâncați de lei. În ziua de azi, însă, lumea ar fi cea care i-ar schimba pe creștini, după ce ar fi devorați de euro sau de dolari.

    

Munchen, prima impresie

    

      Când ți-e foame, fericirea e o pâine.
Pe vremea lui Ceașcă eram foarte bogați în lipsuri. Ne lipseau de toate. Aceste ”de toate” puteau fi împărțite în două categorii: Fericire și Libertate.
      Fericirea nu era o noțiune abstractă. Fericirea era o sumă de lucruri. Toate aceste lucruri le aflam din revista Neckermann sau Quelle. Culmea eleganței era ”să fii îmbrăcat ca de pe Neckermann”. Nici Libertatea nu era o noțiune filozofică, însă, spre deosebire de Fericire, Libertatea, deși putea fi livrată pe suport material, era o idee, o stare de spirit, o îndrăzneală. În primul rând, însemna cultură. Muzică, cărți, filme. În al doilea rând, însemna lipsa consecințelor negative ca urmare a unor acțiuni și inițiative politice, sociale sau comerciale private, fie individuale, fie colective, cu excepția celor de natură infracțională. Adică să poți zice și să poți face, fără ca, imediat, să dispari la Canal sau la Sighet. Fericirea și Libertatea, așa cum le percepeam noi, atunci, erau graduale. Unele țări aveau mai mult, altele mai puțin, din acest pachet. Se mai întâmpla și pe la noi, din când în când, ceva Fericire, dar foarte rar și într-un grad foarte mic. În cele mai frecvente cazuri, era Fericire refuzată la export. Libertate, nu. Nu cred că se putea întâmpla, nu prea văd cum, era extrem de instabilă în contact cu comunismul. Până și Radio Europa Liberă s-a jucat cu ea și a sărit un pic în aer.
     Gradul de Fericire și Libertate creștea de la Est la Vest: la bulgari era un pic mai bine ca la noi. Aveau program la televizor, aveau țigări BT, mă rog,ce mai aveau ei acolo. La unguri era un grad mai ridicat de bine ca la bulgari, aveau cubul Rubik. Original!
     Însă culmea Fericirii și Libertății în Europa de Est s-a atins, fără îndoială, în Iugoslavia. Ăștia nu glumeau, direct de acolo veneau ceasurile electronice și revistele porno. Aveau și programe pentru adulți la televizor! Se făcea o bișniță puternică cu marfă din Iugoslavia.Cu toate fericirile și libertățile astea, de neconceput pentru o țară comunistă a anilor 80, Iugoslavia nu era, totuși, acel autentic ”afară - afară”.  Era tot un fel de  ”afară-înăuntru”, ca Ungaria. Era reală și tangibilă. Puteai spera, fără a fi considerat nebun, că, măcar odată, pe parcursul vieții, vei ajunge în Iugoslavia.
     Curat, 100% noțiunea de ”afară-afară”, o reprezenta RDG-ul. Oamenii care au fost în RDG erau, pentru noi, la vremea aceea, oameni modificați genetic. Superoameni. Faptul că au fost expuși la radioactivitatea capitalistă (deși țară comunistă în acte, Germania Democrată era 100% capitalistă, mai săracă, ce-i drept, dar, orișicât), le conferea o aură aparte. Dacă stăteai pe lângă ei, puteai spera să iei și tu un pic din vibrația bunăstării. RDG-ul era real, dar intangibil.

     RFG-ul era cu totul altceva. Era mitologic și intangibil, altă planetă. Absolutul. Acolo s-au născut, au crescut și trăiau Fericirea și Libertatea. Ce naiba, acolo erau Modern Talking, CC Catch, Sandra!!! Un tărâm magic populat cu zei și semizei în adidași de piele, originali, unde nu existau noțiuni ca ”risipă” sau ”economie”, un tărâm unde erau atâtea portocale, încât nemții își permiteau să facă suc din ele!...
     În fine, America și restul lumii nu exista. Erau la fel de reale ca tărâmurile din Games of Throne,  niște ficțiuni folosite în industria cinematografică.

     La noi era cel mai nasol. Oriunde, înafara României, Fericirea și Libertatea erau mai consistente.Vorbim de Europa, nu ne comparăm cu Africa. Poate doar în Albania să fi fost mai nasol, dar nu-s foarte sigur. În rest, oriunde, era măcar un pic mai bine, asta era percepția atunci, în anii 80. Până și-n Republica  Moldova era un pic-pic mai bine, erau sub URSS, vorba aia, dacă nu curge, pică. Bine, că până la urmă a picat URSS, asta e altceva. Problema e că așa gândim și azi, cu o singură deosebire: Zidul a căzut, distanța dintre ”noi” și ”ei” s-a micșorat, lumina s-a aprins, magia a dispărut. Între timp, am aflat că Fericirea și Libertatea nu sunt reale, sunt ca Moș Crăciun sau Moș Nicolaie: tot oamenii le dau viață. Am ajuns și noi societate de consum. Cum s-ar zice, am parcurs jumătate din drum: cheltuim la fel de mult ca și ”ei”, pe aceleași prostii ca ale lor, numai că ale noastre-s mai proaste. Rămâne să rezolvăm și partea a doua, aia cu câștigul. Iar vinovații pentru că ”noi” nu am ajuns în 30 de ani, dacă nu egali, măcar comparabili cu ”ei”, au rămas, bineînțeles, aceeași, dintotdeauna,”alții”: Statul, indiferent de poziția sa geometrică (paralel, perpendicular, intersectat etc), Europa, rușii, americanii, agenturili, comunismul, capitalismul, năvălirile popoarelor migratoare, poziția geografică a României etc. Niciodată noi. Noi nu putem greși, pentru că nu facem nimic! Logic, nu? Suntem ireproșabili: stăm în șlapi și-n pantaloni scurți de poliester, cu tricoul ridicat peste burtă, spargem semințe, băgăm aer în peturile de bere de 2,5 litri și așteptăm totul de la Stat și de la Alții. În consecință, dacă ceva merge rău, de vină sunt Statul și Alții. E bine și așa.

     Revista Neckermann nu mai apare de la 1 noiembrie 2009, dar paginile ei colorate încă mă fascinează. Deși Germania nu mai e o altă planetă, fiind dezmembrată și adusă pe Pământ bucată cu bucată, ca o mașină, de furăcioșii din anii 90, în subconștient, asta așteptam de la Munchen. Să-l pot privi cu ochi de copil și să transcend, în sfârșit, în lumea ”de dincolo”,o lume interzisă, fascinantă, orbitoare, pur și simplu să pășesc înăuntrul paginilor revistei Neckermann, să devin parte a acelei lumi perfecte, iar acea lume perfectă să-mi completeze toate lipsurile copilăriei. În seara sosirii noastre, când am coborât din mașina care ne-a adus de la aeroport, ne-am trezit pe un bulevard complet anonim, liniștit, umbrit de tei bătrâni, așa cum erau odată, pe bulevardul Ștefan cel Mare de la noi, din Iași. Parcă eram în Copou, pe undeva. Știam strada aia. Parcă am venit cu ea din România. Nu tu zgârie-nori, nu reclame luminoase, nimic din capitalismul strălucitor, vibrant, opulent și decadent la care visam fără speranță, în bezna înghețată a nesfârșitei nopți comuniste. Cam asta a fost prima impresie din Munchen.

M-am îndrăgostit un pic, de o nemțoaică

     Am cunoscut-o în concediu.

Chiar acesta a fost scopul concediului, s-o vizităm, așa că întâlnirea n-a fost întâmplătoare, în consecință nici surprinzătoare, dimpotrivă, am anticipat momentul acesta încă din ianuarie, de când am cumpărat biletele de avion. Am anticipat că ne vom întâlni, am schițat și un program de activități, am stabilit câteva obiective, dar n-am avut de unde să știu cum este ea, în realitate. Mă așteptam să fie rece, cu un aer de superioritate, fără multă poezie, practică, ordonată, tehnică, ușor plictisitoare. M-am înșelat. E caldă, primitoare, familiară, deloc plictisitoare și frumoasă ca-n povești, dacă îți faci timp și ai răbdare s-o descoperi. Ne-am despărțit cu greu de ea, pentru că nu sunt singurul din familie care am contractat un dor în plus la inimioară. Toți trei ne-am conectat sufletește la tot ce am trăit pe parcursul celor șapte zile de concediu, astfel încât, la plecare, avionul a decolat un pic mai dificil, din cauza inimilor noastre grele de dorul ei, al Bavariei! Ok, s-ar putea să fi avut și fundurile ceva mai grele decât la sosire, tot din cauza ei, că doar cârnații și covrigii și halbele alea de bere, de-un litru, nu le-am lăsat la vamă...

     Bayern, meine Liebe! Dezvăluită fiind, astfel, identitatea nemțoaicei din titlu, spre dezamăgirea celor care așteptau probabil, să fie vorba - așa cum ar fi fost firesc - despre C.C.Catch, dați-mi voie să fac o referire sau două cu privire la această excursie.

    

     Am zburat cu Aerul Albastru din Iași, direct la Munchen și înapoi. Cu ocazia asta am descoperit, înăuntrul meu, o grupare ultranaționalistă și extremistă: rinichii și vezica. Atât la dus cât și la întors, mi s-a ordonat de către această grupare nemiloasă să merg la toaletă fix deasupra Ungariei. Oare cum se zice in ungurește Rainman? În fine.
     Deși ne-am cumpărat biletele în ianuarie pentru luna iunie, au fost destul de scumpe, cam 800 lei/pers (dus-întors), deoarece discountul de early-booking e valabil doar pentru anumite perioade scurte de timp, de câteva zile, până la o săptămână. E gândit pentru city-break, probabil. Perioada de 7 zile vizată de noi, nu intra în această categorie.

      Despre Blue Air, numai de bine. E destul de ok, cu excepția câtorva mici probleme, specifice companiilor low-cost: întârzieri de mai bine de jumătate de oră atât la venire cât și la plecare; overbooking (bilete vândute fără acoperire, peste numărul de locuri din avion). Repartizarea locurilor, aiurea, ultimele din vârful cozii. ”Așa v-a repartizat calculatorul, eu nu mai pot face nimic, sunt trează de la ora 3 dimineața”, ne-a comunicat, tăios, tânăra de la ghișeul Blue Air. Prima parte a frazei a fost pur și simplu o declarație de rea-voință, sigur că ar fi putut face ceva dacă ar fi vrut, dar a doua parte...chiar, mă întreb la ce ar fi trebuit să ne folosească nouă, clienților Blue Air, altfel spus, fraierilor datorită cărora ea câștigă un salariu, informația referitoare la orele turelor în care se lucrează la această întreprindere? Ce ar fi trebuit să facem cu această informație? Să sunăm înainte de a veni la aeroport, să vedem dacă ne poate primi, dacă nu deranjăm?! Să renunțăm la vacanță și la banii plătiți pe biletele de avion ca să revenim în altă zi, o zi mai bună, în care s-o găsim odihnită, sătulă, spălată pe cap, satisfăcută sentimental, hidratată, în fine, netulburată de nici cel mai mic disconfort posibil ? Atunci poate s-ar fi comportat normal și și-ar fi făcut jobul pentru care e plătită?!
      Deranjant a fost și faptul că check-in-ul pentru zborurile înspre și dinspre Germania, nu se poate face online, ci numai la aeroport, cu 2-3 ore înaintea zborului. În consecință, cozi imense la ghișeu. E și o jmecherie aici: dacă s-ar face online, nu s-ar mai putea vinde mai multe bilete decât locuri. Porcării de-ale lor, așa sunt companiile low-cost, cel puțin pe la noi, companii care, deocamdată, se bucură de monopol și funcționează în regim de cartel, neavând o concurență reală. Deocamdată.

      Avionul pornește spre pista de decolare. Din păcate, traficul e blocat de un taxi pus pe avarie care-și așteaptă clientul, un SUV parcat aproape perpendicular pe pistă și o turmă de mistreți descurcăreți. Glumesc, bineînțeles, chiar, cum ar fi?.. Dar, la traficul din Iași, nu mai e mult, ascultați ce zic. Nu s-ar mira nimeni.
      Brusc, o stewardesă se duce la mijlocul avionului și începe să danseze fără muzică, pe un rap ciudat făcut de o altă stewardesă, ceva despre centuri, ieșiri de urgență și măști de oxigen. Fata e talentată, dar coregrafia e sub orice critică, părerea mea. Ce să zic, low-cost. Căpitanul preia legătura, se prezintă, atât în română, cât și în engleză: mister Lucian. Am vrut să mă prezint și eu, mister Nicu, dar am renunțat. Dacă s-ar fi prezentat toți pasagerii din avion, așa, ca la Alcolicii Anonimi, nu mai ajungeam nicăieri. Mister Lucian mormăie ceva în microfon, acoperit de zgomotul motoarelor. Disting câteva frânturi, se pare că ne  informează că la Munchen vremea e bună, e soare, că vom întârzia juma de oră și că pe parcursul zborului vom experimenta turbulențe. Toate informațiile cu același ton cald, optimist. Altul n-are. Îmi imaginez următorul anunț: ”Stimați pasageri vă vorbește căpitanul aeronavei, mister Lucian. Nu mai avem combustibil, un motor a cedat, așa că suntem în cădere liberă. Vremea la sol este excelentă, soare și o temperatură plăcută de 25 de grade. Ajungem în aproximativ 13 minute...” Ferească Dumnezeu! Încă zburăm. Avionul se înclină când la dreapta, când la stânga, coboară, urcă. Ocolim, frânăm, accelerăm. Concluzia e clară: nici în ceruri nu avem autostrăzi! Ne apropiem de destinație:  din avion se vede nivelul de trai din Germania...ba nu, sunt Alpii. Foarte frumoși, spectaculoși.

     Am aterizat. N-a aplaudat nimeni, toți își culegeau dinții de pe jos. Noi, cei din ultima linie, ne așteptam să coborâm printre primii, deoarece eram chiar la ușa din spatele avionului. Din păcate, ni s-a comunicat că Boeinguțul nostru s-a constipat și nu mai poate scoate nimic pe sub coadă, așa că i s-a fixat burduful (culoarul ăla ca un acordeon) la ușa din față ca să nu cădem pe asfalt, ca în filmele cu proști. A început forfoteala. Bagaje-n cap și coate-n burtă. Fiind primii de la coadă, ne zbăteam ca strămoșii noștri, înotătorii ăia mici și albi, care dau din codițe cu milioanele, să ajungem în față. Nu știu care-i sistemul de debarcare la spermatozoizi, dar sigur nu-i ca la low-cost!  Pentru că, dacă ar fi așa, nu s-ar naște decât piloți și stewardese...

     Ieșim, în sfârșit. Vine un autobuz și ne preia. Aeroportul din Munchen e cât județul Iași când e caniculă și se dilată. Noi am aterizat cam pe la Pașcani, iar terminalul la care trebuia să ne prezentăm, era cam pe la Lețcani. Am mers oleacă, multe curbe, cred că am ocolit pe la Strunga. În autobuz, o atmosferă tristă, apăsătoare: nu cerșește nimeni, nu se fură din buzunare, de manele, nici vorbă. Nu sunt biserici pe aeroport, așa că două babe își fac cruce când trecem pe lângă un hidrant. Ajungem la terminalul desemnat. Încep pupăturile: pupăm ușa. Totul închis, pustiu, obloanele trase. Un angajat al aeroportului care trecea întâmplător pe acolo, sesizează situația și-și folosește cardul pentru a deschide ușile. Năvălim pe scări. Acum suntem primii. Ajungem la poarta Germaniei, dar ca români ce ne aflăm, nu înscriem. Ne așezăm la o coadă pe trei rânduri, la corner.

     Sunt două tipuri de controale: biometrice, cu ajutorul scannerelor și clasice, efectuate de oameni. Mai exact, de 2 oameni. Care, cu timpul, se scanează și ei. Nu se grăbeau deloc, îi dürea-n pfeife. Și-a mai venit un elefant: British Airways. Echitabil: eram două avioane la doi oameni.
     Pentru cele biometrice trebuie musai să ai pașaport biometric sau carte de identitate nemțească. Scanezi documentul, apoi intri într-o cabină, ți se scanează fața și dacă ai față de Germania, intri, dacă nu, danke, ianke și-un catâr! Câțiva dintre noi încearcă să scaneze cărțile de identitate românești. Scanerul se înroșește de furie. Le zic să nu intre în cabine, că mi se pare că a început să miroasă a gaz. La cei cu documente corespunzătoare, însă, treaba mergea strună. Ce-i drept, coada noastră de dimensiuni comuniste (ca la portocale, de Crăciun), cam bloca accesul la cabinele biometrice, mai ceva ca zidul Berlinului! Apropo de Crăciun, am asistat și la o scenă biblică: un britanic, la costum, a ridicat vocea și pașaportul, până când, precum Moise, a despicat mulțimea în două și a trecut cu semenii săi -tot la costum- până pe malul celălalt, la porțile cu control pe bază de scanner. Mândri de fapta lor, și-au scanat pașapoartele. Țeapă! Scannerele s-au înroșit, refuzându-le accesul. Lumea a început să râdă și să zică ceva de Brexit.
     La un moment dat am crezut că cineva, în spatele meu, urmărește pe telefon sau pe laptop, un tutorial despre vreun soft, pe Youtube. M-am întors și am constatat surprins că, de fapt, era un indian adevărat, viu, în carne și oase și gel de păr, împreună cu nevastă-sa, care ne rugau, ținând pașapoartele ca pe niște cărticele de rugăciune, fix pe același ton cu conaționalii lor de pe net, să-i lăsăm să treacă spre punctul de control cu scanner. Am bălăngănit din cap și noi, politicoși și i-am ajutat să treacă de codălăul nostru mitologic. ”Tenkiu Săr, tenkiu vieri maci...”. Pentru o clipă m-am temut că vor începe să cânte, iar noi, toți cei din sala aia, vrăjiți, practic făra a ne mai putea controla, vom începe să dansăm sincron ca în filmele indiene. M-am temut de o rajkapoorizare.

Într-un final, bineînțeles că am trecut și noi. În urma noastră, un ”polizei” tuciuriu închidea ghișeele, lumina...Fuseserăm de câteva ori, primii. Dar, la finiș, am ajuns de fiecare dată, ultimii. Istoria noastră. Important e că am ajuns sănătoși, fără probleme, unde ne-am propus. La urma urmei, istoria nu e o competiție.Sau e?

”Game of Thrones” a lăsat tronul liber, la HBO. Începe urzeala succesorilor.

      Regina serialelor HBO, ”Game of Thrones” și-a dat obștescul sfârșit la vârsta de 8 sezoane (73 de episoade), lăsând liber tronul audiențelor. Producțiile care vor umple vidul de rating creat, trebuie să facă repede dezbaterea moștenirii, concurența nu iartă nici cea mai mică ezitare. Tot un fel de luptă pentru tron, însă mai puțin îndurătoare, mai inumană, deoarece e vorba de show-bizz.
      Pentru că există un firesc fenomen de migrație dinspre televiziunea clasică, tot mai puțin ofertantă, spre platformele de video streaming și pentru că tot mai mulți prieteni, amici, cunoscuți, rude, oameni, popor, telespectatori, îmi cer recomandări pentru showurile de pe aceste platforme, socot că sfârșitul legendarului ”Game of Thrones” e un bun prilej de a răspunde acestor trei persoane.

     Din start, ca să n-avem discuții, recomandările mele sunt strict subiective, nu țin cont nici de IMDb, nici de Rotten Tomatoes, audiențe, vânzări, popularitate sau părerea criticilor, singurul instrument folosit la măsurarea calității acestor producții este plictisometrul propriu: dacă mă plictisesc, showul e prost. Dacă nu mă plictisesc, e bun. Și încă ceva: dacă sunteți abonați la pachetul HBO, activați și HBO GO. Musai! Acolo găsiți tot ce rulează pe HBO România, fie că se cheamă HBO 2 sau 3, ori Cinemax 1 sau 2. Ca să vizionezi tot ceea ce merită văzut pe HBO, ar trebui să stai la TV non stop, să depinzi de orele lor de difuzare. Alternativa salvatoare, HBO GO îți permite să nu pierzi nimic, nici măcar timpul. De fapt, când zic HBO, mă gândesc la HBO GO, clar.

     Dar, înainte de toate, câteva lucruri despre acest HBO, ca să știm despre ce vorbim.
     Home Box Office (HBO) este un canal de televiziune prin cablu cu sediul central în New York. A fost înființat în 1972 de către un individ numit

Charles Dolan, care a propus pieței audiovizualului de atunci un canal TV cu abonament, care să prezinte filme și evenimente sportive fără enervantele pauze publicitare. Nu era 24/24, ci 9/24. Și folosea tehnica microundelor pentru difuzare. Te uitai la un film, pocneai și niște popcorn...
      Am căutat să vă prezint ceva colorat din istoria canalului HBO, dar s-a dovedit că existența acestuia e la fel de incoloră ca însuși genericul său. Cu toate astea, la început, HBO s-a numit...cum credeți? Tele-M ! Glumesc, evident. S-a numit ”The Green Channel”. Pe parcurs, ce-a fost verde s-a uscat, vorba cântecului, Mr. Dolan a plecat sau a fost ajutat să plece (n-are nici o importanță) și din una în alta, HBO aparține astăzi gigantului WarnerMedia, fiind ”coleg” de trust cu branduri ca TNT, CNN, Cartoon Network, DC, TCM și Warner Bros. Deși nu e chiar de anvergura unui Taraf TV sau Kanal D, HBO se descurcă binișor cu aproximativ 140 milioane abonati (sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/HBO), față de Netflix care are 148 milioane abonați (sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Netflix), deși a fost lansat cu 25 de ani mai târziu decât HBO, în 1997. Ajungem noi și la Netflix, nici o grijă.

     Aici, însă, încercăm să ștergem lacrima de pe obrazul fanilor GOT și să răspundem la întrebarea ”Și noi, acum, la ce să ne mai uităm ?”.  Căci dacă dragon nu e, nimic nu e! Fără zombilici cu ochi albaștri, moartea e pustiu...
      Nu-i chiar așa. Dintre titlurile pe care le puteți găsi acum pe platforma HBO GO, recomand:

* CHERNOBYL (2019)

    Catastrofa nucleară din 1986, prezentată atât de reușit la dimensiunile sale reale, încât alergi în bucătărie și mănânci sare iodată, cu polonicul. Nu cred că noi, cei din zonă, (de pe o rază de 1000 km din jurul centralei nucleare), am conștientizat vreodată la ce ne-am expus. Un fapt cert este, însă, că generația mea are tot mai puțini reprezentanți care trec de 55 de ani. Cancer. Vizionare plăcută!

* THE YOUNG POPE (2017)

    Un papă ateu, fumător, invizibil pentru public, primul papă american. un Jude Law absolut convingător. Vedeta miniseriei: Silvio Orlando, un cardinal - contabil șef care pare mercantil și meschin, așa cum îi șade bine unui membru al organizației condusă odinioară de famiglia Borgia. Dialoguri terapeutic de inteligente, un scenariu al naibii de bine scris (iartă-mă, Doamne!) în regia lui Paolo Sorrentino (La Grande Bellezza). Luați aminte la sezonul 1, că acuși începe sezonul 2: THE NEW POPE, pe genericul căruia apar și preafericitul John Malkovich, piosul Marilyn Manson și măicuța Sharon Stone. Doamne-ajută!

* EXTRAS (2005-2007) - the story of a man with small parts
 
   ”Small parts” nu se referă la dimensiunile penisului personajului principal, se referă la roluri, roluri mici, figurație, carevasăzică. Cu alte cuvinte, ”Extras”, adică ”Figuranții”. Dar nu figuranți în sensul de jmecheri care fac figuri, ci actorași de umplutură în filme mari...nu, când zic ”de umplutură”, nu înseamnă slabi, profesional vorbind, ci doar cu șanse slabe...NU! Nu-s retardați sau handicapați! O clipă, n-am vrut să zic asta...a ieșit ca naiba...uite ce e: vedeți Extras că e foarte amuzant, e cu Ricky Gervais! Cum adică ”cine e Ricky Gervais?”, că-nnebunesc!!!

*  OLIVE KITTERIDGE (2014)
    Vă doresc această miniserie de 4 filme, din toată inima! Serialul care te face să-ți suni profa de mate și să-i mărturisești cât de rău îți pare pentru tot și ce a insemnat dumneaei pentru tine... Iar după ce aburii serialului se vor risipi, să cauți și să găsești o cale de a trăi toată viața cu acel apel telefonic.

 
* TIN STAR (2017, 2 sezoane)

    Tradus cam liber ”Șeriful”, action-drama TIN STAR are la bază o rețetă deloc originală dar extrem de eficientă pentru a te ține în fața TV-ului sau monitorului, după preferințe. Tim Roth e în largul lui, poate fi bun, poate fi rău, poate fi cum vrea și cât vrea. Și vrea. Acțiune, suspans, femei goale, băutură, pistoale. Și peisaje superbe. Se zvonește că sezonul 3 se mută pe Amazon Prime.

* BIG LITTLE LIES (2017, 2 sezoane)

   Femeia te ridică, femeia te doboară, femeia îți dă viață și tot ea te omoară... problema e că aici, sunt patru femei! Miniserie, maximister! Distribuție de excepție, muzică faină, regie, costume, tăt-tăt-tăăăt! Numa` taci și uită-te!

* TRUE DETECTIVE (2014-2019)

   Primul sezon, cu Woody Harrelson și Matthew McConaughey, foarte-foarte tare! Sezonul 2, ceva mai slăbuț, dar tot foarte mișto. Iar sezonul 3, nu știu ce să spun, o fi Mahershala Ali ăsta, actor de Oscar, dar parcă și el se plictisea la filmări, așteptând să  se întâmple ceva în filmul ăsta. Avea o față plângăcioasă, de parcă ar fi fost diagnosticat cu constipație cronică, motiv pentru care s-a implicat în proiectul ăsta, că poate-i iese. Însă, în loc să-i iasă lui, le-a ieșit producătorilor.

* BOARDWALK EMPIRE (2010-2014, 5 sezoane)

   Steve Buscemi, Michael Shannon, Kelly Macdonald și alți actori mai mari și mai mici. Politicieni corupți, gangsteri de toate culorile, Atlantic City în anii `20 ai secolului ce tocmai a trecut, orgolii, ambiție, corupție, prohibiție. Producători executivi: Martin Scorsese (care a regizat episodul pilot și a stabilit ”lookul”, tonul și ritmul serialului) și Mark Wahlberg, care încă mai are bani din vânzarea de discuri și blugi cu fundul până la pământ, din ”zestrea” trupei Marky Mark &  the Funky Bunch.

* DEADLY CLASS (2019)
   Ai dat admitere la geografie și n-ai fost admis? Ți se pare că Știința și Ingineria Materialelor nu e facultate de viitor? La litere n-ai avut suficiente cifre ca să intri?...Nu intra în depresie! Îți vine să omori pe cineva? Ești candicatul ideal! Există studii superioare și pentru cei ca tine! 
    Deadly Class e o Academie a asasinilor de elită. Pe lângă Facultatea de Teologie, e singura instituție de învățământ superior care îți asigură un loc de muncă după absolvire. Și o pensionare rapidă pentru cine apucă.

* CATCH-22
   O dramedie despre absurditatea războiului. George Clooney, adorabil, ca într-un film al fraților Cohen. 

* WARRIOR (2019)

   În America anilor 1870 vine un chinez și le dă somn la toți. Așa s-a născut ”the american dream”.

*YEARS and YEARS (2019)
   ”URECHI și URECHI” l-ar traduce cineva, nu spui cine, că e mai mulți. Umor britanic, o viziune surprinzătoare și inteligentă a viitorului apropiat. Nu mai rețin dacă Brexitul s-a încheiat sau nu...

* TRUST (2018)
   Ăsta-i fain tare. E inspirat dintr-un caz real: un adolescent hipiot este răpit în sudul Italiei, de niște mafioți fără curele la pantaloni. Incontestabil, sudul Italiei e criminal de răpitor! Cum să nu fie plin de Mafie p-acolo?! Hipiotul de Aur scapă, este prins și iar se scapă. Pe el și pe încă unu`. Mafioții vor (surpriză...) decât bani de la bunelul hipiotului, nimeni altul decât magnatul Getty, unul dintre cei mai bogați oameni din lume. Moș Getty, însă, nu e Moș Crăciun. Nu e magnat degeaba, să arunce cu bani așa, oricând, pe orice sau pentru oricine. De aici, un conflict în regia lui Danny Boyle (Trainspotting).
 
* TABOO (2017)
   Un fel de Peaky Blinders al HBO. Vedeta serialului, ca și în Peaky Blinders, dealtfel, este Tom Hardy, pe care l-am remarcat prima oară în Lawless (2012). Foarte fain vizual, costume și machiaje foarte atent executate. Poți număra cariile din măselele maronii ale figuranților și păduchii din perucile pomădate ale personajelor principale. Un pic de bătaie, oleacă de vodoo, ceva sex, istorie și politichie, per ansamblu, omul și-a făcut treaba. Că e și la butoane, printre creatorii serialului. Tom Hardy, ptiu să nu-l deochi! Și frumos și dăștept și papă tot din farfurie. Mai ales dacă-i pui droguri și băutură. A fost la dezintoxicare, acum e funcțional.

* DOOM PATROL (2019)
   Cea mai recentă producție a celor de la DC Comics ne prezintă niște anti-eroi -eroi, cum e moda pe la noi. Nu știu prea multe, abia a fost lansat, dar văd că au agățat și câțiva actori dă lung-litraj, pardon, de lung-metraj, de pă la Hollywood. Serialul arată bine, în general serialele DC arată și sunt ceva mai bunișoare decât cele produse de MARVEL.                                                             

  La plecare, ne mai oprim puțin pe hol, în fața ușii, cu paharele în mână, ”la bot du șeval”, cum s-ar zice, pentru a menționa câteva titluri pe care mi-e lene să le prezint mai în detaliu și nici n-ar fi indicat, deoarece, deja am depășit dimensiunile de bun simț al unui articol de blog. Mă refer aici la BLACK MONDAY (2019) , SHARP OBJECTS (2018) dar și noile achiziții, The Walking Dead -AMC (2010-prezent, 10 sezoane!) și MR. ROBOT -Amazon Prime (4 sezoane)
     Să nu uit și de FARGO! O comedie neagră, cu o distribuție foarte bogată, care de-a lungul și de-a latul celor trei sezoane a hrănit mulți actori de top, mai puțin pe Maia Morgenstern și Horațiu Mălăele. Nu-i nimic, mereu există un LAS Fierbinți pentru toată lumea!

       Suficient pentru început! Cât m-am scremut eu să public articolul ăsta, au mai apărut 100 de showuri noi. Și continuă să apară, iar noi nici n-am apucat să discutăm despre filme.

     

Muriți ca la dumneavoastră acasă!

     În memoria colegilor de serviciu, de zile furați și prea curând uitați

Moartea e foarte importantă în viața unui om. Moartea nu te înșeală: de când te naști, știi că va veni și știi exact ce vrea de la tine. Nu te minte. E întotdeauna punctuală. Vine la fel pentru toți și are același preț pentru toți, indiferent de rang, avere etc, iar prețul ei nu s-a schimbat și nu se va schimba niciodată. Ea e cea care pune capăt suferințelor și tot ea face posibile noi începuturi. Dar ce e mai important: oricât de jos am ajuns în viața asta, oricât de mult am suferit, orice destin am avut, moartea, ne va reda, întotdeauna, măcar o parte din demnitate.

Moartea are cheile demnității noastre ca ființe umane.

        Zilele trecute, un coleg de serviciu, a murit. În 20 și ceva de ani de muncă, am mai pierdut câțiva colegi, unii chiar mi-au fost prieteni buni. Acesta avea în jur de 50 de ani, nu știu ce s-a întâmplat, nu-l cunoșteam decât atât cât să ne salutăm atunci când ne întâlneam pe holuri. Am aflat că a murit ca și cum aș fi aflat că l-a luat radarul la Lețcani. Cred că oamenii ar fi comentat mai aprins dacă l-ar fi luat radarul. Asta, pentru că radarul ni se poate întâmpla tuturor. Ni s-a mai întâmplat și ni se va mai întâmpla. Moartea, însă, nu.

        Moartea și-a pierdut puterile. Mai rău, a pierdut respectul, oamenii i-au întors spatele, nu se mai tem de judecata ei, nu mai țin cont de iminența ei, nu mai sunt conștienți de ireversibilitatea ei.  Ne referim aici la ”moarte” ca sfârșit al vieții, ca ultimă suflare, nu ca la o poveste cu infinite câmpuri verzi, dotate cu floricele multicolore. Moartea nu mai înseamnă mare lucru, ați observat? Exact ca și Viața. Cele două sunt interconectate, una dă valoare celeilalte. Dacă îți bați joc de una, te râde cealaltă. Sunt extremitățile existenței noastre, iar în final,  între ele se află absolut tot ceea ce ni se întâmplă într-o viață de om, tot ceea ce ne formează, tot ceea ce ne definește. Consistența acestui conținut, din păcate, s-a diminuat încontinuu în ultimii ani și continuă să se dilueze.
De ce oare? Cum s-a ajuns aici?                                                                                                     

      Murim singuri în casă. Suntem găsiți după câteva zile, de niște oameni străini. Chiar dacă sunt rude cu noi, tot niște oameni străini sunt. De multe ori sunt chiar copii sau nepoții noștri, de asemenea niște oameni, aproape străini. Trăim înstrăinați unii de ceilalți, între ziduri amoled cu touchscreen. Problemele noastre, grijile strict personale, legate de existența de zi cu zi, sunt mult mai importante decât oricare altele. Am auzit o doamnă foarte elegantă, lider de sindicat, încercând să convingă cât mai mulți membri, să dirijeze 2% din salariu în contul acelui sindicat, folosind următorul argument (citez aproximativ): ”Știu că sunt și copii bolnavi de cancer , cu autism sau cu alte probleme, dar trebuie să ne gândim că cămașa noastră ne este mai aproape.”
         Trebuie să fii foarte cu grijă zilele astea. O mișcare greșită și te-ai dus. Lumea e un loc foarte periculos de când umanitatea a dispărut, înghițită de consumerism.

      Murim la concert, murim în spitale, murim abandonați pe trotuar, murim pe șosele, murim cu capul pe tastatură, muncind, murim de foame sau de prea multă mîncare, murim singuri sau în grup, murim tot mai tineri, tot mai mulți, dar oricum am muri, nimeni nu observă! Murim tot mai fără rost!
      Nu murim la sfârșitul vieții, după ce am crescut niște copii, niște nepoți, de ce nu chiar și vreo doi strănepoți, cărora le-am lăsat ceva construit și un nume de care să nu le fie rușine; nu murim pe câmpul de luptă, eliberând niște oameni sau apărând un colț de țară; nu murim pentru o idee, pentru un adevăr, în general moartea nu mai vine ca un deznodământ firesc, ca o împlinire, ca o încheiere a unui proces, a unei lupte, a unui destin, nu mai este o declarație publică, de neignorat, cu consecințe asupra societății, sau un sacrificiu care să schimbe ceva (mai mic sau mai mare), în lume. Globalizarea a făcut din moarte ceea ce a făcut din toate celelalte valori omenești: o afacere. Nimeni și nimic nu e mai presus de lege. Iar mai nou, avem o singură lege: Legea Banului.

     Globalizare? Singurul lucru global e dispariția umanității. Robotizarea fără roboți. Omul-om e o specie pe cale de dispariție, neprotejată de nici o lege, de nici un ONG, a cărei extincție continuă zi de zi, în ritm accelerat. De când viața se risipește în LIKE-uri, moartea, în general, nu mai e mare șmecherie, pentru că o viață goală, nu poate avea un sfârșit cu greutate. Între o postare cu ”Azi, X a făcut infarct și a murit” și un selfie cu o mâță, nici nu poate exista concurență! Iar LIKE-urile de pe facebook se numără, nu se cântăresc. Ca la vot. Un like de la un tâmpit are aceeași valoare ca un like de la un laureat al Premiului Nobel. Cu cât ai mai mulți tâmpiți în lista de prieteni, cu atât ai mai multe aprecieri, indiferent ce pârțuri ai posta. Devii o personalitate marcantă în social-media. Poți influența ceilalți utilizatori. Datorită numărului zdrobitor de mare al cretinilor care sunt în stare (adică sunt vii) să voteze pe internet, versus numărul insignifiant al celor care mai știu să facă și altceva, este posibilă apariția influencerilor, adică a unor fătuci nasoale cu voci și atitudini enervante, care se filmează când își satisfac nevoile, în special nevoia de atenție. Și-i strică și pe cei care vin din urmă, din rândurile cărora vor apare noi influențatori, mai proști decât cei care i-au format, pentru a putea relaționa, la rândul lor, cu generațiile următoare de proști tot mai proști. Prostia generează prostie, exponențial. E atât de simplu! Nu vă mai întrebați cum de sunt posibile asemenea anomalii.

     Facem predicții și estimări referitoare la epuizarea resurselor naturale ale Terrei. Ghețarii de la poli se vor topi în atâția ani. Stratul de ozon mai rezistă cam până prin anul cutare. Combustibilii fosili se vor termina acuși. Și cam atât facem. Restul, partea grea, s-o facă alții. Dar cine?! Ne-a scăpat esențialul: nu mai există ”alții”! Atât noi, cât și alții, deja, nu mai trăim! Viața oamenilor s-a terminat încă din timpul existenței speciei. Nu mai suntem oameni. Suntem consumatori. Nu mai creăm, doar producem. Ne întrebăm ce se va întâmpla când roboții vor conduce lumea. Nu credem, dar roboții suntem noi și de ani buni avem răspunsul: SIDA, EBOLA, Siria, ISIS, Donald Trump, corupție. minciună, crimă, cancer, Vladimir Putin, viruși noi, imuni, viață modificată genetic, căpușe, vaci nebune, gripă aviară, pestă porcină, sute de milioane de oameni programați prin Facebook, obezitate morbidă, all-inclusive-life-excluded, războaie inventate, creiere tot mai spălate generație după generație, bani, bani, bani, bani...inteligență artificială dublată de prostie naturală. Acesta e Homo Androidus, omul de tip nou. Omul normal n-ar trăi așa.

     Murim de parcă n-am fi trăit niciodată. Netrăitul devine tot mai răspândit în rândurile speciei umane. Trăitul cu ochii într-un ecran nu e viață. Murim ușor, disciplinat, la ordin. Ne temem să nu pățim ceva rău, ne temem pentru viața noastră, ne e frică să nu supărăm pe cineva, nu vrem să atragem atenția sau să deranjăm... așa că murim atunci când ni se ordonă, fără să comentăm! Nu mai luptăm pentru existență, intuim că e o cauză pierdută din start. Tot ce ne-a rămas pentru tratarea frustrărilor sunt micile confruntări pe viață și pe moarte pentru un loc de parcare, răcnitul în trafic sau la meciuri.

     Singurii care ne mai respectă moartea sunt firmele de pompe funebre și un pic, popii. Ei nu sunt deranjați, ba dimpotrivă, sunt bucuroși. Dacă n-ai unde să mori, sau nu vrei să mori singur și ai niște bani, te invită, amabili: ”- Dar muriți, muriți, vă rog! Intrați și muriți ca la dumneavoastră acasă, nu-i nici un deranj!”
     Și totuși, când murim, deranjăm. Facebookul nu a rezolvat, încă, problema asta, numită înmormântare. Ce comod ar fi să poți trimite un emoticon sau altceva și să nu mai vii la înmormântare! Prin natura lucrurilor, prezența fizică a celor dragi, este, încă, obligatorie. Cât egoism, câtă rigiditate la decedații ăștia: nu se acceptă nici o scuză, nici o explicație! Cui să-i explici că ți-ai luat bilete de vacanță, împreună cu toată familia?! Altul, poate ar fi avut colegii în concediu și nu putea să plece de la seviciu. Câțiva trăiesc în străinătate și biletul de avion e prea scump de pe o zi pe alta. Costă enorm. Unul avea programare la un interviu de angajare în ziua aia. De fapt, se va duce la interviu, dar tot îl deranjezi, pentru că după interviu, dacă nu s-au terminat fonfăielile nazale ale bărbosului dedicat acestor evenimente, trebuie să vină și el la prăznicar, în loc să se ducă la Castel. Pentru că tu te-ai găsit să mori fără nici un avertisment și fără nici un rost, acum el trebuie să soarbă o ciorbă chioară cu fidea, în loc de o supă cremă cu ciuperci Chanterelle, țelină, nucșoară, crutoane de busuioc și să se prefacă șucărit, când de fapt, îl doare la trei metri în spatele curului de crăparea ta, ba și mai puțin de crăpelnița servită la crăparea ta! La fel, și restul celor care vin să-ți plătească respectele. Am ajuns să murim, vorba cuiva, numai atât cât să ne plângă mama. Zilele astea, mama te naște, mama te îngroapă. Așa se va termina totul: părinții își vor îngropa copii, apoi se vor usca și ei, neștiuți, neplânși, vor dispărea pur și simplu, ca și cum n-ar fi existat niciodată.

     Singurul lucru mai mizerabil decât modul în care am ajuns să trăim e modul în care am ajuns să murim, iar singurul lucru mai mizerabil decât modul în care am ajuns să murim, e cinismul și nepăsarea totală cu care viața asta falsă trece pe lângă moarte, ignorând-o ca pe ultima cerșetoare, îmbrâncind-o cu obrăznicie și călcând în picioare orice urmă de demnitate.