Serios!

Voi, cei care intraţi aici, aflaţi că toate postările de pe acest blog,fără excepţie, sunt pamflete,pure ficţiuni,produsul imaginaţiei autorului,sau interpretări parodice ale realităţii în viziunea strict personală a acestuia.

vineri, 20 septembrie 2024

Secretul Democrației

       Azi dimineață m-am întâlnit cu Democrația. Ducea gunoiul. Nemachiată, nefardată, abia trezită din somn. De nerecunoscut. Am văzut dictaturi care arată mai bine. Ce să-i faci, nu mai e la prima tinerețe. Cronologic nu e bătrână, are 34 de ani, dar a avut o viață grea...Față de alte democrații, de aceeași vârstă cu ea, pare o mătușă născută înainte de 1989. Neadaptată la tehnologia secolului 21, conservatoare, naționalistă, conformistă,  ducea gunoiul (presa din ultimele zile) cu găleata de plastic, ca pe vremuri. Din găleata puțin crăpată, curgea un firicel de zeamă urât mirositoare. ”Am uitat în balcon un articol de-al lui Cristoiu ”, s-a scuzat ea.  

      - Băi Democrațio, că tot ne-am întâlnit, chiar voiam să te întreb ceva. Uite, ai văzut toate afișele electorale cu ăștia care candidează la președinție.

       Și-a aprins un Carpați fără filtru, nu știu de unde Dumnezeu îl mai avea și pe ăsta, dar în fine. 

      - Le-am văzut, ce-i cu ele?

      - Nu înțeleg cum funcționezi tu: noi știm că ăștia ne mint și că nu-s în stare să facă ce au promis. Și că nici nu vor asta, că au cu totul alte agende. 

      - Așa. Și?

      - Și ei știu că noi știm că ei ne mint. Iar noi știm că ei știu că noi știm. 

      - Care-i întrebarea?   

      - Întrebarea e cum reușești să funcționezi, cum de nu explodezi, în condițiile în care, cu toții știm adevărul, și adevărul e nașpa! Este exact ca în comunism, când toți preaslăveau comunismul, toți știam că e o prostie, nimeni nu păcălea pe nimeni, dar toată lumea se prefăcea că totul e bine, pentru că fiecare își păzea propria piele! 

      - Exact.

       A stins țigara călcând pe ea, purta șosete flaușate și șlapi îmblăniți. ”Merge și așa”, a mai zis ea și a intrat în bloc.

miercuri, 18 septembrie 2024

Cum poți fi tâlhărit, azi

     Mi-e greață să scriu asta, dar poate va folosi cuiva, la un moment dat.    

     Dacă te afli la coadă la supermarket și tânărul din fața ta nu are aplicația comerciantului respectiv, dar o caută fără să o găsească, până îți pierzi răbdarea, sau dacă îi mai lipsesc trei bani de pe card pentru a achita produsele și nu are cash, nu-i sări în ajutor. Nu te oferi să scanezi aplicația ta pe bonul lui. Atenție, s-ar putea să ai bani acumulați prin acea aplicație. Cineva a pierdut astfel 60 lei. Am aflat asta de la o doamnă, casier în cadrul unui market aparținând unui lanț internațional. În momentul în care scanezi codul de bare din aplicație, bonusul acumulat din cumpărăturile anterioare se scade din totalul cumpărăturilor curente. Practic, îi dai banii tăi, unui necunoscut. Uneori, pot fi sume care contează. Asta e prima etapă.

     A doua etapă începe în momentul în care regreți că i-ai dat acești bani și vrei să-i recuperezi. Individul se va preface, sub diverse pretexte, că nu-ți poate returna acel bonus decât prin transfer bancar. În consecință, îți va solicita datele bancare, inclusiv numărul de telefon fără de care nu poate efectua transferul. Aparent, trebuie să figurezi în lista lui de contacte. Odată ce i-ai dat datele bancare (n-are nevoie de PIN sau CNP) și numărul de telefon, poți să-i dai și banii pe care-i mai ai, pentru că, oricum ți-i va lua. 

     Chiar ieri am văzut un ticălos din ăsta la treabă. Bine îmbrăcat, cu aer de student străin. Practic, nu poți să-i fuți un șut în coaie, deși ar merita cel puțin atât, pentru că n-a făcut nimic ilegal. Nu el ți-a solicitat ajutorul. Tu i l-ai oferit, de bună voie. Nu el a cerut banii de bonus înapoi și nici nu e vina lui că n-avea cash în acel moment. Dimpotrivă, a colaborat, cu cele mai bune intenții. A vrut să ți-i transfere, suntem în secolul XXI. E problema ta, dacă nu vrei să-i dai datele bancare. Întâi, te face la psihic, apoi la buzunare. Cine nu pricepe proverbul despre facerea de bine, plătește.

     Și am mai auzit una. Escrocii adună informații despre victimă, ca în cazul ”accidentul”. Află numele, vârstele și ocupațiile membrilor familiei, detalii din viața de zi cu zi, chestii personale. Numai că, de data asta, nu te mai abordează la telefon, ci direct, față în față. Se bazează probabil și pe ”competența” poliției, precum și pe impecabila lege românească, făcută foarte bine, dar aplicată un pic cam discutabil. 

      Cazul care mi s-a povestit e al unei doamne care lucrează în sistemul de sănătate. Când a plecat de la serviciu, a fost abordată foarte natural și deloc alarmant de un individ, care, jucând un teatru convingător, s-a prefăcut că o știe de undeva, dar nu-și amintește exact de unde: ”...a! ba da, nu sunteți dumneavoastră doamna doctor Xulescu?...ce onoare, ce plăcere...știți, noi ne cunoaștem cu soțul dumneavostră, domnul Xulescu de multă vreme, dânsul cumpără frecvent carne de calitate de la magazinele noastre, vă rugăm să-i transmiteți respectele noastre. Apropo, dacă pot să îndrăznesc, chiar azi a fost domnul pe la noi și a vrut ceva deosebit, am primit ceva extraordinar din Japonia, ceva proaspăt și cu totul special, dar nu funcționa POS-ul, iar soțului dumneavoastră i-au lipsit 150 lei, dar pentru dumnealui nu ne-am pus la chestia asta, a rămas să ne reglăm data viitoare...a, aveți dumneavoastră, vai, dar nu trebuia, bla bla bla...” și dus a fost cu banii. 

     Evident că domnul în chestiune nici nu auzise de celebrul lanț de magazine și nici nu comandase carne din Japonia, cu toate că-i plăcuse foarte mult noua ecranizare a Shogunului.

   În concluzie, cum spunea celebrul motan de pe internet, Grumpycat:

      ”Sunt două tipuri de oameni în lumea asta. Și nu-mi plac”. 

      Evitați-i și pe unii și pe ceilalți. Înainte de a interacționa cu necunoscuți, mai ales dacă sunt drăguți, prietenoși și bine îmbrăcați, dați-vă două palme și reveniți-vă. Iar dacă știu și amănunte personale (numele mamei, soțului, fiicei, adresa, locul de muncă), puteți anunța direct poliția.  

     Ia nu mai fiți așa de treabă - de treaba altora - și vedeți-vă de treaba voastră!

marți, 17 septembrie 2024

Fără titlu, fără subiect, doar câteva comentarii

                                         Cel care nu are nimic de spus, vorbește cel mai mult

      Aș scrie ceva, dar nu știu ce. E luni dimineață, adică mulțimea vidă. Nu mă atrage nici un subiect. Sunt complet insensibil. Ca să nu zic nesîmțît. Sunt atât de lipsit de sentimente, atât de robotizat, încât, pe lângă mine, Terminator e un biet Fuego pe lângă Marylin Manson.

 


Youtube: Marylin Manson-Beautiful People (VEVO);
  Fuego-Paul Surugiu, Ce bine a fost

     Asta îmi aduce aminte de o secvență dintr-un film de Woody Allen, cu Woody Allen, nu mai rețin titlul, nici dialogul din acea secvență, dar ideea era cam așa: el intră în domiciliul conjugal, soția îl întâmpină în hol, el o întreabă ce mai e nou și începe să se schimbe în hainele de casă. Ea turuie despre ce mai e nou: război nu știu unde 125 morți și 92 de răniți, un autocar cu 35 de copii răsturnat în Franța 18 morți și 26 răniți cu tot cu pietoni, atac terorist în Belfast 50 de morți 80 de răniți, un avion prăbușit în California toți morți, s-a închis patiseria de pe colț...moment în care, el, îngrozit, se întoarce spre ea, cu ochii mari: ”- Dar mergea atât de bine! De ce s-a închis?!”.

    Asta înseamnă să ai o viață foarte bună. Când nu-ți pasă de nimeni și de nimic, în afară de mici patiserii sau de alte alintături care compun zona de confort în care ai naufragiat la un moment dat și pe care ai luat-o drept un paradis tropical. Aviz necăjiților planetei, care încă mai cred că vor fi salvați de cetățenii civilizați și empatici din Europa sau din Statele Unite. Dragă necăjitule, dacă toată copilăria ți-ai dorit o bicicletă și n-ai avut-o, dacă ai visat să ai traista plină de mâncare și un job de teren, unde să cunoști zilnic oameni noi și să nu te plictisești niciodată, ești salvat! Te așteptăm! Dar nu prea mult, că ni se răcește mâncarea.

    N-am o viață extraordinară, dar constat că e suficient de bună (”bună” în sensul de ”liniară”), încât să mă demotiveze.  Altfel, experiențele de tot felul și mai bune și mai rele, m-ar împinge mai des spre masa de scris, ca să zic așa. Bine, aici ajută mult și faptul că sunt leneș. Să scrii, să compui, să pictezi, să te manifești artistic (indiferent de valoarea actului artistic), presupune să părăsești zona de confort. De aceea, atunci când ți-e binișor, nu prea îți vine să depui un efort ne-necesar și nici să-ți asumi riscuri. Arta se naște din suferință. Nu pune nimeni mâna pe liră (instrumentul muzical, nu poza cu regina), sau pe  balalaikă și își deschide baierele sufletului fiindcă tocmai a câștigat la bursă. Cocaină și Ferrari, nu opere nemuritoari!

     Acum, lăsați-mă și cu zona asta de confort. Cât poți să stai acolo? Dacă nu ești o plantă. Chiar și plantă să fii, tot ai probleme. Cu umiditatea, cu mineralele din sol, cu lumina, aerul și câte și mai câte. Și plantele plâng, uneori. Au și ele zile bune, zile proaste, împliniri, nefericiri. Iar atunci când sunt nefericite, creează. Ce credeți că sunt parfumurile cu care ne încântă unele flori? Sau aspectul? Sunt creațiile unor ființe nefericite. De-a lungul și de-a latul evoluției, o parte dintre plante s-au prins că, dacă arată fain și miros bine, oamenii le iau în grija lor, le hrănesc și le protejează. Cele mai deștepte flori s-au dus și mai departe, au înțeles că trebuie să înflorească pe 8 martie, 14 februarie, sau 15 septembrie!

     Fac o paranteză, uite la ghiocel: o căcărează de floare că nici floare nu-i poți zice, e practic un fir de iarbă care stă cu capul plecat pentru că are sindromul impostorului. Nu există vaze atât de mici, îl pui pe el în păhărelul de țuică și te sacrifici tu - bei țuica cu vaza! Dar ghiocelul e cea mai deșteaptă floare impostoare. S-a trezit cu 5 minute mai devreme decât celelalte flori. Astfel, a eliminat orice concurență și cu complicitatea fățișă a câtorva poeți, a ocupat funcția de vestitor al nenorocirilor din prima săptămână a primăverii. Bravo lui, e o poveste de succes incredibilă, dar credibilă. Eu, o cred. Am închis paranteza.

     Ce nu cred, e tâmpenia aia, că omul a fost creat de pisici pentru a inventa Facebookul.

     Instinctiv, fugim de singurătate, avem nevoie de comunicare, de validare. Nu sunt vreun Harari, dar istoria omenirii demonstrează că, din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre, omul a trântit ușa zonei de confort, în țipetele femeii și răgetele copchiilor și s-a tot dus, până a descoperit alte triburi, apoi alte ținuturi, alte continente și mai nou, alte planete. Cu siguranță, nu se va opri niciodată. Vocea ADN-ului, n-ai ce-i face. "E vocea ta, vocea ADN-ului! Popor îndobitocit, mințit și manipulat, noapte bună, te-am pupat!"...

     Cei care nu pot călători fizic (nu contează motivele), evadează din zona de confort prin gânduri, imaginație, acte artistice, cum poate fiecare. Nimeni nu trăiește doar prin sine. Până și pustnicii trăiesc prin Dumnezeul lor sau prin Gaia, zeița Pământului și a naturii. Cu toții avem nevoie să vorbim cu cineva. Să ne dăm cu părerea. Pentru că, fără părerea noastră sinceră (!?), obiectivă (wtf?!) și avizată (mai ales!) lumea s-ar opri, săraca... Măcar pentru o clipă. 

     Așa au apărut, pe internet, locuri dedicate datului cu părerea, locuri în care părerea se numește ”review". 

      Ca să terminăm într-o notă optimistă, veselă, destinsă, iată câteva review-uri reale, luate cu copy-paste, recunosc, să mă scuze dna Șercan, da' n-am vrut să pierd din autenticitate. Se referă la niște șămpănii cu prețuri între 360 euro - 1160 euro (nu vin spumant, chiar șampanie-champagne) și sunt culese de pe un prestigios site de comerț on-line:

 - Am cumparat pentru serbarea fiului meu. Profesorii au fost impresionati. Recomand cu incredere!

- Beau in fiecare zi acest produs si ma simt ca si cand nu as mai trai, dar e foarte bun, recomand, 5 stele;

- Foarte bun, am luat niste sticle ca am avut muncitori, au avut o parare foarte buna! RECOMAND;

- Am baut aceasta sampanie si am simtit cum devin mai bogwt,a doua zi a venit la mine un afacerist si mi-a propus sa facem o afacere,astazi sunt milionar,multumesc;

- Vreau doar sa spun ca primele doua comentarii sunt de la doi saraci care nu vor avea bani niciodata pentru aceasta sampanie . Cred ca inca ragaie de la Angeli .

      Folclorul comentariilor e unic. Ar fi păcat să pierdem și această moștenire culturală a poporului nostru extrem de creativ. Am lăsat la final comentariul meu preferat referitor la o șampanie adevărată, de aproximativ 360 euro:

Este foarte scump. Nu puteti lasa din pret pana la 120 de lei ?



vineri, 13 septembrie 2024

Un coșmar ciudat

  




  ...o zi gri în Centrul Civic din Iași, locul semăna vag cu cel din realitate, niște oameni mă urmăreau să-mi facă rău, fugeam pe lângă niște blocuri incolore, apoi cineva, un bărbat, a zis hai să ne despărțim că avem mai multe șanse și ne vedem la piscina din Copou...am plecat împreună cu alt om, se pare că ne cunoșteam, am ajuns în Copou, nu semăna deloc cu Copou-ul din realitate, am intrat într-o clădire mai mult lungă decât lată, avea o arhitectură interbelică orice ar însemna asta, cam ca spitalul Cuza Vodă dacă vreți, am mers pe un hol întunecos, am ieșit la o piscină cu apă verzuie, imensă, o piscină, care, spre capăt se pierdea în mare. Se vedeau în depărtare, valurile. Atmosfera, fix ca la spital. Faianță albă, vopsea verde închis, lumină chioară. O senzație de spital de nebuni, de loc fără întoarcere. Am întrebat dacă asta e mare sau piscină. O femeie îmbrăcată în alb, dar nu cadru medical, ci pacientă, mi-a răspuns , pe un ton ciudat, de reproș, că hai, chiar nu m-am prins ce-i acolo?!...M-au trecut fiori. Ce era acolo? În capătul ăstălalt, unde eram noi, era un fel de bordură de beton vopsită în negru care traversa piscina pe lățime. Am pășit pe acea bordură, care era un pic sub nivelul apei, am trecut pe malul celălat și am mers spre capătul bazinului. Niște oameni cu chipuri schimonosite de durere, cu o pigmentație albinoasă, fără nici un fir de păr pe cap sau pe corp, în izmene murdare, săreau în apă, se scufundau scoțând niște grohăituri sinistre, niște urlete urâte și dispăreau. M-am uitat pe fundul bazinului, apa era perfect limpede, nu era nimic acolo. Doar fundul de beton al bazinului. Asta nu mi-a plăcut. Nu-i împingea nimeni, dar era clar că nu voiau să sară. Stăteau și se chinuiau pe marginea piscinei până strângeau suficient curaj ca să sară. Unii stăteau acolo de mai bine de 50 de ani. Nu-mi amintesc de unde știam lucrul ăsta, cred că am auzit pe cineva spunând asta sau am început să aud gânduri care nu erau ale mele. Atunci am început să-mi spun că e doar un vis din care mă pot trezi oricând. În loc să mă trezesc, m-am hotărât să fug. Am trecut ușor pe lângă chelboși, pe lângă femeia în alb, pe după bărbatul care mă adusese acolo, am pășit lip-lipa prin apa de pe bordura neagră, am traversat înapoi piscina, am intrat în holul întunecos prin care am venit, am făcut trei pași și am constatat, cu groază, că ușa pe care intrasem în clădire, nu mai exista! Era un zid de cărămidă. Groaza mi s-a amplificat când am simțit cum suferă Piscina că am vrut să fug. Ca o ființă vie, ca un monstru fără formă. Am simțit un curent de aer rece. M-am întors și am văzut o infirmieră care întinsese brațele să mă prindă. Era o fată tânără, cu părul lung, negru, nepieptănat, cu o față îngropată în păr...era ceva ciudat cu fața ei. Era de neprivit. Te uitai la ea așa cum te uiți la un accident oribil, pe șosea. Nu vrei să vezi, dar nu te poți abține, te uiți cu colțul ochiului. Se întindea să mă agațe. M-am uitat la degetele ei rășchirate și mi-a scăpat involuntar, ca un frison, un sincer și apăsat ”Sugi p...!” (de ce să vă mint, exact așa am reacționat, nu altfel) și m-am trezit. Am reușit. Dar destul de greu, totuși. Senzația stranie de captivitate, însă, nu dispăruse, o luasem cu mine. Parcă fusesem în realitate acolo. M-am uitat la întunericul din jurul meu, am constatat că-s viu și mi-am zis că o să am o zi bună. Orice s-ar întâmpla. 

joi, 12 septembrie 2024

Confuz la Euronews

 

    Există la Euronews România (probabil există în toată rețeaua, dar nu vorbesc despre ceva ce n-am văzut), o emisiune intitulată ”Vocile care contează”. Foarte frumos. Înțeleg că, în cadrul acestei emisiuni, sunt invitați oameni care au făcut ceva cu viața lor, nu ca noi, restul, care doar am supraviețuit, vai de mama noastră! Unul e un artist premiat, altul e un antreprenor de mare succes, mai vezi și câte un politician și tot așa mai departe. Oameni care ies din mulțime. Sau, cum spune titlul emisiunii, ale căror voci contează în societatea noastră, românească. Să nu mă înțelegeți greșit, nu sunt nici sarcastic, nici ironic, chiar apreciez acest demers al Euronews. Exemple pozitive, dezbateri necesare, informații interesante. Mă rog, cât se poate. Oricum, cu totul altceva decât babele violate, crimele și chiloțăreala de la ora 5 (17,00), cu care ne-au jignit cultura, bunul simț și inteligența noastră nativă, de români, alte televiziuni. Aici am fost sarcastic și ironic.

     Însă, fiindcă pe lângă sarcastic și ironic, sunt și un nenorocit de cârcotaș, în loc să aplaud prelung și să stau naibii jos, eu comentez. Fiind și superficial, nu mă leg de fondul problemei, ci de formă. Mai exact de titlul emisiunii, ”Vocile care contează”. Logic, după capul meu, dacă există voci care contează, înseamnă că există și voci care nu contează. Cu alte cuvinte, oameni ale căror păreri, opinii, chiar voturi aș putea spune, nu contează. Asta ar explica totul din ultimii 34 de ani!

     Mergând mai departe cu raționamentul, observăm că vocile care contează aparțin, marea majoritate, persoanelor publice. Ce să înțeleg eu de aici? Că, dacă nu sunt persoană publică, n-am nici un cuvânt de spus în spațiul public? Iar dacă spun, spun degeaba, că nu contează. În acest punct de răscruce al cârcotelii mele, tind să dau dreptate celor de Euronews. Titlul emisiunii e  bun. E de un cinism realist. Sugerează o stare de lucruri amară, dar perfect reală. 

     Și mă uit pe site-ul lor, al Euronews-ilor, de la noi din țară. Și văd un titlu, ” Toate punctele de vedere și toate vocile contează”. Și nu mai înțeleg nimic: vocea mea contează sau nu contează?!

sursa foto: click aici
Spuneți asta doar așa, ca să fiți drăguți, din politețe? 
Sau din convingere?  

      Iar dacă toate vocile contează, de ce nu se cheamă emisiunea, simplu, ”VOCILE”? 

      Sau, și mai sugestiv: ”AUD VOCI”.

     Răutăți gratuite, simple speculații. Poate că n-am înțeles eu corect titlul emisiunii. Mi-aș cere scuze, dar n-are rost. Nu ofensez pe nimeni. Știți de ce: sunt o voce care NU contează.



marți, 3 septembrie 2024

Sărutări de mână toamnei!

     


M-a răpit toamna. Luni dimineață, când m-am trezit, nu mai eram.  Milioane de scrisori de răscumpărare, colorate, îngălbenite, ruginite, stăteau agățate prin copaci, gata să fie trimise la post-restant. Nu mă așteptam la așa ceva, e prima dată când mi se întâmplă. Și aici nu vorbesc de ea, ci de mine. Nu mă așteptam să fiu atât de răpibil! Eram dorit să fiu răpit. Mi-am petrecut weekendul în sânul dumneai și fără să-mi dau seama când și cum, mi-a intrat în algoritm. Pas cu pas, frunză cu frunză, adiere cu adiere, rază cu rază. Unde mai pui că sora ei mai mare, Vara, m-a chinuit atât de rău anul acesta, de mi-e și groază când mă gândesc că va fi tot mai mare și mai puternică pe an ce va trece! Cu toate problemele climatice, Toamna e altceva. Simplul fapt că înlocuiește Vara, e un motiv suficient ca s-o iubesc.

     De cum a venit, m-a întors pe dos ca pe-o șosetă, m-a înconjurat cu celebrele ei culori și m-a dus undeva, într-un loc bun, minunat, parcă pictat de un copil de școală primară: jos, o dungă maro cu o dungă verde (pământul cu iarbă), la mijloc, copaci cu frunze portocalii, galbene, roșii și chiar verzi, iar sus, o dungă albastră (cerul) cu niște pete albe (norii). Să nu uităm soarele galben-mămăligă, poziționat - cum altfel? - la vinglu, în colțul din dreapta - sus al planșei de desen, de unde aruncă în toate părțile raze inegale, atât ca lungime cât și ca lățime. Peste toate astea, plutește - poate doar în imaginația mea -  un vag miros de miriște arsă și brad. Sună un pic cam prea idilic, sună a loc cu verdeață din care au dispărut opțiunile de durere și întristare, dar nu vă gândiți la asta. Gândiți-vă la Aeroportul Internațional ”Ștefan cel Mare” din Salcea, Suceava. Acolo ne-a purtat viața în ultima zi de august a anului 2024.

     Ce căutam noi acolo? Ce caută toată lumea care are un copil la studii în străinătate: o cursă aeriană care să ducă studintele la universitate, sau măcar pe aproape. Ne-am tot cîcâit să cumpărăm bilete de avion pentru zborul din Iași, pînă s-au scumpit suficient de mult încât să devină atractiv zborul din Suceava.

     Tot răul spre bine, faptul că am schimbat decorul, ne-a făcut despărțirea ceva mai suportabilă. Poate că ne-am și obișnuit într-o oarecare măsură cu faptul că ne-a zburat puiul din cuib (la propriu, în cazul nostru), dar drumul pînă acolo, vremea frumoasă, locurile superbe, au fost terapie curată. 

    Am rămas peste noapte în Suceava, am mers la o terasă de modă veche, în curtea unei case, sub viță de vie, am ascultat rockuri celebre și am băut bere rece la 8,00 lei halba. Deci, bună. A doua zi am dormit pînă la amiază, ne-am plimbat, am mâncat o excelentă ciorbă de burtă la magnificul restaurant Brădet, unde, iarăși, ne-am întors în timp. Am fost singurii clienți pe terasă, în restaurant era o singură masă ocupată de niște ucraineni. Din motive care îmi scapă, sucevenii s-au ascuns din calea noastră, ca răzeșii lui Ștefan cel Mare când dădeau turcii. De asta am băut doar bere, precauți fiind să nu dăm de vreo fântână cu apă otrăvită. Asta a fost senzația mea, că orașul e semi-pustiu. Că pot respira liber, că am suficient spațiu vital ca să mă pot bucura de prima zi de toamnă. Atunci m-a răpit. 


      Nu-mi amintesc momentul exact, dar bănuiesc că s-au deschis niște uși vechi, am accesat niște zone ale memoriei emoționale, demult și adînc îngropate și m-am rătăcit coborând în interiorul meu, ca într-un roman de Jules Verne, ”Călătorie spre centrul sufletului”. Tot ca în romanul de referință, cred că există undeva, în adâncurile neexplorate ale ADN-ului ființei umane, niște lumi extraordinare, conservate perfect, datând cine știe de când, de pe vremurile căror moși-strămoși! Paradoxal, în timp ce coboram, mi-am luat zborul. Coboram și zburam în același timp. Dar nu mă înălțam ca o pasăre, ci ca un fum, ca o rază de soare la răsăritul din mare, ca o nuanță de verde a parfumului cu care lăcrimează, uneori, amintirile.

      E clar, unii (mai precis, toți) mă vor întreba ce am fumat sau ce am luat. V-am spus: ciorbă de burtă și concentrat de toamnă. 

      Povestea s-a terminat, în mașină ne-am urcat și acasă am plecat. Dar nu toți. Eu am rămas acolo, la Suceava, pe undeva. Mă repet, pe moment nu mi-am dat seama, am realizat asta abia luni dimineața când a trebuit să plec la muncă. Foarte ciudată senzație! Pur și simplu, nu eram în propriul meu corp! Fizic, eram prezent, dar gândurile îmi erau în altă parte, vidul, temerile, oboselile, rutina mea de ani de zile, nu mai aveam nimic. ”Casa” sau carcasa, era goală. Greierele a uitat de furnică, de fabulă, de la Fontaine (pe care nu-l plăcuse niciodată) și a fugit în lume cu o hipioată roșcată, despre care nu credea că va mai veni vreodată...

    Și au trăit fericiți, până la adânci cugetări, că bătrânețile nu le mai apucă nimeni, că de unde naiba bani de pensii. Ușor-ușor, lucrurile au revenit la insuportabilul normal. Ceva, totuși, s-a schimbat. Anotimpul din mine. 

    Recomand răpirile de acest gen. Când nu (vă) mai suportați, dispăreți! Ieșiți din personaj. Luați tot bagajul ăsta vechi pe care-l târâiți inutil și care vă face răni la mîini, la picioare și pe unde vă mai rănește el și plătiți-vă libertatea! Dați totul răpitorului. Dacă nu vă răpește nimeni, răpiți-vă singuri, ce naiba, legați-vă la ochi cu peisaje, orbiți-vă de frumusețea vieții și lăsați-vă duși de o idee, de un anotimp, de o simfonie, de un dor, de un regret...Asta e mișto la o răpire: indiferent de modul în care se rezolvă, după, lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel. Iar când spun ”răpirile de acest gen”, asta vreau să spun: genul de răpiri la care recompensa se încasează, nu se plătește.

 

joi, 22 august 2024

Apel către sechele

     

Ghici, care-i controlorul? (sursa foto: aici)            

   Dragi controlori de pe mijloacele de transport în comun, fac un apel la domniile voastre, că nu se mai poate așa! Trăim într-o civilizație prost înțeleasă, în care tinerii nu mai au nici un respect pentru reguli, pentru autorități, pentru părul alb, practic, pentru nimeni și pentru nimic! Unde vom ajunge dacă vom tolera acest lucru în continuare? Va fi haos total. Legea Junglei, republicată, cu modificările și completările ulterioare!

    Știați că există oameni atât de perfizi, atât de necinstiți încât își cumpără bilet cu trei zile înainte de a se urca în autobuz?! Fiți atenți ce le-a dat prin cap nenorociților: să cumpere bilete necompostate, pe care să le composteze după ce urcă, sub nasul șefului de autobuz! Și știți de ce fac asta? Nu din corectitudine sau din civilizație, ci fiindcă știu ei cumva, că dumneavoastră, veți fi acolo! Cum ar veni, crimă cu premeditare!  

    Unii, cu un tupeu fără margini, nu compostează biletul la aparatul de lângă ușa pe la care au urcat. Nu, ei încep să înainteze în față, sfidând controlorul/oarea. Sau apelează la poanta aia obosită, de secol trecut, ”dați din mână în mână până în fund la taxatoare...ha ha ha”. Sub pretextul că primul compostor era defect. Păi ăsta e un motiv să nu compostezi? 

    Ceea ce îmi aduce aminte de nevastă-mea. Așa e de la o vârstă încolo, când te gândești la compostor îți mai amintești și de altele...Ce voiam să evoc, este o întâmplare exact ca în descrierea de mai sus: Stela a urcat în tramvai, primul compostor defect, a înaintat spre celălalt compostor, a scos biletul să composteze, când deodată s-a pogorât o la...pardon, o mână fermă a blocat aparatul și o voce care era mînă în mînă cu mîna fermă, adică ambele aparțineau aceluiași om al păd..., pardon, al legii, i-a explicat răstit că el știe că ea l-a recunoscut de pe peron și că de asta s-a grăbit să composteze bilet! 

     L-a recunoscut de pe peron! Păi ce dreacu, doar știm cu toții căcontrolorii de bilete sunt extrem de celebri, îi știe toată lumea ca pe maneliști, sunt recognoscibili de la primele dezacorduri. Și uite așa a rămas călătoarea mea și pe jos și cu banii luați. Că a plătit 50,00 lei. Acum câțiva ani.

      În acest context, nu contest că am avut o satisfacție deosebită să aflu, că nu mai departe de ziua de ieri, aroganța celor tineri, a studenților în special, a primit o lovitură! La propriu. Poate chiar mai multe. Aplicate cu râvnă și fără milă de către o doamnă-controloare unei biete fetițe, studentă la medicină. Studenta fiind vinovată de faptul că aplicația de cumpărat bilete nu a funcționat, că a trebuit să mute niște bani dintr-un cont în alt cont pentru a plăti cu cardul direct la aparat, lucru ce a întârziat un pic achiziția...în fine, mai pe scurt, grav vinovată că n-a plecat din țară și că a încercat să fie corectă, atât cât i-a permis viteza internetului din acel moment. 

    A fost bruscată, prinsă de mână, împinsă într-un scaun, trasă, coborâtă la prima și târâtă la un bancomat (de apreciat că, totuși nu i-au băgat mâna în buzunare și nici nu i-au golit ghiozdanul pe trotuar), de la care, împotriva voinței și a convingerii ei, a fost obligată să facă o retragere. Forțele de ordine de pe transportul în comun nu lcrează decât cu cash. Astfel încât, contra unei sume modice de 100 lei, jocul de-a mineriada a încetat. Nu fără urmări, însă. La o oră de la incident, fata încă plângea și tremura.

    Felicit pe această cale instituția transportului în comun: dacă o croazieră de lux îți stăruie multă vreme în memorie, o călătorie cu tramvaiul sau cu autobuzul nu se uită niciodată! 

     Așa că fac următorul apel: vrem SEYCHELLES, nu SECHELE!

     Una e să veghezi la bunul mers al lucrurilor, fără să uiți că ești în serviciul celor care îți plătesc salariul și cu totul alta e să molestezi copii fără apărare. Să vă fie rușine ! Dacă nu de noi, măcar față de proprii voștri copii.


luni, 17 iunie 2024

Visul meu

 

     Visul meu este, ca, într-o zi oarecare, într-o marți, poate într-o miercuri, dar sigur într-o luni, fără nici un preambul, fără nici o pregătire prealabilă, să-mi administrez o supradoză de viață. Însemnând să plec la mare în mijlocul zilei de lucru. Pur și simplu să mă ridic de la birou, să ies din clădire, să mă duc în parcare, să pornesc mașina și să las totul în urmă. Să-mi rămână destinul cu gura căscată.

     Să mă ridic precum Gulliver, să rup toate legăturile, toate lanțurile și frânghiile cu care oamenii mici m-au țintuit la pământ și m-au făcut să cred că aceste lanțuri și frânghii sunt reale și că nu se pot rupe. Nu sunt reale, sunt doar în mintea mea, în poveștile pe care le ticluiesc despre altcineva, crezînd că sunt despre mine. Să mă eliberez de toate fricile, care, în capul meu, au menirea și puterea de a-mi ține viața în loc. Și să mă duc lelea, să mă tot duc. Să mă bucur de aer, de cer, de nori. Să râd în ploaie, să admir curcubeul, să mă joc cu timpul care, în sfârșit, e de plastilină. Să fiu liber. Măcar să am iluzia că sunt liber. Să profit de faptul că m-am născut și că încă sunt viu! Nu să fiu pedepsit pentru asta.

         Nu știu cum se va sfârși supradoza asta, nu știu ce e la capătul celălalt, dar tocmai asta e ideea. Ăsta e visul. Capătul, ieșirea din vis, probabil că dă undeva, în spatele unei realități infecte. Un depozit de iluzii goale, ceva. N-are importanță. Sfârșitul e același peste tot, pentru toată lumea. Până atunci, regulile mele, le fac eu.

       Am să mă opresc pe drum într-un loc cu 5 stele pe Tripadvisor, am să mănânc și am să beau ceva bun, iar la final le voi da o stea și un review atât de rău și de convingător, încât însuși patronul restaurantului îmi va da like, share și subscribe. Pentru echilibru, voi da 5 stele tuturor bombelor, infecțiilor și bodegilor. Asta, în amintirea vremurilor în care mă gândeam să-mi deschid o cârciumă la răscruce de drumuri și să-i pun numele ”La 3 stele Mișelim”. Nu știu dacă există verbul ”a mișeli”, dar trebuia inventat.

       Voi fotografia tot ceea ce mi se pare că ar merita fotografiat. Pentru că, pe internet, cele mai apreciate sunt pozele cu pisici, voi posta tot ce înseamnă road-kill între Iași și Constanța. Pisici călcate de mașini, mai exact. Nu ca o obsesie sado-morbidă, ci mai degrabă ca un demers pentru conștientizarea participanților la trafic. Sanchi. Avem multe cuvinte după care ne putem ascunde. Ne ajută corectitudinea politică, care își închipuie că, dacă un căcat e învelit în foiță de aur, nu mai e căcat.

     Voi asculta muzica din playlistul personal în care am adunat atât de multe piese extraordinare, încât le-am uitat. Apropo de uitat, să nu uit: voi lua toate amenzile de circulație posibile. Cel puțin, voi încerca. Voi inscripționa mașina pe laterale, cu litere mari, verde-fosforescent: M#ie rovinietă!”, ”M#ie ITP!”, ”M#ie Radar!”, ”M#ie asigurare!”. Pe capota din față, cu galben-fosforescent pe fond negru, mare de tot: ”!AIȚILOP IE#M”.

      N-am să plec singur, vom fi patru în mașină: eu, cel din prezent, eu-copil, eu-adolescent și eu, cel din viitor. Îi iau cu mine în nebunia asta, pentru că sunt singurul dintre toți patru care mai are un vis. Ceilalți, au avut și ei, visurile lor, nu mai țin minte care, însă visul meu e singura ocazie cu care ne putem reîntâlni, pentru a face pace, pentru a ierta și a fi iertat. I-am urât toată viața, m-au urât la rândul lor și s-au urât între ei. Nu știu dacă cel din viitor are toleranță la sinele nostru comun, deocamdată doarme. Spre deosebire de ceilalți, el depinde de toanele mele, pentru că nu e o persoană reală,  e mai mult o presupunere, am zis să fie, just in case. Dacă mă trezesc.

     Odată ajunși la mare, ne vom lua câteva beri și vom merge pe plajă. Vom bea, vom fuma, vom râde, vom privi marea, pescărușii și norii. Vom privi furnicile cărând un sâmbure de piersică și oamenii cărând imense frustrări, nefericiri și singurătăți, prizonieri în propriile narațiuni, torturați de propriile prejudecăți, condamnați la viață silnică, pentru crima de a se fi născut și de a fi diferiți. Oribil!

      Apoi vom intra în apă și ne vom arunca în valuri, soarele va apune, luminile se vor aprinde de-a lungul malurilor, pînă în depărtări. Vocile ni se vor estompa, acoperite de zgomotul valurilor. Noaptea, valurile se aud mai tare, ați observat?  Ultima umbră de pe plaja pustie, eu-cel din viitor, se va ridica de pe nisip și va pleca, pășind desculț pe poteca lunii pline, fără țintă, până când va dispare în întuneric, pe muzica lui Justin Hurwitz, din ”Babylon”. Oare el, ce vis va avea, dacă va mai visa?

joi, 6 iunie 2024

România (re)Dresată

   




    Sfârșit de mai, 2024. Municipiul Iași, Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt și Drept și Bun și Viteaz...pardon, domeniul ”viteaz” s-a dat... și Deștept și Înțelept dar mai ales Ultracentral. Și pietonal. Pe pietonal, regăsim, cum e firesc, pietoni. Pietoni și oameni. Ăsta sună a titlu de roman polițist (adică scris de un lucrător al Poliției Rutiere), ”Pietoni și Oameni: chemarea sirenei.” Apropo, am înțeles că se modifică din nou legislația rutieră, pentru a ține pasul cu vremurile: șoferii nu vor mai fi umiliți să sufle în fiolă, se vor introduce etiloteste-grilă. Online.

     Dar să revenim. E după-amiază, Blvd. Șt.cel M.șiSf.D.B.D.Î.U. e lejer. Lejer aglomerat (imaginea e din altă zi, doar cu titlu demonstrativ). La înghesuiala asta contribuie și căsuțele comerciale de pe margini, pline de produse tradiționale. Din China. Pe mijlocul pietonalului și pe trotuare circulă tot felul de oameni. Oameni care au ieșit la pensie și oameni care au ieșit de la serviciu, cu speranța că, într-o zi, vor ieși la pensie; plimbăreți lenți, plimbăreți grăbiți, grăbiți încet, grăbiți repede, oameni cu treabă, oameni aflați în treabă, oameni cu scop și cai  fără nici un scop, dar cu jandarmi în cârcă...caii parcă zâmbesc. Nu sunt deloc supărați că duc în spate câte un bugetar... Studenți, elevi, turiști și nelipsiții securiști. Îi recunoști ușor: merg cu trotinete electrice, au căști, au priviri inteligente și entuziasm. La studenți și elevi mă refer. Plus restul cetățenilor, sper că n-am uitat pe cineva. Suntem în plin ROMANIAN CREATIVE WEEK, așa că numărul celor veniți din afara orașului e ceva mai mare decât de obicei. Atmosfera e faină, oamenii sunt diverși și frumoși, secolul e 21 și pare că facem parte din el.

     Brusc, dulcele ritm al târgului e rupt de o doamnă care cântă, vorbește răstit cu un interlocutor imaginar și gesticulează haotic. Clar, are o anumită condiție medicală. Merge fix pe axul bulevardului, spre Palatul Culturii. Nici bine n-a intrat în scenă, că, de pe margini, de la tarabe, au început nechezăturile, hăhăielile și fornăielile. Și nu caii erau de vină.

    Pe vremuri, în comunism, persoanele cu dizabilități erau bătaia de joc a celor ”normali”, erau înjosiți, tratați ca niște animale, marginalizați și în final, exterminați. Sistemul îi ascundea în niște case ale ororilor, ei le ziceau azile, spitale, centre de recuperare sau cum dracu le mai trecea prin capetele alea seci. Era foarte important ca aceste victime să fie ținute departe de ochii lumii și mai ales ai presei străine. Omul de tip nou nu putea avea afecțiuni psihice sau deformații congenitale. Nu putea avea imperfecțiuni, în general. Omul de tip nou era un supererou cu halat albastru și bască bleumarin cu țumburuc. Sau costum popular.  

     Azi, după 35 de ani de când am trecut de la comunism la capitalism prin iluzionism, aș fi vrut ca lumea să fie ceva mai bună, mai civilizată, mai incluzivă. Aveam iluzia că s-a evoluat. Nu foarte mult, dar în punctele esențiale. Credeam că nu se mai râde de ”nebuni”, cel puțin nu în gura mare, pe stradă. Speram ca oamenii să fi înțeles diferența dintre circ și viața reală, dintre clovnerii și drame umane. Însă,  câțiva dintre comercianții de pe marginea bulevardului, stimulați creativ (că tot era Romanian Creative Week), m-au contrazis zgomotos:”Băi Costică vezi că te-o găsit nevastă-ta”, ”Iubirea te găsește dacă e adevărată”,  ”Nu credeam să existe și varianta feminină a lu` Vasile, uăi...” precum și multe altele. S-a dovedit că nebun eram eu să cred că s-a schimbat ceva.

     Mă uitam la caii ăia superbi ai jandarmeriei. Ce ținută, ce atitudine civilizată! Iată că se poate. De ce ei pot iar majoritatea acestui minunat popor, nu? Vă spun eu de ce: e adevărat, bieții oameni n-au beneficiat de vreun sistem de educație în ultimii treij de ani, însă nici caii. Aceștia din urmă, însă, au beneficiat de dresaj, iar rezultatele, în cazul lor, sunt vizibil mai bune! Dacă în 35 de ani nu s-a reușit cu educația, haideți să încercăm cu dresajul. Să aruncăm ambalajul de la ciocolată, la coșul de gunoi, de frică, dacă nu din conștiință civică. Să vină străinii și să se uite la românași ca la zoo. Nu suntem noi, Grădina Europii? Suntem. De aici, mai e un pas pînă la Grădina Zoologică a Europii. Pentru că, eu simt, bănuiesc, cred, că, atunci când aleșii noștri vizitează electoratul, o dată la 4 ani, există (noi nu le vedem, că n-avem cum, însă ei le văd cumva), plăcuțe de alea, ca la zoo: ”Nu hrăniți poporul!”.

     Ce ziceți domnule președinte, domnilor decidenți, lansăm proiectul România (re)Dresată?  


miercuri, 8 mai 2024

Lumânarea reaprinsă

    


        Stăteam și mă uitam la Învierea asta și încercam s-o înțeleg. Nu s-o explic. Nici s-o analizez. Nici s-o filtrez prin sute de cărți și apoi s-o filozofez în fel și chip. Încercam să-i înțeleg rostul, miezul, esența. Dincolo de logică, de rațiune. De ce se adună, în fiecare an, toți oamenii ăștia? Dacă, într-un an nu s-ar sărbători Paștele, ce s-ar întîmpla? S-ar opri soarele-n loc? De ce este așa de important ca, la o dată stabilită nu-știe-nimeni-cum de nu-știe-nimeni-cine, să se dea startul la căsăpit miei, vopsit ouă și frământat cozonaci? Nici măcar nu se întâmplă ceva nou, e de fiecare dată la fel. Aceleași cântece, aceleași lumânări, aceleași clopote, până și predica e aceeași, în sensul că n-o ascultă nimeni. Popa vorbește, fiecare se gândește la ale lui. Dar stai puțin, poate că tocmai ăsta e și scopul plicticoșeniei predicilor. Să faciliteze introspecția autocritică a dreptcredinciosului, crucea mamii lui de capatos! Scuze, păcătos am vrut să zic, ptiu! uite băi, gura păcătosului...

      Și cum mă uitam eu, așa, că de auzit nu se auzea absolut nimic, au început să-mi vină idei: nu cântecul cu moartea pre moarte călcând e important. Nu aprinsul lumânărilor e miezul. Cât despre povestea cu Iisus, contează mult, dar este ceva și mai important: faptul că această sărbătoare unește oamenii. Îi scoate din zona lor de confort și-i aduce fizic, împreună, în jurul bisericii. Biserică, care, cu toate păcatele angajaților ei și cu tot cancerul instituțional ce-o deformează și-o îndepărtează de enoriași, rămâne totuși, un spațiu al Binelui, al Liniștii, Păcii și Iubirii.

      Învierea întreține speranța că umanitatea mai poate fi posibilă, cu tot ce are ea mai bun. E back-upul omenirii. E kitul de instalare, în cazul în care cineva apasă butonul de ”reboot”. Atenție, Învierea e una dintre -singura, cred- sărbătorile netehnologizate. Nu poți participa online, falseturile tale măgărești trebuie să se audă acolo, în mulțime, live. Degeaba ragi la un ecran rece. Nu poți lua laser sau lumină electronică, doar flacără care pârlește. Vă amintiți, în pandemie, cum am ieșit la geamuri și în balcoane și am cântat de mi se face și acum părul de pe mână, piele de găină? Asta zic.

     Flacăra Învierii ne ghidează existența prin negura timpului, de la un an, la altul. Întunericul a fost absolut și infinit, însă oamenii i-au pus hotar. Oricât de mică și neînsemnată ar fi această lumină a omului, în comparație cu imensitatea de necuprins a întunericului cosmic, victoria aparține luminii. Întunericul și-a găsit obștescul sfârșit exact acolo unde începe lumina. Brusc, universul se împarte la doi. Iar când totul se împarte la doi, forța care ține lumea laolaltă, să nu explodeze sau să nu se producă mai știu eu ce nenorocire, singura forță de nivel absolut, e iubirea. Nu iubirea aia bleagă, când Ștefan Bănică Jr. ascundea flori prin bănci, iar Oana Sârbu mai avea atâtea de fișat. La altă Iubire mă refer. La o Iubire ca un milion de bombe atomice d-ale lui Oppenheimmer, însă dătătoare de viață. La o iubire ca somnul unui bebeluș tocmai născut. La o iubire care anulează gravitația.

      Iar asta, cred că ar putea fi ceea ce unii numesc Dumnezeu, alții Allah ș.a.m.d.

      Platitudini, ne-platitudini, așa m-am gândit eu, acolo, atunci. M-am gândit și la narațiunea cu Iisus, că am avut timp când s-a înconjurat biserica. Una dintre concluzii a fost că, dacă mai este măcar un singur om bun, pe lume, omenirea mai are o șansă. Practic, avem cu ce să-L șantajăm pe Dumnezeu. Când îl va apuca să mai facă o curățenie de primăvară printre specii, cum a făcut cu dinozaurii, ne ascundem după omul bun și n-are ce să ne facă. Cel puțin, așa sper, că Domnul nu e vărsătoriu de sânge nevinovat, chiar dacă e și sfânt.

      Asta nu înseamnă că am scăpat. Dacă Cel de Sus nu ne poate poate extermina, fiind blocat cu mascota binelui, nu-i nimic, ne ocupăm noi. Apocalipsa e aici și nu pleacă nicăieri. Are toată răbdarea din lume. Apocalipsa se va desăvârși atunci când toți oamenii, dar absolut toți, vor fi ”Sf.Duh Zero”. Când vor fi cu toții ticăloși. Corupți. Ultra-individualiști. Când vor fi complet izolați unii de alții, devenind simple accesorii ale propriilor device-uri. Zero empatie, zero suflet. Oricum, despre empatie, părerea mea umilă și personală, e că nu există. E doar un cuvânt inventat pentru o noțiune abstractă. Ceea ce numim noi, empatie, e de fapt o salată la friptură, e garnitura care ne ajută să ne mâncăm între noi, mai ușor. Să nu ne stea aproapele în gât, cum s-ar zice.

      Apocalipsa nu va fi o furtună, sau un cutremur. Nu va ploua cu smoală topită și sânge. Nu vor ieși morții din pământ. Nu va fi un eveniment fizic, violent, ci gradual. Putem presupune, fără să greșim prea mult, că a început deja. Și câștigă teren în fiecare zi. Nu pentru că e dibace, sau puternică, ori deșteaptă. Ci pentru că suntem noi, suficient de proști. Și se va termina în momentul în care toți oamenii se vor prăbuși în propriul vid interior. Iar atunci, va fi din nou beznă  absolută și infinită.

      De asta zic, atât timp cât încă mai pîlpîie un foculeț la inimioara unui prost, Iubirea va ține tot Universul laolaltă. Și uite-așa, un foculeț se face două. Două, pun de-un incendiu. Incendiul distruge Grădina, dărîmă zidurile și purifică tot Pământul. Din nou. 

     Sau ceva de genul ăsta. Oricum, ceva frumos. E clar că n-am înțeles nimic nici anul acesta. Lăsând vrăjeala la o parte, Paștele, Învierea și toate sărbătorile astea, pentru mine, înseamnă un singur lucru: că-mi vine băiatul acasă câteva zile.

       Apoi am făcut două poze și am plecat acasă, că ne era deja un pic frig și un pic foame.


joi, 25 aprilie 2024

De la sifoane la iPhoane

      

 
sursa foto ziarul LIBERTATEA 18.11.2014


    Am reușit să călătoresc în timp! Deocamdată, doar în viitor. Pe viitor, sper să reușesc să călătoresc și în trecut. Adică să mă duc în viitor pînă la momentul în care descopăr cum să fac să călătoresc în trecut. 

     Ce să zic, e fain să călătorești în timp, dar nu e ca în filme. Nu. E mult mai greu. E greu pentru că îți trebuie multă răbdare. Să zicem că vrei să călătorești în viitor o oră. Ok, nu poți să apeși pe un buton și pac! te trezești acolo. Trebuie să îți iei niște măsuri de siguranță, în primul rând. Dacă peste o oră plouă? Dacă îți va fi foame? Dacă nu va fi internet? Trebuie să te pregătești un pic. După ce te-ai pregătit, aștepți. O oră. De asta îți trebuie răbdare. Practic, ca să călătorești în viitor o oră, îți ia vreo două ore. Ei bine, iată, mie mi-a luat doar 34 de ani, ca să călătoresc în viitor 20 de ani! Acum sunt aici și am câteva întrebări, ca să vedem dacă ”s-a meritat”:

    Se mai face șpriț cu sifon? Ați mai dat peste vreo sticlă cu bere în care a fost ulei? Nici nu știți ce-ați pierdut.

     Apropo de șpriț și bere, se mai stă la terasă, la taclale, câte 12-16 ore? Mai ”stinge” cineva, cu bere? Nici măcar cei care au pus ”sting” în fasting

      La ce întrebare, chelnerul răspundea ”nu servim înainte de ora 10,00”? Pont: nu era vorba de micul-dejun.

    Măi familiilor, care sunteți voi frumoase, mai mergeți duminica, la o înghețată sau la o prăjitură, în oraș? Un suc de la dozator? O fotografie horror la minut, cu animale împăiate, mâncate de molii și roase de timp? O gogoașă rufoasă, uleioasă, un pic crudă la interior, dar crud de fierbinte?...

     Poate că e adevărat că jumătate din wc-urile din România (taolete, cum se mai spune) sunt în fundul curții, dar ați uitat că, pe vremea când americanii făceau pe ei de frica extratereștrilor răpitori, noi, când prindeam un OZN liber,  făceam pipi în el! Sincer să fiu, ne era și nouă un pic frică, să nu avem o întâlnire de gradul III cu paznicul de la Orășelul Copiilor.

      Mai are cineva adidași turcești, supercolorați, cu șireturi fistichii, incandescente? Dacă nu i-ați purtat, îi mai aveți. Că nu erau de purtat. Dar blugi Levis din bazar? Bluze sport cu imprimeuri cauciucate sau geci cerate cu compartiment pentru glugă, cu fermoar? Se mai poartă leocoplastul roz-purcel lipit pe talpa cizmuliței, cu rol antiderapant?

     Știe cineva ce înseamnă ”matricolă cu elastic”? Dar ”cărți la pachet”? Sau numerele de înmatriculare care începeau cu ”1-B-XXX” și cu ”12-B-XXX”? Pentru care motiv, fetele plimbate în mașini cu numere ”12-B”,  erau poreclite ”Arabela”?

    Mai există semințe la cornet? Mai dă cineva bipuri, ca să fie sunat înapoi? Sau, mai bine, mai știe cineva numerele de telefon, pe de rost? Măcar ale familiei.

   Se mai pune ”săpunul străin”, cu ambalajul desfăcut, între lenjeriile de pat apretate? Levențica în dulapul cu haine de iarnă? Mai bateți persanele? Ligheanul alb-albastru, adevărată arenă de luptă cu aluatul de cozonac, ce mai face? Tot cu smalțul sărit?

    Dacă nu sunt indiscret, v-ați mai aplicat ventuze? Parcă văd cum se flambau și se lipeau de piele, încă arzând. Era ceva, un pic șamanic, acolo. 

    Mai cumpără cineva timbre? Le mai colecționează? Unde-s clasoarele, unde-s pistoalele, unde-s colițele și plicurile de 5 lei, cu timbre neștampilate, emise de Poșta Română?

    Se mai uită cineva la Teleenciclopedia?

   Mai este cineva îndrăgostit? De ce întreb, pentru că fără dragoste în prezent, nu avem nici un viitor. Și încă nu putem călători în trecut.

joi, 4 aprilie 2024

Basmele Iepurașului portocaliu

   


     A fost odată ca niciodată. În dimineața unei zile de 26 iunie, de Ziua Tricolorului, o rățușcă roșie, o gâscuță galbenă și o veveriță albastră au intrat în barul ”Tricolorul”. Rățușca roșie a comandat un Bloody Mary, gâscuța galbenă o vodcă lemon, iar veverița albastră, un lichior curacao. Rățușca roșie a dat Bloody Mary peste cap, s-a dus la tonomat și a pus melodia ”Lady in red”. Gîscuța galbenă a dat vodca lemon peste cap, s-a dus la tonomat și a pus colindul ”Galbenă gutuie”. Veverița albastră a dat peste cap lichiorul curacao, s-a dus la tonomat și a pus hitul ”I`m blue da ba dee da ba daa”. Până aici, pure coincidențe. Pure, ca îngerii, nu pure ca de cartofi.

     Barmanul, intrigat de aparița celor trei, s-a prefăcut că spală niște pahare, fix în fața lor și le-a studiat discret, barmanește, cu intenția de a intra în vorbă. Astfel, a remarcat, printre alte lucruri, că stimatele cliente purtau, fiecare, la gât, câte un lanț argintiu de care atîrnau două litere aurii. Rățușca roșie avea o pereche de râuri, ”RR”, gâscuța galbenă, o pereche de geuri, ”GG”, iar veverița albastră poseda un dublu ve, ”VV”.

     Și mai intrigat, barmanul a deschis discuția:
 - Nu înțeleg...
 - Ce nu înțelegi? s-au îmburicat cele trei cliente într-un glas, pe un ton un pic pasiv-agresiv.
    Barmanul a arătat spre literele aurii:
 - ”RR” înseamnă ”Rățușca Roșie”, ”GG” înseamnă ”Gâscuța Galbenă”, clar, dar ”VV” nu înțeleg ce înseamnă. Veverițo, ai fost verde? De unde ”VV”?
     Toate trei l-au privit cu superioritate, sau barmanul le-a privit cu inferioritate, depinde cum privești.
 - Băi incultule, i-a răspuns veverița, ”VV” înseamnă ”Veverița de Voroneț”. Dar pentru că ne-ai servit frumos, ai de la mine un safir. Cu plăcere, hai sictir.
 
     Rățușca roșie i-a dăruit, la rândul ei, un rubin ”să mă pupi sub baldachin”, iar gâscuța galbenă, un chihlimbar, ”să-ți vezi trestia tot mai rar”. Bucuros, barmanul și-a luat darurile și a trăit fericit cu partenerul său de culoare (poate prind o ecranizare pe Netflix), pînă pe 1 decembrie al aceluiași an. În dimineața de 1 decembrie, barmanul i-a propus partenerului său să-i țină locul la bar, în speranța că, fiind tot o sărbătoare națională, ba chiar cea mai importantă sărbătoare națională, vor veni mai multe animale colorate, care-l vor umple de pietre prețioase sau alte daruri valoroase. Se știe că animalele colorate nu vin de două ori cu daruri la același barman. Partenerul a acceptat.
     Seara, cei doi, s-au întâlnit la cină. Nerăbdător, barmanul și-a întrebat partenerul ce daruri a primit. Tăcut, trist, partenerul, s-a ridicat de la masă și a deschis, larg, geamul. Din grădina casei a năvălit un miros de vidanjă, imposibil de suportat.
- Dar ce s-a întâmplat, ce animale colorate au venit astăzi la bar?
- Doar unul, ”CC”: Cocoșul Căcăniu. Toată ziua am ascultat Marilyn Manson, ”This is the new shit”, iar acolo, în mijlocul grădinii e cadoul, grămada aia cu vârf.

     Și-am încălecat pe-o șa, pe un cal fuchsia.

    

joi, 21 martie 2024

Bairamul optzecist

     

      Cuvântul bairám (pl. bairámuri, s.n.) [silabisit bai-ram] are, în limba română, două semnificații:

- petrecere, chef, distracție, cu mâncare, băutură și muzică; în limbajul familiar, poate însemna orice fel de divertisment, de la parade până la spectacole;

- denumirea a două mari sărbători islamice. În limba română, "bairam" vine de la turcescul bayram "sărbătoare", "festivitate", "petrecere".
                                                 sursa: WIKIPEDIA

             În cele mai frecvente cazuri, bairamul avea loc în noaptea de sâmbătă spre duminică. Vineri,  not so much. Asta pentru că sâmbăta era zi lucrătoare, iar copii aveau școală. Locația era, de regulă, o locuință particulară. Apartament sau casă. De regulă, apartament. La restaurant se făceau doar nunțile, botezurile, în general evenimentele mari, oficiale, cu largă participare din partea tuturor oamenilor muncii în calitatea lor de rude, colegi, prieteni și securiști. Aceste calități nu se excludeau, ele puteau fi comasate. Cum se întâmplă astăzi, la partide. Era mai practic, se făcea economie la meniu.  
     Invitații poate că nu erau cu sutele, cum se obișnuiește la copiii de azi, dar erau cu zecile, oameni faini, oameni pe care îi cunoșteam, prietenii noștri. Plus câțiva oameni pe care nu-i cunoșteam. Tovarășii prietenilor noștri. Pe scurt, blatiști. 
      Se fura și pe vremuri, stați liniștiți. Dar mai puțin și la nivel mai mic. De exemplu, pe atunci se fura lemn masiv. Astăzi, se fură masiv, lemn. Așa se face că, mobila era, în general, din lemn masiv. Greu de mutat. 

       Într-o sufragerie tipică, aveai vitrina cu farfurii, pahare, bibilouri și sticla de Havana Club plină cu ceai, din cauza juniorilor familiei, care, când mai chiuleau pe-acasă, cu golanii din liceu,  scoteau romul cu seringa, prin dop și umpleau sticla cu butaforie. Aveai apoi servanta, cu dulăpioare și sertare în care se țineau lenjerii, acte, podoabe, eventual medicamente. Binecunoscutul sertar cu medicamente. Pe servantă se puneau gustările de bairam. Uneori, muzica. Într-un colț, pe o măsuță, sau pe un ”minibar”, se afla televizorul, acoperit cu husă/mileu împletit, pe care trona, nu-i așa, celebrul pește de sticlă. Masa rabatabilă, de 12 persoane, se strângea și se punea într-un colț, unde servea drept bufet suedez: ABBA, Europe, iar după 90, Ace of Base. Adică tot mâncare, tacâmuri, farfurii, pahare. Covorul persan se rula și se scotea din sufragerie, deoarece împiedica talentele să performeze moonwalkul lui Michael Jackson, sau să se spargă în figuri de break-dance.

          Meniul: pe mijlocul mesei trona salata de boeuf, gleduită din belșug cu maioneză și decorată cu gogoșar tăiat fâșii, albuș de ou, măsline, castraveți murați și pătrunjel. În jurul ei gravitau ouăle umplute, salata de sfeclă cu hrean, salata de vinete, zacusca, salata de icre, pateul de ficat, ceva mezeluri plus muștarul aferent, brânzeturi, măsline, de astea. 

Iubire, bibelou de porțelan(sursa mariuscruceru.ro)
       Băutura era plasată, de regulă, sub masă. Sifoanele stăteau pe o tavă de tablă, preventiv, fiindcă mai picurau între utilizări.
   Partea de sonorizare era cea mai importantă și cea mai complicată. De regulă, era un băiat în cartier care avea niște boxe artizanale de dobora drona rusă-n zbor dacă ar fi fost azi. Deschideai geamurile larg și muzica trebuia să treacă Bahluiul, dacă voiai să se vorbească măcar câteva zile despre bairamul tău și despre tine, implicit. Era foarte important, pentru că așa urcai repede și ușor câteva trepte bune pe scara popularității, în cartier, între colegi, între golani, dar cel mai important, în ochii conturați cu creionul chimic, al gagicilor.
       Apoi era cel cu stația. Stația era o sculă ca un ceva lung care amplifica muzica. Ba nu. Vorbesc prostii, era o sculă ca un ceva lat, cu multe butoane, potențiometre și reglaje fine. Fără stație, dansai la bec. Iarăși, trebuia să fie ceva profi, un Technics, un AKAI, un Grundig, erau pe atunci câteva nume grele, care-și împărțeau tot respectul sunetiștilor. Adevărul e că se auzea foarte mișto dacă știai să umbli la puzderia aia de butoane. 
      Al treilea era cel cu sursa de redare a muzicii, de regulă magnetofon sau casetofon. De multe ori erau și-și, pentru că unii aveau muzica trasă pe benzi de magnetofon, un pic mai scump dar mai profi, alții pe casete, mai accesibil. Muzica se căra cu spatele. La ditamai sculele se adăugau gențile cu benzi și casete, eventual ceva lumini disco. Pe scări, până la etajul 4, în blocurile fără lift. În blocurile cu lift, până la etajul 9, pentru că nu mergea liftul. Iar dacă mergea liftul, nu-l luai, pentru că nu voiai să se întrerupă curentul când erai în lift. ”Muzicanții” nu-și cărau ei sculele, era sub demnitatea lor. Dacă era și sub demnitatea celui care organiza cheful, se angajau șerpași de la bloc, copchii mai mici, de 12-14 ani, care, astfel, își câștigau un loc la petrecere, alături de cei mai jmecheri băiețași. 
       La bairamurile puilor de nomenclaturiști, ospătari, gestionari, pochi și în general, la categoriile sociale privilegiate, exista, pe lângă cele mai fine scule audio, și câte un Holy Grail al anilor 80, adică un VIDEO. Muzică pe video! Asta era barosăneala supremă. Într-un fel, era mai bine așa, pentru că numai străinii și foarte bogații aveau ochii antrenați să se uite mai multe ore la videoclipuri occidentale și să nu orbească de atâta putreziciune capitalistă! Noi ne uitam duminica, la Utrenîia Poșta, vedeam jumate de video străin și povesteam o săptămână despre asta.
      La începutul chefului, pe măsură ce venea lumea, se formau bisericuțele. Fetele stăteau jos, pe scaune, pe canapea, pe fotolii, pe ce naiba mai era prin sufrageriile alea. Băieții, la rândul lor, își găseau  de treabă la fumat în bucătărie, la servit un pahar, se mai spunea o glumă, se mai interpreta un banc. Se schimbau priviri. Se cântăreau șanse. Se cizelau replici. Se elaborau strategii, se adunau informații. Se răspândeau arome de Farmec Cluj, Rexona și Tarr, loțiune după ras. 
      În tot acest timp se juca cartea nebăgatului în seamă, de ambele părți. Ele nu-i vedeau pe ei, iar ei erau inocenți Adami, cu coastele încă intacte. Și aici intervine, de când e lumea și pământul, cel mai bun prieten al omului: șarpele. În cazul nostru, al anilor 80, scorpionul.
      Pentru că, dacă ar fi să aleg un simbol al bairamului, un zeu protector, l-aș alege fără ezitare pe Klaus Meine, solistul trupei Scorpions. Iar ca imn, ”Still loving you”. Mulți mileniali și zetiști a nășit herr Klaus! Aoleo. Un prenume care ne urmărește, nimic nu-i întâmplător, ghinion. Mă refer, desigur, la filmul ”Klaus și Barroso”, cu Nicolae și Micutzu.
       Puteai să dansezi cu bibelouri băgate-n pantaloni, să bei vodcă din peștele de pe televizor, să fumezi cu nasul, să faci baloane de săpun cu fundul, să urli ”Brain! Brain!” și chiar să mănânci creier crud, să lipești chiștoace de tavan, puteai să faci orice, sau puteai doar să stai sictirit într-un colț, făcând pe Titi-Duru: nu aveai scăpare! 

     Venea momentul așteptat de toată lumea. Se făcea o liniște un pic mai lungă. Se schimba banda. Ca un șarpe lung, banda cu bluzurile lui Scorpions se înfășura în jurul taliilor, ridica de pe scaune, aducea din balcon, din bucătărie, apropia oamenii, îi înfășura tot mai strâns, până le ajungea în jurul gâtului. Și duși erau. Doi câte doi, cădeau răpuși de întuneric. Se făceau lipeli, se făceau dezlipeli, se schimbau macazuri, se repurtau victorii legendare, se rata cu poarta goală, într-un cuvânt se făcea istorie. Doar un cuplu rezista până acolo unde se termina banda și începea să răsară soarele. Aceiași. Cei mai buni prieteni. Bețivii funcționali ai grupului. Și astăzi, după 40 de ani, pun pariu, că fie nuntă sau botez, cumătrie sau orice alt eveniment, tot acolo, în lumea lor, îi găsești. ”Hai, mai dă și mie o țigară pînă vine tata din armată”... Simpatici.

     Era frumos. Mi-e dor de tine, bairamule. După revelion, erai cel mai tare, pe vremea aia, ba chiar până prin 2000. 

  Pînă la  Final Countdown, îți spun sincer, Still Loving You!

    

miercuri, 20 martie 2024

Bucătăria crepusculară

 

   Bucătăria mea e portal spațio-temporal. Sunt convins. Uneori, obiectele dispar inexplicabil, fără urmă, nu e o glumă, e real. De apărut, nu a apărut nimic. Și mai trebuie și văruită.

    Bunăoară (ce-mi place să încep o frază cu acest arhaism!), eram la geam și fumam. O țigară. Cu tutun. Nevată-mea nu era acasă, așa că, mai târziu, nu m-a crezut când i-am povestit ce s-a întâmplat. Fiind un neîndemânatic de mare excepție, am scăpat țigara fumată pe trei sferturi, aprinsă, între calorifer și perete. Caloriferul e fix sub geam. 

     Panicat, am căutat potențiala sursă de foc. Nimic. Nici un fum. Nici o țigară. Am luminat cu telefonul, am introdus între calorifer și perete diverse cozi de linguri de lemn, bețe, sârme, am trimis gândaci antrenați să găsească mucuri de țigări, nimic. Gândaci Wagner, cu experiență, nu de ăștia obișnuiți, de bucătărie. Am făcut tot posibilul, am căutat și în jurul caloriferului pe-o rază de 1 km, l-am sunat pe Arafat, SMURD, minidrone, 112, 223, 334...abolut nimic. Glumesc, evident, dar aria de căutare fiind restrânsă și destul de clară, am rămas cu o senzație ciudată. Ar fi trebuit doar să mă aplec, să ridic obiectul și să continui să-l fumez. Mă credeți, nu mă credeți, țigareta aia n-a mai fost de găsit. Practic, a dispărut sub ochii mei. Ca și cum am asistat la un truc ieftin, performat de un magician rârâit, de etnie găgăuză, cu părinți divorțați, crescut de bunici undeva, pe lângă Cahul, închiriat pentru o petrecere de copii, doar că fără magician. Și fără petrecere de copii. 

    Acum, eu ca eu, am aprins altă țigară și mi-am văzut de viață. Dar închipuiți-vă ce față a făcut alter-ego-ul meu din universul alternativ, în care am scăpat țigarea, când a simțit fum la bucătărie. Cum îl cunosc, cred că s-a enervat teribil: ”cum naiba a reușit vecinul de deasupra, să arunce, cu efect, o țigară care să intre pe geam, fix în bucătăria mea?!...cu geamu-nchis!!!”

    Doamne, sper că n-am provocat vreun incendiu în alt univers! Poate băiatul ăla, de acolo, adică eu, nici nu fumează! Poate că nu are nici asigurare. Cuprins de remușcări, am scris 5427 de bilețele cu scuze și din când în când, le arunc între calorifer și perete, cu speranța că vor ajunge fix acolo unde a ajuns și țigareta. Tot n-a funcționat, dar am reușit să dau foc la un prosop de bucătărie. Pentru că, m-am gândit eu științific, că s-ar putea să fie și ceva termic în ecuația asta spațio-temporală. Că doar țigarea s-a dus aprinsă. Nu-s prost degeaba. Deci am început să arunc bilețele mocnite. 

     Până m-a prins nevastă-mea, într-o noapte de marți spre miercuri, în care, pe lângă faptul că mă uitam ca hapsânul, de unul singur, la noul episod din Shogun, mai și făceam mizerie și fum cu fițuicile mele flambate. A luat un bilet și l-a citit: ”Știu că, deși avem același suflet, trăim în universuri diferite. Totul este imposibil între noi. Sper să mă ierți pentru tot ce ți-am făcut, să te ridici din cenușă și să mergi mai departe. Poate că undeva, la infinit, ne vom întâlni. Semnat, Alter-Ego-ul tău.” Ei, ia încearcă tu să explici, la 3,00 dimineața, 288 de bilețele (că atâtea mai aveam), folosind ca argument falia spațio-temporală. Ți se va răspunde la fel, însă se va folosi ca argument falia cranio-cerebrală. Că tot mă uitam la serialul de succes mai sus menționat, am vrut să-mi fac sepukku, dar nevastă-mea mi-a pus condiție să spăl pe jos și să strâng când termin. Dacă o prindeam în toane bune, strângea dânsa mațele de pe gresie, fără nici o supărare, așa însă, a trebuit să găsesc o cale să trăiesc dezonorat și m-am dus la culcare cu patru de nu. Dac-o mai fi cineva samurai cu așa o bucătărie SF!

    Dar asta nu e tot.

    Ca să mă scoată din minți, universul mi-a mai copt una. Că tot vorbim de bucătărie, unde se coc diverse lucruri. De exemplu, bananele. Le cumperi și le pui în bucătărie, unde se coc până se fac maro de tot și le arunci. Apoi cumperi altele. Revin: de această dată eram singur în bucătărie, dar soția era acasă. Nu cu mine în bucătărie, dar acasă. Am scos din frigider un borcănaș nu mai știu cu ce, dar cu capacul nedesfăcut. Capac de ăla, de concurs, de competiție. Vidat, sau cumva-ceva. Mă încordez și sare capacul. Sare ca din arc. Se duce ca anii tinereții. Eu eram lângă frigider, la 30 cm de masa din bucătărie. Capacul a sărit înspre masă. Mă uit pe masă, nu-i capacul. Văd, în schimb, o jumate de țuică. Mă uit pe sub masă, nu-i capacul. Însă, ce să vezi, mai la perete, 2 litri de vin. Mă uit prin bucătărie, așa, în general, nu-i Stela. Gata, că m-am uitat destul, dă-l în p...mea de capac, că mai avem și altceva de bău...pardon, de făcut!

      Nu, iar glumesc. N-am renunțat. O chem pe Stela. Eram foarte plin de mine, iată, în sfârșit, pot să-i demonstrez că, din bucătăria noastră, dispar lucruri. Îi arăt borcanul, știa despre ce e vorba, știa că avea capac nedesfăcut, i-am arătat cum a sărit, ia să vedem dacă îl mai găsim. Veți crede că l-a găsit imediat. Că-s eu nebun. Sunt, nu zic nu, dar nu. Nu s-a mai găsit nici un capac, niciodată. S-a căutat cât se poate de temeinic, s-a dat masa la o parte, frigiderul, bucătăria, totul. Capacul...poc, prin portal, la vale, cine știe pe unde o mai fi acum. 

    Culmea e că Stela nu mă crede nici azi! Mai mult, insinuează pe față niște lucruri care nu se insinuează așa, direct, dar eu nu recunosc nimic, nici nu cunosc, nici nu recunosc! Mă simt ca în Dosarele cu șină-n X, când Mulder îi explica lui Scully că e groasă, dar ea cică pînă nu vede, nu crede. Pentru că am uitat să vă spun, imediat după dispariția acelui capac, au dispărut și țuica de pe masă și vinul de sub masă. Ce să-i faci, uneori, seara, adevărul e dincolo de noi...

marți, 19 martie 2024

Deșertul de o mie de ani

   

În focurile creației. A nu se stinge cu apă!  

     Inima mea bate o dată la o mie de ani. Când bate  inima mea, o dată la o mie de ani, se ridică un munte. Când inima se contractă, se face prăpastie. Între ele, deșert. O mie de ani de deșert. Cu cine să vorbesc despre asta? Mă urc în vârful muntelui să vorbesc cu cerul, dar cerul e prea sus și e absolut indiferent. Mă cobor în prăpastie, în profunzimile Pământului, dar Pământul e prea prost și nu pricepe nimic. Deșertul e interzis. N-am cu cine vorbi.

     Însă pot să tac despre asta. Pot să urlu în tăcere. Pot să șed și să tac cu dealurile și cu câmpiile. Pot să mă înalț, tot mai subțire și să urlu cu crivățul. Pot să plâng albastru-incolor, cu ploile și cu râurile. Sau pot să scriu.

     Se spune că, - nu știu cine spune, eu spun, na - dacă tăcerile, răcnetele și lacrimile omului sunt adevărate, dacă izvorăsc direct din munții și din prăpăstiile inimii lui, s-ar putea să miște dealurile și câmpiile lumii, să domolească crivățul și să adâncească albia râurilor. Cu ajutorul lor, omul își va putea depăși limitele cunoscute și va trece dincolo de linia orizontului. Ce bine sună prostiile astea! Linia orizontului nu există. E o linie imaginară. Limitele există doar în capul omului. Și la urma-urmei, ce credeți că e dincolo de ea? Nemurirea? Adevărul? Libertatea? Îndeplinirea tuturor dorințelor? Bullshit. Am cunoscut pe cineva care a trecut de linia orizontului, de curcubeu, de toate. Am stat la o bere și mi-a povestit. În primul rând, să cauți nemurirea e o tâmpenie, să fie foarte clar, din start. Ceea ce trebuie să cauți e viața imediată, e trăirea autentică, bucuria și mirarea (în același timp) că ești viu. Degeaba stai tu ca prostu` și nu mori, dacă nu trăiești. Învață întâi să trăiești și mai vorbim despre nemurire, după aceea. 

     Și totuși ce e dincolo de linia orizontului? Nu l-am lăsat să plece pînă nu mi-a răspuns la toate întrebările. Ce să fie, a zis el, depinde de fiecare. De regulă, e o mare dezamăgire. Într-un final. În cazul meu, s-a lăsat chiar cu fisură anală. Dar începutul e mișto, ca toate începuturile. Uite ce... (a mai spus el, văzând că nu scapă de mine): am devenit celebru pentru că am călărit curcubee și orizonturi. Asta e tot ce știu oamenii. Ce n-am povestit niciodată, abia aia e adevărata mea experiență. E cea mai tare. Mai dai o bere?

     Normal că am dat. Muream de curiozitate să aflu care a fost experiența, aventura sau ce mama naibii o fi fost chestia aceea care l-a dat pe spate pe omul nostru. Omul nostru care, vorba aia, are într-un buzunar orizontul și în celălalt buzunar, curcubeul. Eram terminat, maaamă să vezi ce aflu eu acum! 

     Cea mai tare experiență posibilă, a început el - dar s-a oprit imediat pentru a sorbi din bere - a fost când am întâlnit Unicornul Vieții. Nu râde, există. Nici eu nu credeam, dar dihania e, oarecum, reală. E o chintesență a tot ceea ce e pozitiv-magic în cultura noastră. Dacă peștișorul de aur ar face un threesome cu Zâna Măseluță și cu Zâna cea Bună, iar din toată chestia asta ar ieși un baby, cam ăsta ar fi. Numai ce se uită la tine preț de o clipă, de la un km și gata, te-a vindecat de cancer. Powerful stuff. D-apăi să stai de vorbă cu el vreo 15 minute, cum am stat eu! Pentru că vorbește minunea, chiar vorbește.

     Inițial, am crezut că visez. Eram lângă o pădure, în excursie, a venit firesc spre mine, l-am văzut, am intrat în șoc. În fine, după ce a trecut șocul inițial, am fost fericit. Dar, brusc, fericirea mea a început să scadă. M-a cuprins o frică și o tristețe infinite și nu înțelegeam ce mi se întâmplă! La un moment dat, am înțeles: nici orizontul, nici curcubeul și nici unicornul nu durează veșnic. Bun, mi se vor îndeplini câteva dorințe, dar asta nu înseamnă nimic. Nu tot ceea ce-ți dorești îți face bine. Bani? Îi poți pierde într-o secundă. Sănătate? Se poate muri și sănătos, cum se spune când vine vorba despre Titanic. Pacea mondială? Da, până se schimbă actorii. Orice aș fi cerut, orice dorință mi s-ar fi împlinit, n-aș fi rezolvat nimic. La un moment dat și asta va trece. Iar când va trece, voi pierde totul și voi fi de o mie de ori mai nefericit decât înainte. Așa că, atunci, când m-a întrebat ce-mi doresc, am ridicat neputincios din umeri și l-am întrebat, la rândul meu: orice dorință? Da, orice, a dat el, ochii, peste cap. Bun, am zis eu, atunci nu-mi doresc decât un singur lucru. Am lăsat o pauză pentru suspans. Apoi am zis, apăsat pe fiecare silabă: îmi doresc să mă pupi în cur, cal de Cernobâlci ce ești! Urât...Însă, cum ziceam, ai grijă ce-ți dorești, că nu se știe.  Cum să-ți explic...cornul ăla nu-i numai de frumusețe. Așa m-am ales cu o ditamai fisură anală. De atunci, despre minuni și înfăptuitorii lor, despre depășirea imposibilului și alte gargare și gărgărițe motivaționale, literalmente, mă doare în cur. Hai noroc! 

      Drăguță poveste. Cu morală: împlinirea dorințelor e complexă și are multe aspecte. Cea mai cumplită urare e ”împlinirea tuturor dorințelor”. Un om căruia i s-au împlinit toate dorințele, se împușcă-n cap. Sau o ia razna cu totul. 

       O inimă care bate o dată la o mie de ani, ridică un munte din vârful căruia se vede toată lumea. Însă, într-o zi, lumea se va termina de văzut. O contracție a inimii care sapă o prăpastie până în centrul Pământului, va scoate la lumină toate secretele, toate comorile. Într-o zi, însă, secretele vor fi ”common knowledge” iar comorile vor fi ”out of stock”. 

     Însă deșertul de o mie de ani, dintre ele, care nu folosește, practic, la nimic, ăla te motivează. Ăla te ține în viață, deși ucide tot ce intră între granițele sale. Nu poate fi parcurs. Nu poate fi irigat. Nu poate fi ignorat. Pur și simplu, e acolo. Poți doar să-l admiri de la distanță, să-ți imaginezi ce-i în mijlocul lui - poate fi absolut orice - , să te întrebi cum arată, noaptea, cerul văzut din acest deșert, poți să te întrebi de toate, fără să-l înțelegi și fără să-l cunoști vreodată. Fiecare fir de nisip din acest deșert e o clipă în care ți-a fost dor, e o întrebare fără răspuns, e o dorință neîmplinită, o întâmplare neîntâmplată. Miliarde și miliarde de fire de nisip. Plus unu. Acel ”plus unu” e sufletul tău.

     Sufletul tău, un fir de nisip pierdut undeva, în vastitatea inexplorabilă a deșertului absolut, care, cu fiecare bătaie a inimii, se învechește cu încă o mie de ani. 

     

luni, 22 ianuarie 2024

”Societatea Zăpezii” m-a lăsat rece (spoiler alert)

AVERTISMENT!  

ACEST ARTICOL CONȚINE SPOILERE, ADICĂ VĂ STRICĂ SURPRIZA (dacă aveți) FĂCÂND REFERIRI DIRECTE LA CONȚINUTUL FILMULUI ”SOCIETATEA ZĂPEZII”, FILM CARE, EVENTUAL, POATE FI URMĂRIT ÎN ROMÂNIA PE PLATFORMA NETFLIX. 

sursa imagine: Netflix România

    ”Societatea Zăpezii” n-ar trebui să fie un film bun. În primul rând,     n-ar trebui să fie un film. Ar trebui să fie un documentar. O anchetă.   Baza unei noi legislații, a unui nou nivel, net superior, al     responsabilității, în   transportul de pasageri. O zi memorială. Nu știu   ce-ar trebui să fie.

     Dar nu un film. Nu orice tragedie poate deveni poveste de seară pentru micuți, depănată în nopțile geroase de iarnă, la gura sobei, în așteptarea sucului cancerigen adus de Moș-Tiristul, cu autotrenul său feeric, împodobit ca un cămin cultural, în an electoral.

     Poate greșesc eu, dar mi se pare de mare porc, să stai într-o rână pe canapea, sub păturică, la căldurică, cu o bere în mână și cu ceva de ronțăit, privind imagini inspirate din fapte reale, cu oameni care mor de frig și se ronțăie unii pe alții. Și să gândești, mândru de televizorul tău, țîșpe-K, a cărui diagonală mai are un pic și devine longitudinală, ”ia uite băi ce mișto se vede, parcă aș fi acolo!”...Nu, nu ești acolo. Dacă vrei să simți 5% din ce a fost acolo, ieși de sub pătură, închide centrala, deschide toate geamurile și nu mânca până a doua zi. Seara. Doar ca să-ți faci o idee.

     Dar, totuși, este ”Societatea Zăpezii” un film bun? Și da și nu.

     Este un film bine făcut, foarte bine făcut, asta nu se discută. Are, la un moment dat, un monolog foarte interesant despre Dumnezeu. Subliniază foarte bine faptul că nu trebuie să aștepți salvare din altă parte. Singurul cate poate salva, ești doar tu. Renunță la convingerile tale, adaptează-te. Acționează!  E lăudabil că a readus în atenție acest episod real, de care multă lume, inclusiv eu, nu ar fi aflat altfel. Cumva, reușește să fie un act cinematografic bun, ceea ce, automat îl transformă într-un film prost. O nenorocire nu poate fi asociată cu nimic bun, nici măcar în termeni!

     Cel puțin, pe mine nu m-a convins. Secvențele alea poetice din interiorul fuselajului, cu râsete și rime, cu vorbe de duh, lacrimi, încurajări și îmbrățișări de OSCAR pentru film străin, nu le cred. Nu poți să spui versuri frumoase după ce ți-ai dat acordul să-ți fie mâncat cadavrul. În cazul ăsta, hai să băgăm și niște scevențe umoristice: ”Băi, ce bun e poetul ăsta!”, ”-Te referi la poezia lui, sau chiar la el?” 

     Acolo a fost iadul pe pământ, ce mama naibii!!! Filmul a greșit grav fiind un film bun, știți de ce? Pentru că, la final, știți care a fost senzația mea, ca martor la cele povestite? Și nu cred că am fost singurul care am rămas cu această falsă impresie: ”hai bă, că n-a fost, totuși, chiar așa rău”. N-ai voie să lași audiența cu impresia asta.

    Cunoșteam, în linii mari subiectul, înainte de a viziona filmul. Nu mă prea atrăgea. Totuși, cedând recomandărilor care veneau din toate părțile, i-am dat o șansă, sperând să mă surprindă cu ceva. Nu m-a surprins cu absolut nimic, dar m-a plictisit, fiind un film prea lung (2h și 25 min) pentru un scenariu prea scurt. La fel ca munții ăia absolut sterpi, nici subiectul nu are prea multe de oferit. Da, este extraordinar că niște oameni au supraviețuit în cele mai vitrege condiții atât de mult timp. Însă, pentru mine personal, fiind un eveniment îndepărtat în timp și spațiu, nu m-a impactat pe cât și-au dorit autorii, probabil. M-am uitat pînă la sfârșit dintr-un singur motiv: eram curios să văd cum au scăpat cei care au scăpat. Restul e istorie. Și dacă ne-am apuca să plângem la toate tragediile cunoscute, despre care avem izvoare istorice și documente, petrecute de-a lungul timpului, n-am mai apuca să facem și alte filme de mare succes la un anumit public, născute din genul ”stand-up comedy” și moarte în genul ”sit-down tragedy”.