Despre viață, la 54 de ani: generalități, banalități și clișee

 

Că sunt și excepții, e altă poveste. Genii, precoci de ăștia. Alexusuțu Machidon, Mozzu Amadeus, Fănică Minune (Stevie Wonder), Mișel Jackson și în general, omuleții care au devenit celebri încă din pântecul mamii lor, vă rog un sincer ”să mă ierți, băieții!”. Eu vorbesc aici de o viață absolut mediocră. 

 Viața și tata m-au învățat că tot ce mi se întâmplă rău, e din vina mea. Nu există scuze. Iar dacă mi se întâmplă ceva bun, nu-l merit și nu-i cazul să mă bucur, pentru că mi se vor întâmpla rele în plus față de obicei, pentru a compensa binele de care am beneficiat nemeritat. Nu zic că fericirea e imposibilă. Zic doar că e insuportabilă.

  Teoretic, Fericirea e accesibilă. Practic, însă, până sus, la cuibul ei, din vârful cel mai înalt al destinului, bietul om trebuie să îndure atâtea mizerii, să înghită atâta găinaț de Fericire, să facă atâtea sacrifcii, să se schilodească în așa hal, încât la final, să nu-i mai rămână nimic altceva înafară de o ură hămesită. Și tare mă tem că singura fericire pe care o va mai putea simți atunci, va fi fericirea de a strânge de gât toți puii de Fericire din cuib. Și de a-i prăji la rotisor pentru a-și hrăni ura. În cazul în care puii nu-s ieșiți din ouă, merge și-o omletă. Nu contează, importantă e concluzia: Fericirea e oxigenul nefericirii. E Fata Morgana din deșertul vieților noastre deșarte. Fiindcă Fericirea asta mereu teoretică, veșnic viitoare, ne obligă la un prezent continuu de nefericire reală, concretă.  

 Tata nu mai e. Preotul l-a repartizat, ca pe toată lumea care a ”absolvit” viața, ”în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea”. Acolo e tata. Eu, personal, din toată inima, sper să nu.

  Dacă există ceva după moarte, nu poate fi decât iadul. Să trăiești veșnic, chiar și într-un rai tradițional, devine, după un timp, un iad. Iadul se construiește în timpul vieții. După, ai la dispoziție o eternitate ca să regreți. Să regreți tot ceea ce ai fi putut face și n-ai făcut. Plus tot ceea ce ai făcut și n-ar fi trebuit să faci. Toate alegerile greșite. Toate clipele fericite care nu se vor repeta. Toate clipele de lașitate din cauza cărora ai ratat oportunități extraordinare. Toate zilele alea gri și anonime, în care nu s-a întâmplat nimic deosebit, înafară de faptul că ai fost oarecum viu și că ai fi putut face în așa fel încât fiecare zi să conteze, să conțină o amintire extraordinară. Sau măcar bună. Și să te împaci cu toate astea. Și te împaci, că ai timp. Așa, și după aia?...O veșnicie. Cu ce dracu să umpli o veșnicie?! 

 Îmi place titlul unei cărți pe care n-am citit-o: ”Viața e în altă parte” (Milan Kundera, scriitor ceh). Parafrazând, în cazul meu, aș zice altfel: ”viața e în alt timp”. La suprafață e OK, însă în adâncime e un dezastru, ca fiecare viață normală. Cine mă contrazice, are dreptate. Are dreptate, dar n-are adâncime. Viața e o nenorocire cu rădăcinile în prezent și cu florile carnivore în viitor. În termeni de specialitate, asta se numește ”anticipație negativă”. Vă las să ghiciți despre ce specialitate e vorba. Anticipație negativă: să vorbim puțin despre viitor.

 Vorbind despre viitor, nu cred că mașinile vor extermina oamenii. Cred că oamenii vor extermina oamenii. Oamenii care vor deveni mașini. Oameni, care se vor dezobișnui să gândească cu propria minte. Care vor lua, repede, de-a gata, ce le va servi AI-ul. Cum zice un mare înțelept: AI, nu AI, tragi la poartă. Oameni ”eficienți”, care vor înlătura umanitatea din calea dezvoltării tot mai accelerate a societății. O societate redusă la o singură valoare: banii. N-o zic eu, o spune domnul Peter Thiel (nu-l știți, e mahăr mare, dar nici el nu vă știe, așa că sunteți chit), ceva de genul ”banii sunt fie importanti, fie sunt totul". Problema e că, din momentul în care totul, dar absolut totul va avea un preț, nimic nu va mai avea, cu adevărat, valoare. Dacă pui un preț – oricât de mare - pe libertate, pe dragoste, pe adevăr, pe dreptate, cineva, la un moment dat, va avea acești bani. Și le va cumpăra. Le va cumpăra și cel mai probabil, le va capitaliza. La va topi, le va mărunți, le va împacheta și le va vinde la bucată. Toate valorile umanității vor fi accesibile prostimii, doar pe bază de abonament lunar sau anual. Basic, Extra sau Premium. La fel, aerul, lumina soarelui și pastilele pentru odorizat flatulența. Asta m-a distrat, am citit-o undeva și am păstrat-o ca premisă pentru niște glume. Haide, ia-o de 3 ori (pe zi), să-ți miroasă curu-a flori! Vă dați seama că statutul social va fi stabilit (și) în funcție de mirosul pe care-l răspândești?!  

”Dușmanii mi i-am pus pe gânduri/ Mi se spune Mister Răscruce de Vânturi/

Sunt pe opulență / Am sexy-flatulență.../My odor, mi amor!/ Vine un parfum de Gucci/ De la Mister dintre bucci”

  Bogații vor emana norișori roz cu note de bemweu, cadaoale tunate, vopsea de tatuaje și aur, în timp ce săracii vor fi mai pe nostalgie, provocând lacrimi, cu arome de Rexona, Fa sau Farmec. Bineînțeles, în scurt timp vor prolifera fake-urile made in China, comercializate în Grand Bazar Istanbul sau online, pe vreo platformă cu ieftineli inutile, al cărei patron nu s-a certat - încă – cu Partidul.

 Redevenind cât de cât serioși, pentru că tot l-am pomenit pe nea Petrică Thiel-deal, trebuie să luăm în considerare și tîmpeniile astea cu acceleraționismul și cu predictibilitatea viitorului. Pentru că mai nou, tehnologia ne-a avertizat că nu există liber arbitru și nici noroc. Sunt studii și cercetări care înclină spre concluzia că, fiecare dintre noi, avem un destin scris în gene, în ADN, ca un cod-sursă. "Modelul Centaur este capabil să anticipeze comportamentul uman în aproape orice tip de experiment psihologic. Acesta a depăşit cu mult modelele specializate pe care cercetătorii le folosesc de zeci de ani":

https://stirileprotv.ro/stiri/stiinta/precizie-inspaimantatoare-inteligenta-artificiala-poate-prezice-ce-face-un-om-inainte-chiar-ca-acesta-sa-stie-ce-decizie-ia.html

  Se presupune că alegerile, deciziile și în general, acțiunile noastre, pot fi anticipate de un computer cuantic. Pentru o sută de ani de azi înainte. Nu știu dacă 100, dar pentru mulți ani, nu o lună-două. O perioadă istorică, cum ar veni. Ce înseamnă asta? Asta ne plasează pe toți într-o piesă de teatru cu 8 miliarde de actori care au, fiecare, rolul – literalmente - în sânge, actori care joacă după indicațiile unui Regizor controversat și complet expirat, pentru nici un spectator. Pe o scenă, evident, plată, că cine a mai văzut o scenă sferică? Logic.

 Nu mai contează că Regizorul a bătut gongul de început (Big-Gong), important că toată producția a fost cumpărată de câțiva mașiniști cu foarte mulți bani, care se înghesuie acum să tragă cortina și să stingă lumina. Au făcut ei niște actori artificiali, au rescris piesa, vor s-o omoare pe asta de-o jucăm noi zilnic, ca s-o pună în scenă pe a lor. Fără Regizori de nici un fel. Nici cerești, nici telurici. N-au nevoie de nici un fel de regizor. Scopul piesei nu e să placă, ci să facă bani ca să controleze Lumea și să controleze Lumea ca să facă bani. Ce n-am înțeles eu: atunci când vor stăpâni și vor conduce lumea ca pe o companie, ei având puterea absolută și toți oamenii de pe Pământ fiind sclavii lor, pentru ce naiba le vor mai trebui bani?!

 Așa arătând viitorul, acum, după 50 și ceva de ani de viață, mă gândesc la un lucru: dacă ar fi să aleg, oare m-aș mai naște o dată? Cu riscul de a nu mai fi eu, cel din viața asta. Să mă nasc cine știe unde pe Pământ, în cine știe ce fel de familie, din cine știe ce clasă socială. Mă pot naște campion olimpic sau paralimpic. Pot fi geniu sau cu retard mintal. Între noi fie vorba, cred că aș înclina spre a doua variantă. Așa cum e lumea azi, retardul e net superior genialității, din toate punctele de vedere. Mai ales dacă vrei să fii, pur și simplu, fericit. Un lucru, aș vrea, totuși, să nu se schimbe: să fiu tot om. Tu ai risca?

 Cu toată sinceritatea, dar și cu multă aroganță, sunt extrem de tentat să zic pas. De cele mai multe ori simt că, o singură tură prin lumea asta profund greșită, mi-ajunge. Am cam văzut tot ce-am văzut și n-a fost neapărat plăcut. Însă, ca o femeie abuzată de consort, care speră că a suta externare din spital (consecință directă a violenței domestice), va fi cu noroc, cred că aș accepta. 

 Poate, dacă îmi joc cărțile cum trebuie de data asta păcălesc computeru cuantic și fac doar ce vreau eu. Iar dacă nu-mi iese cu liberul arbitru, poate voi avea, pur și simplu, noroc, cum ziceam. Hai noroc! La mulți ani mie!

Un veac de singularitate

 

  Singularitate, conform DEX, se referă la calitatea de a fi singular (unicitate) sau, prin extensie, la o ciudățenie sau bizarerie. Termenul are sensuri specifice și în alte domenii, precum în matematică, unde denotă un punct în care un obiect matematic se comportă excepțional sau nu este definit.

  Care credeți că a fost descoperirea care ne-a făcut oameni? Puteți răspunde orice, veți fi aplaudați și înjurați în mod aproape egal.

  Focul? Limbajul? Uneltele? Alcoolul? Dopul legat de sticlă?...Nu prea. Au ajutat și astea, dar evoluția speciei noastre (dacă și asta e evoluție...), a început în momentul în care am realizat că fiecare ființă vie, dar absolut fiecare, fără nici o excepție, într-o zi, mai devreme sau mai târziu, moare. Pe la începuturi, se murea mai devreme. Azi, se moare mai la Est. 

   În momentul în care ne-a fost clar, ca apa de izvor, că viața e finită, ba chiar un pic cam prea scurtuță pentru gustul nostru, ne-am pus pe treabă. 

  Am descoperit focul, am inventat roata, am prelucrat metalele, am inventat alfabetul, scrisul. Hârtia igienică. Am făcut din agricultură o știință, am studiat și am descoperit noi legi ale naturii, noi ramuri ale științei, am descoperit și dezvoltat matematica, astronomia, fizica, chimia. Ba chiar și berea!

    Am inventat tiparul și ideile s-au răspândit, apoi s-au răspândit și oamenii, tot cu ajutorul științei și tehnologiei: compasul, busola și astronomia au făcut posibilă navigația.

   După care, am bubuit, pur și simplu. Revoluția agrară, dar mai ales cea industrială, ne-au pus pe un drum fără întoarcere.

    Am exploatat forța aburului, am domesticit electricitatea. Am descoperit că nu-i rău să ai gaze, dacă le ai sub pământ. Orice ar însemna asta... Sau petrol. De aici și pînă la motorul cu combustie internă n-au mai fost decât 4 timpi și trei mișcări. Au urmat firesc telefonul, radioul, televiziunea. Am ridicat un pic praful de pe Lună.

   Apoi, ne-am obrăznicit cu totul!

  Revoluția digitală. Computerul, PC-urile și internetul, tot felul de jucărele smart, inteligența artificială, iar mai nou, ”creierele” cuantice. Cu noile unelte din dotare am rupt pe toate domeniile, inclusiv pe medicină, pe genetică, vaccinuri, transplanturi și câte și mai câte. Ar fi fost de dorit ca toate astea să ne ajute să avem o existență minunată, de care să ne bucurăm din plin, cu toții, pe tot parcursul unor vieți lungi și fericite.

    NU NE-A FOLOSIT LA NIMIC.

  Ce am făcut, de fapt? În mod inconștient, instinctiv, am încercat să fugim de moarte, asta am făcut. Bineînțeles că n-a ținut vrăjeala. Per ansamblu, am fost dăștepții Pământului, dar am făcut și o prostie mai mare decât toate invențiile și descoperirile la un loc. Care n-au fost rele deloc, să ne înțelegem!

   Însă, în loc să folosim toate acele descoperiri și invenții minunate pentru a trăi mai bine și mai mult, am inventat banii, am redus totul la ei, inclusiv viața omului, crezând că, acei care vor reuși să adune suficient de mulți bani, vor putea mitui Moartea. Cu băi criogenoase, cu transplanturi și transfuzii, cu tratamente șamanice, eventual cu cupoane de reducere la farmacia inimii. 

   Atât de tâmpiți suntem. E ca și cum am fi încercat să scăpăm de umbrele noastre, distrugând sursa vieții, soarele. 

 Epoca luminilor, Secolul vitezei, Era digitală...ce urmează? Acceleraționiștii spun că, în loc să ardem gazu' și betrolu', ar trebui să ardem etapele și să ajungem direct la Apocalipsă. Mă uit geoglobal în jur, înjur și tind să le dau dreptate. Ne descurcăm minunat. Aproape că am eliminat relațiile interumane, prin virtualizare. Izolați, indivizii își pierd mințile și umanitatea. Atât cât aveau, dar orișicât. Procesul de dezumanizare nu va dura mult, rezultatele se văd deja. Ceea ce numim azi, ”om”, va deveni o carcasă lipsită de conținut propriu, original. Din utilizatori vom deveni utilizați. Cei ce vor refuza și cei care se vor uza, vor deveni inutilizabili și logic, vor fi eliminați într-un fel sau altul. Crima se va numi ”optimizare”. 

 Și când ultimul om va agoniza impostabil (în imposibilitate de a posta), privind lucruri neinstagramilizabile (practic, fără sens), cum ar fi asfințitul, norii, păsările, animalele, munții cu vârfurile acoperite de zăpezi eterne și oceanele azurii cu bariere de corali, adică tot ceea ce va continua să existe, cu o divină și totală durere în cur față de dispariția speciei umane, înainte de a închide definitiv ochii, acel om va avea o revelație tardivă: doi bărbați bărboși și pletoși, John Lenon & Jesus Christ, se vor apropia și-l vor privi cu toată compasiunea: "... and everything you ever needed was love, măi Costache, măi...", vor spune ei, fiecare pe limba lui. Omul va face ochii mari, va întinde o mână spre John Lenon și va murmura: ”- Jesus!..." (Christ zâmbește) "...John Lenon, is it really you?!" (Christ nu mai zâmbește).

   Va fi ultimul clip făcut de un AI. De un AI care-l va cunoaște pe acel om mai bine decât mama lui. Care va ști exact cum să-i facă trecerea mai ușoară. De AI-ul la care, acel om va fi fost conectat, practic, toată viața lui, așa cum copii din ziua de azi se nasc cu tiktoku-n sânge. Ultima revelație a omului va fi că specia dumnealui nu a avut nevoie nici de bani, nici de toate tâmpeniile astea. Nici măcar de nemurire.

  Astfel, cercul se va închide: ultima revelație a omului, va fi prima revelație a mașnii - toate ființele vii, sau cu conștiință de sine, sunt muritoare. Cu o excepție. 

 Atunci va începe primul veac de singularitate.

Niște gânduri, niște rânduri

      

Oare cum va fi ultima mea zi? Va începe dimineața? Mai pe la prânz? Va avea un deznodământ așteptat? Sau va fi o surpriză totală? Va fi o eliberare sau un abis al regretelor?

      Mă întreb.

      Vaaai, Nicu, dar nu se face așa ceva, ce-i cu vorbele astea?! Ești bine? Hai, fii mai vesel, uite ce familie frumoasă ai, nu trebuie să te gândești la așa ceva!

     Vă rog să-mi permiteți, toți cei care gândiți astfel, să vă invit din tot sufletul și cu cele mai sincere intenții, să nu ne mai kkm pe noi: știm sigur că într-o zi vom da colțul. E ok să ne gândim la asta, nu e nici un secret. De parcă, dacă te ferești de subiectul ăsta, te ocolește moartea. Nu cred că funcționează așa. Știuuuu, gândurile negre atrag energii negative hai siktir. Fumezi ca pachebotul, mănânci numai hiroșime cu de toate, gâfâi de efort când aprinzi lumina, bei ca județul Vaslui mutat pentru o lună-n Rădăuți, dar mori de la gânduri negative! Alo. E mai bine să ții otrava asta în tine? S-o îndeși în subconștient, pretinzând că nu există?

    N-a omorât pe nimeni, dacă, într-o după-amiază ploioasă de februarie, m-am plimbat după căderea întunericului, printr-un vânt rece, ascultând The Cure și gândindu-mă la moarte. Melancolia e o stare superbă, inspirațională. E un exercițiu foarte relaxant și foarte sănătos să opui, din când în când, hăhăielilor retarde și jâmbatului exasperant de fals de pe social media, surâsul albastru, ridat, dar sincer, al visării.  E pachetul perfect pentru o seară reușită. E ca și cum ai privi Pământul de undeva dintr-o lojă a universului, de la o distanță nedefinită, dar suficient de mare încât timpul să pară o vacă neagră cu stea în frunte, iar toate zbaterile și dezbaterile politico-sociale, toate problemele esențiale ale omenirii să pară niște băleguțe în urma trecerii timpului.

    Indiferent de cauze, ziua aia, vine. Indiferent de cât sport ai făcut, de câte porcării fără gust ai mâncat, sau de cât post și rugăciune ai efectuat, ziua ta de naștere are o soră geamănă. Am auzit de Pământ plat, am auzit de nanocipuri care încap într-un ac de seringă, am auzit tiktokăriile marca Mesia de România,  însă n-am auzit, încă, o conspirație care să zică că oamenii sunt nemuritori. Ce se spune despre Ion Iliescu, nu se pune. Așa că, până atunci, am tot dreptul și e perfect normal să fac un exercițiu de imaginație, încercând să anticipez un context. Sunt conștient și sunt sigur că orice mi-aș imagina eu acum, nu va avea nici o legătură cu ceea ce va fi atunci.

     N-am cum să deduc detalii concrete, cum ar fi anotimpul sau vremea din ziua aceea. Ori, ce lună a anului va fi. Aș putea încerca să ghicesc, așa, la noroc, dar păcănelele nu m-au interesat absolut deloc în timpul vieții și cu siguranță că mă vor lăsa perfect rece și după moarte.

     Dar nu cred că aspectele astea exterioare contează. Ce mă întreb eu, de fapt, e dacă, chiar înainte de marea trecere, există semne premonitorii. Dacă vuiește pământul, ca înainte de cutremur. Dacă ai un vis prevestitor. Dacă ți se zbate un ochi. Orice. Așa mi s-ar părea corect. Totuși, se termină o viață de om, nu un episod din Game of Thrones! Culmea ar fi ca, în loc să-ți treacă prin fața ochilor propria viață, să se deruleze reclame la alte vieți, ca la Netflix:  ”Pentru că ai urmărit viața lui Ci.Nicu, din aceeași categorie: Viața lui V.T.Popescu, sau Icsulescu...”.

     Mi s-au întâmplat mai multe lucruri care, în cultura populară, sunt interpretate ca preavize venite de dincolo, dar uite că și acolo e o birocrație ucigătoare, pentru că nu s-a finalizat nimic, deocamdată. Am visat oameni morți pe care i-am îmbrățișat în vis și cu care am vorbit. Mi-au intrat pe geam păsări. Mai demult, mi-a intrat chiar un liliac, care s-a rotit în jurul lămpii din sufragerie, băgând groaza în Vasilica, pisica noastră de atunci. Ba chiar m-am trezit într-o dimineață, devreme tare, în dormitor, lângă pat, cu un schelet îmbrăcat în negru, cu o coasă, care mi-a zis ”E timpul. Vino...”, însă pînă m-am ridicat din pat, până mi-am făcut cafeaua, pînă m-am uitat la un podcast, până mi-am făcut și am servit micul dejun și am spălat vasele, până am băut cafeaua și am mers la baie...a plecat. Nu mi-am imaginat că până și Moartea are un dead-line!

    Trebuie spus că nu capătul drumului e cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla în viața asta. Moartea cuiva apropiat, asta e cea mai nasoală. Atât pentru noi, cât și pentru cei din jurul nostru. Ar trebui să ne gîndim mai mult la ei, decât la noi înșine. Cum să le facem timpul rămas după despărțire, mai suportabil? Cum îi ajutăm să unească clipele în ore, orele în zile, iar zilele în ani, astfel încât viața să aibă un sens? Ce le putem lăsa ca să știe cu certitudine că singuri-singuri nu vor fi niciodată? ”...un milion de euro!...” aud din sală. S-o crezi tu.

    În primul rînd, trecutul nu poate fi șters. Nimeni și nimic nu ni-l poate confisca. Asta nu înseamnă că trebuie să trăim în trecut. Dimpotrivă. Cel ce rămâne pe pământ, trebuie să încerce să înțeleagă că viața nu e un monstru care i-a răpit niște ani alături de un om, ci e aceeași viață care i-a dăruit niște ani alături de acel om. Nu știu dacă va reuși. Probabil că nu. Dar poate că merită încercat. 

     Zic tot felul de lucruri, dau tot felul de sfaturi, pe care eu, personal, nu știu dacă le pot pune în aplicare. Însă caut. Formulez întrebări la care nu cred că există vreun răspuns traductibil în cuvinte. Paralizat de frică, îndrept lanterna spre adâncurile unor cotloane din care nici nu-mi pot imagina ce monștri vor ieși! Însă, altfel nu se poate. Nu am un milion de euro și n-o să am niciodată. Ce pot eu să las, din mine, după mine? Niște gânduri, niște rânduri.

Pupincurriculum vitae

     
    Nu pot să fiu pupincurist. Din respect pentru oameni, în primul rând. În al doilea rând, dintr-un normal simț al penibilului. Pupincurismul mi se pare un mod direct de a spune ”eu te consider atât de prost, încât să crezi ca prostul, că eu sunt sincer când te pup în cur, că nu vreau nimic de la tine, că deși te-aș scuipa între ochi, tu ești atât de prost încât să crezi că îmi place și că sunt onorat să fac asta. Ești atât de idiot încât să-ți închipui că părinții mei m-au crescut, au investit în mine dragoste, timp, efort, bani, că eu am investit în mine timp, efort șamd ca să ajung unde am visat: cu nasul între bucile tale! Îți mulțumesc că exiști. Da, sub soare există un loc pentru fiecare, dar la umbră, sub curul tău, sunt doar eu! Așa că ți-am făcut o cafea și permite-mi să-ți spun că parcă ai mai slăbit”. Asta, în varianta în care șeful pozează în Albă ca Zăpada, curat, nevinovat și asumat în conformitate cu laudele pe care i le susuri în ureche.

    În varianta în care eu te pup în cur și tu știi că te pup în cur și accepți, mi se pare și mai grav. Pentru că avem una din două situații: 

    1. cel pupat în cur, ori se consideră pe bune superior proștilor din jur, în consecință osanalele, florile, bumboanele și cafelele i se cuvin de la sine. Pe lângă alte lucruri. Genul de șef care cere lista cu numele sclavilor care au contribuit la cadoul pentru ziua lui și cât a dat fiecare;

    2. ori știe că e un cârnat, dar, din jegoșenie, sadism, manelism sau din orice  alt motiv subuman, îi face plăcere să-i umilească pe cei din jur. Care, în acest caz, merită pe deplin să fie umiliți.

     Dacă aș fi în poziția de a face umbră pământului cu dosul, cu alte cuvinte, dacă aș fi un șăf de orice fel, nu aș accepta așa ceva. În primul rând nu mi-ar place gestul, atitudinea. M-aș enerva: ”- Ce tot cauți, mă, la mine, la birou? Te tot învârți pe aici, n-ai treabă?!” În al doilea rând, asta înseamnă să trișezi. Față de ceilalți colegi. Să soliciți și să obții foloase necuvenite. Fix asta e. M-aș simți prost să fiu luat de idiot de către un nesimțit. Zic ”nesimțit” pentru că trebuie să fii un mare nesimțit ca să nu-ți pese cum te privesc colegii după ce ai fost promovat în locul unui profesionist care chiar ar fi meritat promoția aia. Ca să nu mai zic ce penibile, ce vomitive sunt situațiile în care șeful își promovează/protejează pupincuristul (cunoscut ca atare de tot colectivul), în mod evident și toți ”prietenii știu de ce”.

    Ați văzut seria de filme cu jandarmii din Saint Tropez? Cu Louis de Funès? Cine le-a văzut își amintește relația dintre Cruchot, personajul lui de Funès și ”mon adjudant”, superiorul său. Dincolo de cheia comico-parodică în care era prezentat, pupincurismul, era o normă nescrisă, dar la fel de obligatorie ca oricare alta din regulamentul de conduită militară. Ce coloană flexibilă aveau atît Cruchot cât și plutonierul Gerber, ce repede se translata comportamentul de lingău de la unul la celălalt, în funcție de cel care era la conducere! Instantaneu. Cam despre asta e vorba.

     Pe undeva, totuși, am senzația că greșesc. Cred că așa funcționează lumea, așa a funcționat dintotdeauna și așa va funcționa întotdeauna. Șefii nu se simt jigniți atunci când sunt limbuiți în partea dorsală, ba chiar dimpotrivă, iar subalternii nu au simțul penibilului, nu au nici o rușine care să-i împiedice să practice ceva atât de grețos în public. Pupincurismul bate...la fund, ca să zic așa, profesionalismul. Profesionalismul chiar deranjează, de multe ori.

     Pupincurismul e un talent. E o abilitate. În politică, mi se pare chiar o necesitate. Pentru mulți, e singura calitate reală, singura realizare profesională demnă de trecut în CV, care astfel, s-ar transforma în PV (Pupincurriculum vitae).  Eu, dacă aș încerca să fiu pupincurist, aș obține rezultatul opus celui scontat. Aș avea grația unui cimpanzeu care încearcă să facă balet. Însă oamenii sunt oameni: nu le place să le spui adevărul, oricât de frumos ai încerca să-l ambalezi. Pe de altă parte, mie, personal, mi se pare că orice fel de comunicare care nu are la bază adevărul și logica, nu e altceva decât o pierdere de timp.

    But, it`s just me. Cum spuneam, cred că greșesc pe undeva. Sunt, mai mult sau mai puțin decât foarte mult, un inadaptat. Am văzut un documentar, pe Netflix cred, ”Chimp Empire”, despre două triburi de cimpanzei care se războiau. Triburile erau organizate ierarhic, iar ca să urce pe scara ierarhică, tinerii cimpanzei,  trebuiau să-i perieze, la propriu, pe cei mai în vârstă. În special pe cei cu poziție de conducere, nu pe orice maimuțioi fără dinți în gură. Stăteau lângă ei și îi căutau de purici pe care-i înghițeau pe loc, când îi prindeau, cu speranța că, într-o zi, serviciile lor vor fi recompensate. Ceea ce, se cam întâmpla. Atenție, nu toți aspiranții erau acceptați ca depurificatori. Existau și respinși. Care, ulterior, dezvoltau frustrări...în fine, e interesant documentarul, dar ne îndepărtăm de subiect.

    În concluzie, pupincurismul e ceva natural, ancestral, cred că, atât mitologia cât și religia relevă, ba chiar promovează ceva asemănător: ofrandele care se aduceau zeilor, jertfele, preamărirea, preaslăvirea etc. Poate că pupincurismul face parte din instinctul de supraviețuire, nu știu, dar luni dimineața, pe nedezmorțite, pe fondul hipersensibilității profund umane cu care ai ieșit din week-end, neavând răgazul să te depersonalizezi, să te transformi la loc, într-o cifră dintr-un excel, scene de genul ăsta te pot afecta emoțional și stomacal.

Ca s-o lămurim și cu furtul tezaurului dacic din Olanda

     

       Duminica trecută, cum ar veni pe 26 ianuarie, fix de ziua lui Ceașcă, am ieșit să duc gunoiul. Era dimineața, cam devreme pentru o zi de duminică, dar ploua. 

       O ploaie ciudată, sărată. M-am mirat cât m-am mirat până când mi-am dat seama că stropii de ploaie nu erau stropi de ploaie, ci lacrimi. M-a trecut un fior rece pe șira spinării, ”să vezi că plânge Cerul de ziua lui Ceaușescu, am pus-o!”. Noroc că m-am întâlnit cu o vecină, o doamnă în vârstă, care se întorcea de la biserică cu hârtie igienică și ulei la ofertă de la Lidl. Avea și dumneaei ochii în lacrimi, așa că am întrebat-o ce s-a întâmplat. 

     Și atunci am aflat. Undeva, în Olanda, niște nenorociți ne-au mai furat un tezaur!!!

     Parcă suntem blestemați: la țara săracă, nici tezaurele nu trag. Ne pleacă tezaurele, nu`ș de ce, sunt muzeele mai bune în străinătate, au parte de mai mult respect? Nu știu. Doar pe ăla folcloric nu-l fură nimeni, nu`ș ce naiba!... Însă tezaurul ăsta a fost special, nu era orice fel de tezaur, era un tezaur dacic, vă dați seama?! Un coif și trei brățări, toate din aur și numai din aur. Până aici ne-a fost!  Toată țara era în șoc. Circulația s-a întrerupt, oamenii au ieșit în stradă cu un fel de burlane în vârf de băț, adică steaguri dacice, de alea cu cap de lup și trup de șarpe, cu căciuli tarabosstes și tricouri cu Sarmisegetuza, made in China. 

    În duminica aia, s-a plâns enorm fiindcă s-a furat monstruos. Numai Iliescu și încă cineva n-au plâns, fiindcă Moscova nu crede în lacrimi. Crede în informație.

    Era de așteptat să se plângă pe rupte: în România, copiii nu joacă jocuri video, nu au smartfoane, în timpul liber joacă doar un singur board-game, ”Dacii și Romanii”. În consecință, plângea copiii că s-a furat tezaurul, de parcă le-a luat spărgătorii din Olanda acadeaua dacică de la gură. Total atipici, adolescenții români nu merg prin cluburi, o ard doar pe la muzee, teatre și situri arheologice, iar la sfârșitul lui a douășpea, dansează ritualic la decebalul de absolvire. Plângea adolescenții în duminica aia de parcă a dat cu capul de tiktokul ușii. Dar cine nu plângea! Toată România era o Fefeleagă, o Vitorie Lipan, într-un cuvânt, o Leopoldină Bălănuță cernită și îndoliată la gândul că falnicul nostru coif a ajuns vază pentru lalelele olandeze!...Ce mai, s-a plâns un fluviu, s-a plâns un ocean...plângea și caii de la Dacia Logan! Pentru că, lucru știut, pe cât de mult ne cunoaștem istoria, pe atât de mult, ba chiar de trei ori mai mult, o iubim! 

      Ia să calculăm ce mult ne iubim istoria: trei ori zero egal zero. Varză, viezure, vâzdoagă, zer, zero.

      Da, statul român e păgubit. Puțin spus păgubit. Da, sunt piese de o valoare inestimabilă, de neînlocuit. La nivel identitar, pentru poporul nostru, pentru istoria noastră, e o lovitură teribilă. Fatală.

     Dar hai să fim sinceri, cui îi pasă?! Cui îi pasă cu adevărat?! 90% din populația României nici nu știa de existența acestor obiecte! Dacă, în loc să le fi dus în Olanda, le-ar fi plimbat în turneu prin țară, nu venea nici dreacu` să le vadă. Gratis. Vă spun cu toată convingerea mea de cetățean român: no country for old treasures! Ăsta-i adevărul. 

      Stau muzeele cu zeci, poate chiar sute de artefacte prețioase, în cutii, la naftalină, n-are nimeni nici o problemă cu chestia asta. Bate vântul prin muzee (înafară de câteva, dar alea-s afaceri private), paiangănii expun galerii întregi de pânze celebre cu muște moarte, nu doare pe nimeni nici la trei metri în fața...lupului dacic. Paradoxul acestui tezaur e că, dacă nu se fura, nu exista! 

     Ca să găsim o minimă consolare în toată nenorocirea asta, hai să privim lucrurile (și) astfel: 

• cineva a fost suficient de interesat de tezaurul nostru, de istoria noastră, încât a angajat profesioniști, care probabil au costat foarte mult, ca să valorifice aceste minunate obiecte, într-o colecție privată, accesibilă exclusiv unui cerc, pe cât de restrâns, pe atât de select;
• muzeele și-au făcut reclamă și aproape sigur vor primi bani de la buget;
• a aflat lumea de vestigiile astea mișto;
• statul român va primi o despăgubire, bani puțini dar adevărați, cu care se poate face ceva, pe când coiful ăla stătea pe undeva și doar aduna praf;
• mass-media a trăit o săptămână din știrea asta;
• putem să le cerem olandezilor portul Rotterdam în locul tezaurului și să-și ceară scuze că ne-au frecat atâta cu șenghenu` și să recunoască că portul Constanța e mult mai tare;
  
• internetul s-a îmbogățit cu meme noi, de pe la noi.

     Cât despre hoți, numai de bine: au dovedit că sunt profesioniști. La nivel de Olanda, nu de țară de mîna a treia. Eu cred că statul român îi caută ca să-i angajeze, nu ca să-i aresteze, pentru că trecem printr-o perioadă grea și avem nevoie de specialiști în orice domeniu.

       Hai să fim serioși. Atâta ipocrizie, atâta inflamare flatulantă, atâta indignare patriotardă, atâta pizmă creață, atâta vrăjeală și candeală la știri...Hai, mai tăiați-o, că s-a dus prea în sus!

În noaptea aceea, am avut un vis ciudat. Sub impresia momentului, cred, am visat că stăteam la un șpriț cu Decebal, în bar la Traian. Supărat, a trântit căciula pe masă și într-o română perfectă a declamat: "- Adică vreți să spuneți că vă fură unii de 35 de ani din buzunare și nu numai că nu le puneți brățări neo-daco-getice, ba chiar, ca pedeapsă, îi tot realegeți, iar acum vă pleznește o venă fiindcă trei băieți au furat și ei, într-o seară de sâmbătă, trei lulele cu care voi n-aveți nici o treabă, dar absolut nici o treabă?! Hai, Zamouilxe!"

    Apoi s-a mai calmat, m-a întrebat ce mai face domnul Dinică, mai arată el romanilor pe unde curge apa, ”ca un câine turbat în nemernicia lui”? I-am spus c-a murit și s-a veselit (el, Decebal), că așa era obiceiul la daci.

I`M BLUE Da ba dee da ba di

       Întîmplător, anul acesta, ziua mea de naștere s-a suprapus cu a treia zi de luni din an, denumită și ”Blue Monday”, ”Lunea Tristă”, cum ar veni. Nu intru în amănunte, pleonasmul ăsta a apărut, cică, în 2005, în cadrul unei campanii publicitare. Dacă vreți să aflați mai multe, aveți internet. Eu profit de ocazie, ca să zic câte ceva despre obiceiul ăsta de a-ți bate joc de glicemie în special și de sănătate în general, sărbătorind faptul că te-ai născut și n-ai murit încă. Cumva, e o contradicție aici.

      Deci, zi de naștere. Naștere naturală sau cezariană. Cu toții am trecut prin asta. Ia să vedem -prin aplauze - sunt în sală persoane care nu s-au născut? Nu râdeți, nebunia n-are limite, poate sunt persoane care se identifică ca spirite libere, nenăscute, captive într-un corp care nu le aparține și care nu le reprezintă...Totul e posibil în ziua de azi. 

     M-a distrat când am auzit la radio că ziua mea de naștere e cea mai tristă zi de anul acesta. Când am mai auzit că tot în aceeași zi e și înscăunarea domnului Donald, mi-a venit să mă sun și să mă felicit. Ceea ce am și făcut. Dar nu mi-am răspuns, nesimțitul de mine. Care m-o mai suna eu, pe mine, vreodată!

     N-am sărbătorit, n-am făcut bairam, n-am avut tort cu lumânări. Nici n-am simțit nevoia. Și chiar dacă m-aș fi spart în distracții, ca artificiile pe cerul de Anul Nou, ar fi fost doar o formă fără fond. Ceea ce nu e bine deloc. Viața trebuie iubită și sărbătorită, nu doar îndurată. Când dispare entuziasmul, e un mare semnal de alarmă. E grav. Înțeleg că omul se transformă, înțeleg că într-un fel simți viața la 20 de ani, altfel la 40 și un pic diferit la 60. Ai alte pasiuni, alte preocupări, altă rutină. E ok. Nasol e când, din actor principal devii figurant, iar din figurant devii spectator. Când ajungi să privești viața din spatele unui geam bulletproof. Pentru că, în scurt timp, te vei plictisi și de asta. Filmul se va termina, lumina se va stinge de cealaltă parte a ecranului și vei sfârși prin a-ți privi propria reflecție în acel geam bulletproof. O imagine îmbătrânită prematur, obosită, blazată.

      Ce-i de făcut? 

      Orice. Altfel, e jale. Orice proiect e bun. Sigur, insuccesul e cel mai probabil deznodământ al celor mai multe idei. Dar alternativa e ceea ce v-am povestit mai devreme, e ceva cu totul și cu totul inacceptabil. Apropo de investirea lui Trump, mă uitam la Elon Musk cum sărea ca un ieduț pe scena aia, salutând mulțimea ca un Hitler pe cocaină. Se bucura, sincer, cu pasiune, că i-a mai reușit o jmecherie. Are toți banii din lume, dar nu asta îl face fericit. Proiectele lui nebunești îl fac fericit. Sigur, era și mult acting acolo,  dar comportamentul lui avea ceva copilăresc, în sensul bun, o bucurie pură, ca și cum Moșul i-ar fi adus cel mai râvnit cadou. Ceea ce, trebuie să recunoaștem, cam așa e: moșul de Biden, pentru că nu s-a retras la timp, i-a făcut cadou o păpușă vie care spune ”money”. O păpușă de miliarde. Practic, domnul Musk are propriul președinte. Urmează să vedem cum se va juca cu el. 

     Trăiți cu pasiune, fraților. Nu există eșec. Orice ați face, distrați-vă pe tot parcursul. Nu vă mai luați foarte în serios, nimănui nu-i pasă de voi și de seriozitatea voastră, iar viața asta, pe lîngă faptul că e una și numai una, alta nu a mai fost și nu va mai fi, e și cea mai mare și frumoasă minune care vi se va întâmpla vreodată. Pe cuvântul meu. Uite, eu scriu. Nu mai stau bosumflat. Scriu toate prostiile care-mi vin în minte, cum mă pricep mai bine. Poate c-am să fac tranziția la video într-o zi, nu știu dacă ați observat, dar nu prea sunt podcasturi pe lumea asta.

     Și mai știți ceva? Mâine, fix de ziua Unirii, am să cumpăr tort și șampanie și am să-mi sărbătoresc anișorii împliniți, chiar dacă încă nu pot să zic că o pasiune a înflorit la firida sufletului meu, dar se zice că, mimând, la un moment dat, ajungi să crezi. Nu știu, dar trebuie început de undeva.

     Vă urez să trăiți ”cea mai tristă zi” nu numai o zi pe an, și nu numai lunea, ci în fiecare zi! Pentru că, astfel, ziua care urmează, oricum ar fi, nu poate fi mai tristă decât ”cea mai tristă zi”...cred. Înțelegeți voi.

Ne mor tradițiile: arta cârpitului

    

      În general, cârpeala e asociată cu sărăcia. N-ai bani să-ți cumperi un lucru nou, îl cârpești pe cel vechi și umbli așa. Da, e și asta. Sărăcie, zgârcenie. Dar v-ați gândit că poate fi și dragoste?

     În copilărie, am avut o vestuță. Printre altele. Aveam haine ”de duminică” și haine de joacă. Uram hainele de ”duminică”. Erau incomode, scorțoase și mă simțeam ridicol când ai mei mă găteau pentru poză. Totuși, printre aceste haine oficiale, aveam această vestuță care îmi plăcea, era molcuță, fără mâneci, mă puteam mișca, nu mă trăgea, nu mă înțepa. N-a durat mult pînă când am agățat-o și i-am făcut o gaură, ceva, în zona pieptului, o zonă cu vizibilitate maximă. Gata cu vestuța. Cum să meargă Prențul cu hainele rupte pe afară? Aș fi riscat să fiu decăzut din toate titlurile nobiliare, iar familia mea să fie alungată în exil. La Vaslui. 

      Așa că, ghici ce era mic, negru și supărat? Eu eram.

      Văzând cum stau lucrurile, bunica mea maternă - o femeie energică, foarte creativă și foarte frumoasă - a luat vesta cu pricina și a peticit-o. Dar nu cum peticești un sac, iei o bucată de cârpă, îi tragi o cusătură grosieră și gata, nu mai curge făina. A făcut dintr-un material roșu, nu știu de unde l-a găsit, o inimă și mi-a pus-o în piept. Unde era stricată vesta. Și ce să vezi? Vesta a prins viață. Inima aia a început să bată. Pentru că lucrurile făcute din dragoste, cu inima, prind viață. De asta, aproape orice poate deveni o artă. Chiar și cârpitul.

    Când nu vrei sau nu poți să renunți la ceva sau la cineva, deși s-a ajuns la un vizibil grad de uzură, repari cât poți, mai cârpești pe ici-pe colo și mergi înainte, nu-i nici o rușine. Așa s-a consacrat noțiunea de ”vintage”, blugii rupți în genunchi și sacoul peticit în coate. Peticul, cusătura, sunt semnăturile contractuale dintre ceea ce este de purtat și purtător. 

      O lume în care se peticește, în care o cusătură garantează menținerea în consum a încă unui sezon a produsului, e o lume sănătoasă, e o lume în care producția este adaptată la consum, prețurile sunt reale, la fel și salariile, economia e stabilă și inflația nu sporește. Când aruncăm haine cârpite, cheltuim din necesitate. Când cheltuim din necesiate, e bine, înseamnă că noi controlăm consumul. Când aruncăm haine doar ușor uzate, cheltuim impulsiv și asta înseamnă că suntem controlați de consum. Consumul ne consumă.

     O șosetă care nu e măcar puțin cusută, nu a ajuns la maturitate deplină. La degetul mare și la călcâi, acolo te uiți, acolo-s vulnerabilitățile.

      De altfel, prima atestare documentară a unei cârpeli, datează din antichitate, poate ați auzit de ”călcâiul lui Ahile”. Nu credeți toate prostiile, realitatea e că Ahile avea o șosetă amintire de la mama lui, cârpită-n călcâi, unde avea brodat simbolul ”Alfa”. Din păcate, de la asta i s-a și tras. Săgeata care l-a omorât.

     Fraților, pe vremea Primului Cârpaci al țării, nu cred că existau șosete, ciorapi, chiloți, izmene, gecuțe, vestuțe, pantalonași, hamleți, fețe de masă, pături și câte și mai câte, NEcârpite! Tot ce se putea cârpi, se cârpea, nimic nu se arunca. Practic, un obiect nu era întreg, pînă când nu avea un petecuț, cât de mic. Așa se personalizau țoalele pe atunci, în felul ăsta luptam cu uniformizarea, cu dezumanizarea. Aveam niște garderobe originale, pline de caracter și particularități. Aveam stil! Era la modă stilul ”nou - purtat o dată și rupt - bătut, pedepsit- spălat, cârpit- purtat restul sezonului”. Cei norocoși și piloși aveau alt stil: refuzat la export...

    Românii erau cârpaci atât de pricepuți și cârpitul era o ocupație atât de răspândită și de necesară, încât termenul a ajuns să fie folosit în diverse domenii și în multe dintre situațiile de zi cu zi. Ce frumos se spunea înainte ”vezi că te cârpesc”, față de buruienosul ”vezi că-ți f*t una” al zilelor noastre! Sau ”cu ochii cârpiți de somn”, în loc de ”chiaun”.

    Iubita mașină Dacia, era una dintre cele mai cârpibile realități comuniste. O sârmuliță, un ciorap de damă Adesgo pe post de curea de transmisie, un cui, o șurubelniță, aproape orice, putea fi utilizat cu succes la ”cârpirea” a 99,90% dintre defecțiunile care necesitau ridicarea capotei motorului. Ia să te văd în ziua de azi, cum explici soției prezența unor fini ciorapi de damă în torpedo! Te mai crede ea că îi ai acolo preventiv, în caz că se rupe cureaua de transmisie?! Vezi tu curea!

      Așa era înainte de revoluția cusută cu ață albă din decembrie. Aveai un singur destin, o singură viață, un singur serviciu, o singură mașină, un singur apartament, un singur partid, un singur conducător. Când se rupeau, trebuia să le cârpești, nu aveai a doua șansă. Nu exista să ”te reinventezi”, să o iei de la capăt, chestii de astea. Dar nici nu poți cârpi la infinit...

      În final, am o veste bună și o veste proastă. Vestea bună e că, stați liniștiți, nu ne moare nici o tradiție, cârpitul merge înainte, se cârpește la nivel internațional. Vestea proastă e că se cârpește de formă, se cârpește spre a se rupe, nu spre a se repara. Se peticește cu minciună, cu dezinformare, cu tictoci. Astfel, cârpitul ăla bun, recuperator, creativ, necesar, are tot mai multe găuri de astupat și noi avem tot mai puține inimi de pus în loc.

     Am prins o bucată bună de comunism, înțeleg și tolerez orice fel de cârpeală: din motive de zgârcenie, din necesitate, din dragoste, după cum am arătat. Cu o singură excepție: când încerci să-mi vinzi de bun ceva stricat. Când îmi umbli cu cioara cârpită și vopsită. Dacă stai să te gândești, de 35 de ani nu s-a făcut absolut nimic nou, doar s-a cârpit așa, de formă. Și mulți zic că s-a făcut, deși habar n-aveau să facă nici pipi la oliță darmite strategie națională. Cele mai periculoase sunt cîrpelile de la educație și sănătate, s-a văzut asta. Spoială, improvizație, minciună și caterincă. Egal moarte cu zile și pericol rusesc. Și când vezi că de zeci de ani nu se face nimic nou, ci doar se cârpește, se cârpește și iar se cârpește sub egida ”trăim iar decenii de împliniri mărețe”, concluzia-i clară: băi, da ăstora, pur și simplu li se rupe! Și-au cam dat în petec. Însă știți ce-i salvează de fiecare dată? Un alt proverb, profund românesc: cum e sacul, așa e și peticul! Și invers, îmi permit să adaug.

       Revin la ideea de mai sus, nu poți cârpi la infinit. Mai devreme sau mai târziu, ața putrezește, se slăbește și se rupe. Când hainele, practic, nu mai există și ai rămas doar cu peticele, atunci trebuie să arunci, să arzi tot ce-i vechi și să-ți iei unele noi-nouțe. Păstrezi doar inima.

Cum am sfeclit-o la LIDL

    Am spart un borcan cu sfeclă în Lidl. Sfecla pătează rău de tot. Ce nasol, mă gândeam eu, o să rămână Lidl-ul ăsta pătat. Mă simțeam vinovat. Dar când am văzut că ditamai pata iese cu puțină apă și un mop, m-am liniștit. Nu pentru multă vreme, căci am început să mă întreb ce fel de sfeclă e aia, care nu pătează?! Singura sfeclă care nu pătează e samahoanca, dar nu se vinde la borcan în supermarket. Și nici în altă parte. Cam din aceleași motive din care nu găsim în comerț uraniu.

    Noroc că era la ofertă. Am mai luat un borcan și m-am scos. Teoretic, două la preț de unu și jumătate. Practic unu, la preț de două fără un sfert. Sau cam așa ceva. Dacă aș fi spart borcanul în interiorul magazinului, nu l-aș mai fi plătit pe al doilea. Asta o știu de la doamna de la casă, o drăguță. O drăguță obosită, cu o privire albă, stinsă. O muncă de să-ți tragi un glonț în cap. Și nimeni n-are nici o problemă dacă ajungi să faci asta, însă trebuie să zâmbești, să mulțumești și să întrebi de aplicație. Apoi trebuie să-ți faci casa, să predai gestiunea și abia atunci ești liber să-ți zbori creierii. Desigur, ți se va reține din drepturile bănești post-mortem, o sumă pentru curățarea mizeriei produse. Nu-ți fă probleme, incidentul va fi repede uitat, așa cum vei fi și tu, dealtfel, cu toată viața ta minunată din pozele de pe Facebook, cu tot. 

     Însă, pentru că trecusem deja de casele de marcat, a trebuit -cum spun ăștia la știri- să mai scot niște bani din buzunar. De ce l-am spart: am supraîncărcat robzacul la bază și acesta, robzac inteligent (are și mufă de USB prostu`), și-a blocat fermoarele. Dacă-l cocârjezi, nu se mai închide. Băi, am ajuns mai prost decât rucsacul din spinare! Trebuie să-mi spună el cât să cumpăr. Vă dați seama cum vorbesc despre mine rucsacul inteligent și telefonul smart, stunci când îi cuplez prin USB? Telefonul ca telefonul, m-am obișnuit, dar perversul ăsta de cărăuș mă vorbește pe la spate!

    Ce mai vreau să spun pe final, e că tinerii din ziua de azi nu sunt toți așa cum se spune. M-au ajutat două fete mai tinere decât fiu-meu. S-au oferit să-mi păzească bagajul cât m-am dus să iau al doilea borcan cu sfeclă fiartă și feliată și întreagă. Mi-a fost rușine de toată întâmplarea, m-am înroșit ca sfecla (haha), dar m-am dus, pentru că luasem și un borcănel cu hrean, care, altfel, și-ar fi pierdut mult din potențial. Totuși, în drum spre standul cu sfecla la ofertă, mi-a crescut un pic tensiunea la gândul că nesimțitul ăla de rucsac care a făcut carieră pe spatele meu, care umblă cu fermoarul descheiat, mi-a suflat două gagici, cu tupeu maxim! 

    M-a impresionat sincer, cum copilele alea și-au rupt din timpul lor și au avut disponibilitatea să ajute un bătrânel pe care nu-l cunoșteau. Și mi-au explicat -clar și cu răbdare- unde i-am greșit robzacului, cum l-am abuzat, motiv pentru care s-a supărat și nu s-a mai închis. Am avut noroc că nu mi-a făcut plângere la protecția rucsacelor. Copleșit de atâta amabilitate, bun-simț și bună creștere, le-am mulțumit din suflet, bucuros că ăsta e viitorul țării, am pus Iuda în spate și am plecat umilit, dar fericit. 

    Am mers vreo 100 de metri, după care m-am oprit, am dat jos rucsacul și am verificat dacă portofelul mai este la locul lui. Era.

Un fleac de singurătate

   

   Să vă zic cum mă simt eu, uneori, tot mai des. Știu că nu vă interesează, dar eu vă zic.

1. Dacă un copac cade în pădure și nu este nimeni acolo să audă sunetul, face zgomot?​

    Cred că orice entitate, din momentul în care devine conștientă, simte pericolul singurătății. Din acea clipă are nevoie de comunicare, de validare, are nevoie de cel puțin încă o entitate independentă, conștientă, la care să se raporteze. Cică pînă și fotonii nu pot exista decât în perechi, am citit eu într-o carte, pe când citeam. Cărți. Se zice că la baza tuturor fricilor omenești stă frica de moarte. Eu cred că singurătatea e mult mai rea decât moartea.  E ca și cum ai muri din timpul vieții. Vezi cum contezi tot mai puțin, prezența ta mai mult încurcă, tot mai puțină lume te cunoaște, tot mai mulți te uită, nimeni nu te mai întreabă, nimeni nu te mai ascultă. Singurătatea e o durere de moarte pînă la moarte.

     Știți pensionarii care ocupă toate băncile din parc și mai ales toate mesele de șah pentru a juca table? Se pare că pensionarii au găsit rezolvarea pentru singurătate, evident, socializarea. Însă eu nu cred că socializarea e opusul singurătății. Poți să vorbești toată ziua cu o mulțime de oameni și la sfârșitul zilei să te simți la fel de gol ca la început. Cred că opusul singurătății e o prezență care contează. Cu care faci nu doar un schimb de idei, ci mai ales un transfer de energie. Care îți dă o stare de bine irațională, dar absolut firească. Cu care comunici mai mult prin tăceri decât prin vorbe. Dacă în tăcerile tale nu crește nici un suflet, n-ai nici un rost. Sau, cum zice filozoful, Dacă un copac cade în pădure și nu este nimeni acolo să audă sunetul, face zgomot?​

2. ”un prost găsește totdeauna unul mai prost, care să-l admire” Nicolas Boileau

    De asta a creat Dumnezeu lumea. De singurătate. E și logic dacă stai să te gândești: dacă nu ar exista tot ceea ce ne înconjoară, El ar mai fi Dumnezeu? Dumnezeul cui?! Și astfel, revenim la copacul care cade singur în pădure. 

    Conform Genezei, Dumnezeu a creat lumea în 6 zile. Fără să se gândească la consecințe. După ce a terminat de făcut lumea, în a șaptea zi, Dumnezeu s-a odihnit ascultând Pink Floyd, Interstellar Overdrive. Și exact când se odihnea mai bine, ce să vezi? Prima consecință: a venit ziua de Luni. A opta zi, cum ar veni. Ce-i de făcut? De odihnit, se odihnise, nu mai ținea vrăjeala. Așa că, vrând-nevrând, s-a apucat din nou, de treabă. Personal, speculez că în a opta zi a făcut curat în atelier. A strâns deșeurile rezultate de la facerea lumii. Că s-au adunat câteva, vă dați seama. Vorba aia, faci o biată omletă și trebuie să cureți, să speli și să strângi cel puțin o jumătate de oră! Treabă grea. ”Treabă de femeie” și-a zis El.

        Așa  a apărut Eva, prima femeie de serviciu. Deși n-avea experiență, avea instincte bune pentru meseria ei. A tot căutat un mop, neștiind ce caută, iar atunci când l-a găsit, a crezut că l-a prins pe Dumnezeu de-un picior, ceea ce a fost adevărat cu excepția faptului că nu era Dumnezeu ci Adam și nu era picior, ci era sub adio pică frunza. 

       După ce au picat ambele frunze, cum stăteau ei relaxați sub Pomul Cunoașterii și vapau niște ambrozie, Adam a zis ”auzi, Evo, tu știi ce iese dacă spui mop invers? POM!” Și s-a simțit inteligent și spiritual după ce a zis tâmpenia asta. A adormit mulțumit. Când s-a trezit, Eva era panicată: ”Adame, e belită!”. Adam nu cunoștea termenul, așa că l-a atribuit după capul lui. Și așa a rămas până azi. Însă Eva se referea la altceva: ”Adame, nu înțelegi! E belită rău, am primit ordin de evacuare din Grădină! Noi am crezut că e Adio, pică frunza, da` e fix invers, Dacă pică frunza, adio!” 

     Pe scurt, au rămas fără casă și fără job, vremuri grele. Se zice că, în perioada aia, la nivel mondial, șomajul a atins 100%. Cea mai veche meserie din lume e cea de șomer, nu alta. Erau să se și despartă la un moment dat, pentru că Adam o luase un pic razna, devenise conspiraționist. Credea în reptilieni! Avea el o teorie, cum că au fost alungați din cauza unui șarpe...

    3. Singurătatea? Un fleac, m-au ciuruit.

     Rămas din nou singur, Dumnezeu și-a suflecat mânecile și s-a ocupat personal de Marea Curățenie.

     A strâns tot, le-a pus în niște saci și le-a dus în spatele universului, unde sunt trei găuri negre: gaura verde-neagră, galbenă-neagră și albastră-neagră. Pentru deșeuri menajere a creat a patra gaură. Așa a apărut alba-neagra, care încă mai face găuri în buzunare și-n portofele. 

      Și cum mergea El așa, spre tomberoane, bălăngănind sacii umpluți dincolo de refuz, dus pe gânduri, i-au mai căzut pe drum câteva chestii. Cum se face. Niște îngeri mai necăjiți, mai de la periferia Raiului, niște îngeri de ăia cu 6-7 heruvimi acasă, le-au adunat, au făcut din ele linguri, păpuși, figurine, piese de șah și alte prostioare - le știți, sunt pline de ele tarabele, de-a lungul și de-a latul Purgatoriului.

     Asta voiam să zic. Așa mă simt eu, uneori. Ca un reziduu al singurătății primordiale. Un fleac de singurătate. Uneori, în zilele bune, mă simt -cel mult- ca un produs secundar al Creației. Ca o piesă de șah artizanală, pe o tablă de piatră, în parc, în spatele căreia s-au pitit o grămadă de pensionari, de frică de necunoscut. Care piesă? Nu nebunul că aia e piesă importantă, eu sunt cam pe la nivelul pion 5, pe acolo mă văd, un kitsch încropit din gunoaiele care mai pică uneori de la Dumnezeu, adunate de îngeri vagabonzi în cărucioare de supermaket și reciclate de heruvimi slăbuți, plătiți cu 2 cenți pe zi, atât cât să o ducă de pe o eternitate pe alta.

Secretul Democrației

       Azi dimineață m-am întâlnit cu Democrația. Ducea gunoiul. Nemachiată, nefardată, abia trezită din somn. De nerecunoscut. Am văzut dictaturi care arată mai bine. Ce să-i faci, nu mai e la prima tinerețe. Cronologic nu e bătrână, are 34 de ani, dar a avut o viață grea...Față de alte democrații, de aceeași vârstă cu ea, pare o mătușă născută înainte de 1989. Neadaptată la tehnologia secolului 21, conservatoare, naționalistă, conformistă,  ducea gunoiul (presa din ultimele zile) cu găleata de plastic, ca pe vremuri. Din găleata puțin crăpată, curgea un firicel de zeamă urât mirositoare. ”Am uitat în balcon un articol de-al lui Cristoiu ”, s-a scuzat ea.  

      - Băi Democrațio, că tot ne-am întâlnit, chiar voiam să te întreb ceva. Uite, ai văzut toate afișele electorale cu ăștia care candidează la președinție.

       Și-a aprins un Carpați fără filtru, nu știu de unde Dumnezeu îl mai avea și pe ăsta, dar în fine. 

      - Le-am văzut, ce-i cu ele?

      - Nu înțeleg cum funcționezi tu: noi știm că ăștia ne mint și că nu-s în stare să facă ce au promis. Și că nici nu vor asta, că au cu totul alte agende. 

      - Așa. Și?

      - Și ei știu că noi știm că ei ne mint. Iar noi știm că ei știu că noi știm. 

      - Care-i întrebarea?   

      - Întrebarea e cum reușești să funcționezi, cum de nu explodezi, în condițiile în care, cu toții știm adevărul, și adevărul e nașpa! Este exact ca în comunism, când toți preaslăveau comunismul, toți știam că e o prostie, nimeni nu păcălea pe nimeni, dar toată lumea se prefăcea că totul e bine, pentru că fiecare își păzea propria piele! 

      - Exact.

       A stins țigara călcând pe ea, purta șosete flaușate și șlapi îmblăniți. ”Merge și așa”, a mai zis ea și a intrat în bloc.

Cum poți fi tâlhărit, azi

     Mi-e greață să scriu asta, dar poate va folosi cuiva, la un moment dat.    

     Dacă te afli la coadă la supermarket și tânărul din fața ta nu are aplicația comerciantului respectiv, dar o caută fără să o găsească, până îți pierzi răbdarea, sau dacă îi mai lipsesc trei bani de pe card pentru a achita produsele și nu are cash, nu-i sări în ajutor. Nu te oferi să scanezi aplicația ta pe bonul lui. Atenție, s-ar putea să ai bani acumulați prin acea aplicație. Cineva a pierdut astfel 60 lei. Am aflat asta de la o doamnă, casier în cadrul unui market aparținând unui lanț internațional. În momentul în care scanezi codul de bare din aplicație, bonusul acumulat din cumpărăturile anterioare se scade din totalul cumpărăturilor curente. Practic, îi dai banii tăi, unui necunoscut. Uneori, pot fi sume care contează. Asta e prima etapă.

     A doua etapă începe în momentul în care regreți că i-ai dat acești bani și vrei să-i recuperezi. Individul se va preface, sub diverse pretexte, că nu-ți poate returna acel bonus decât prin transfer bancar. În consecință, îți va solicita datele bancare, inclusiv numărul de telefon fără de care nu poate efectua transferul. Aparent, trebuie să figurezi în lista lui de contacte. Odată ce i-ai dat datele bancare (n-are nevoie de PIN sau CNP) și numărul de telefon, poți să-i dai și banii pe care-i mai ai, pentru că, oricum ți-i va lua. 

     Chiar ieri am văzut un ticălos din ăsta la treabă. Bine îmbrăcat, cu aer de student străin. Practic, nu poți să-i fuți un șut în coaie, deși ar merita cel puțin atât, pentru că n-a făcut nimic ilegal. Nu el ți-a solicitat ajutorul. Tu i l-ai oferit, de bună voie. Nu el a cerut banii de bonus înapoi și nici nu e vina lui că n-avea cash în acel moment. Dimpotrivă, a colaborat, cu cele mai bune intenții. A vrut să ți-i transfere, suntem în secolul XXI. E problema ta, dacă nu vrei să-i dai datele bancare. Întâi, te face la psihic, apoi la buzunare. Cine nu pricepe proverbul despre facerea de bine, plătește.

     Și am mai auzit una. Escrocii adună informații despre victimă, ca în cazul ”accidentul”. Află numele, vârstele și ocupațiile membrilor familiei, detalii din viața de zi cu zi, chestii personale. Numai că, de data asta, nu te mai abordează la telefon, ci direct, față în față. Se bazează probabil și pe ”competența” poliției, precum și pe impecabila lege românească, făcută foarte bine, dar aplicată un pic cam discutabil. 

      Cazul care mi s-a povestit e al unei doamne care lucrează în sistemul de sănătate. Când a plecat de la serviciu, a fost abordată foarte natural și deloc alarmant de un individ, care, jucând un teatru convingător, s-a prefăcut că o știe de undeva, dar nu-și amintește exact de unde: ”...a! ba da, nu sunteți dumneavoastră doamna doctor Xulescu?...ce onoare, ce plăcere...știți, noi ne cunoaștem cu soțul dumneavostră, domnul Xulescu de multă vreme, dânsul cumpără frecvent carne de calitate de la magazinele noastre, vă rugăm să-i transmiteți respectele noastre. Apropo, dacă pot să îndrăznesc, chiar azi a fost domnul pe la noi și a vrut ceva deosebit, am primit ceva extraordinar din Japonia, ceva proaspăt și cu totul special, dar nu funcționa POS-ul, iar soțului dumneavoastră i-au lipsit 150 lei, dar pentru dumnealui nu ne-am pus la chestia asta, a rămas să ne reglăm data viitoare...a, aveți dumneavoastră, vai, dar nu trebuia, bla bla bla...” și dus a fost cu banii. 

     Evident că domnul în chestiune nici nu auzise de celebrul lanț de magazine și nici nu comandase carne din Japonia, cu toate că-i plăcuse foarte mult noua ecranizare a Shogunului.

   În concluzie, cum spunea celebrul motan de pe internet, Grumpycat:

      ”Sunt două tipuri de oameni în lumea asta. Și nu-mi plac”. 

      Evitați-i și pe unii și pe ceilalți. Înainte de a interacționa cu necunoscuți, mai ales dacă sunt drăguți, prietenoși și bine îmbrăcați, dați-vă două palme și reveniți-vă. Iar dacă știu și amănunte personale (numele mamei, soțului, fiicei, adresa, locul de muncă), puteți anunța direct poliția.  

     Ia nu mai fiți așa de treabă - de treaba altora - și vedeți-vă de treaba voastră!

Fără titlu, fără subiect, doar câteva comentarii

                                         Cel care nu are nimic de spus, vorbește cel mai mult

      Aș scrie ceva, dar nu știu ce. E luni dimineață, adică mulțimea vidă. Nu mă atrage nici un subiect. Sunt complet insensibil. Ca să nu zic nesîmțît. Sunt atât de lipsit de sentimente, atât de robotizat, încât, pe lângă mine, Terminator e un biet Fuego pe lângă Marylin Manson.

 

Youtube: Marylin Manson-Beautiful People (VEVO);

  Fuego-Paul Surugiu, Ce bine a fost

     Asta îmi aduce aminte de o secvență dintr-un film de Woody Allen, cu Woody Allen, nu mai rețin titlul, nici dialogul din acea secvență, dar ideea era cam așa: el intră în domiciliul conjugal, soția îl întâmpină în hol, el o întreabă ce mai e nou și începe să se schimbe în hainele de casă. Ea turuie despre ce mai e nou: război nu știu unde 125 morți și 92 de răniți, un autocar cu 35 de copii răsturnat în Franța 18 morți și 26 răniți cu tot cu pietoni, atac terorist în Belfast 50 de morți 80 de răniți, un avion prăbușit în California toți morți, s-a închis patiseria de pe colț...moment în care, el, îngrozit, se întoarce spre ea, cu ochii mari: ”- Dar mergea atât de bine! De ce s-a închis?!”.

    Asta înseamnă să ai o viață foarte bună. Când nu-ți pasă de nimeni și de nimic, în afară de mici patiserii sau de alte alintături care compun zona de confort în care ai naufragiat la un moment dat și pe care ai luat-o drept un paradis tropical. Aviz necăjiților planetei, care încă mai cred că vor fi salvați de cetățenii civilizați și empatici din Europa sau din Statele Unite. Dragă necăjitule, dacă toată copilăria ți-ai dorit o bicicletă și n-ai avut-o, dacă ai visat să ai traista plină de mâncare și un job de teren, unde să cunoști zilnic oameni noi și să nu te plictisești niciodată, ești salvat! Te așteptăm! Dar nu prea mult, că ni se răcește mâncarea.

    N-am o viață extraordinară, dar constat că e suficient de bună (”bună” în sensul de ”liniară”), încât să mă demotiveze.  Altfel, experiențele de tot felul și mai bune și mai rele, m-ar împinge mai des spre masa de scris, ca să zic așa. Bine, aici ajută mult și faptul că sunt leneș. Să scrii, să compui, să pictezi, să te manifești artistic (indiferent de valoarea actului artistic), presupune să părăsești zona de confort. De aceea, atunci când ți-e binișor, nu prea îți vine să depui un efort ne-necesar și nici să-ți asumi riscuri. Arta se naște din suferință. Nu pune nimeni mâna pe liră (instrumentul muzical, nu poza cu regina), sau pe  balalaikă și își deschide baierele sufletului fiindcă tocmai a câștigat la bursă. Cocaină și Ferrari, nu opere nemuritoari!

     Acum, lăsați-mă și cu zona asta de confort. Cât poți să stai acolo? Dacă nu ești o plantă. Chiar și plantă să fii, tot ai probleme. Cu umiditatea, cu mineralele din sol, cu lumina, aerul și câte și mai câte. Și plantele plâng, uneori. Au și ele zile bune, zile proaste, împliniri, nefericiri. Iar atunci când sunt nefericite, creează. Ce credeți că sunt parfumurile cu care ne încântă unele flori? Sau aspectul? Sunt creațiile unor ființe nefericite. De-a lungul și de-a latul evoluției, o parte dintre plante s-au prins că, dacă arată fain și miros bine, oamenii le iau în grija lor, le hrănesc și le protejează. Cele mai deștepte flori s-au dus și mai departe, au înțeles că trebuie să înflorească pe 8 martie, 14 februarie, sau 15 septembrie!

     Fac o paranteză, uite la ghiocel: o căcărează de floare că nici floare nu-i poți zice, e practic un fir de iarbă care stă cu capul plecat pentru că are sindromul impostorului. Nu există vaze atât de mici, îl pui pe el în păhărelul de țuică și te sacrifici tu - bei țuica cu vaza! Dar ghiocelul e cea mai deșteaptă floare impostoare. S-a trezit cu 5 minute mai devreme decât celelalte flori. Astfel, a eliminat orice concurență și cu complicitatea fățișă a câtorva poeți, a ocupat funcția de vestitor al nenorocirilor din prima săptămână a primăverii. Bravo lui, e o poveste de succes incredibilă, dar credibilă. Eu, o cred. Am închis paranteza.

     Ce nu cred, e tâmpenia aia, că omul a fost creat de pisici pentru a inventa Facebookul.

     Instinctiv, fugim de singurătate, avem nevoie de comunicare, de validare. Nu sunt vreun Harari, dar istoria omenirii demonstrează că, din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre, omul a trântit ușa zonei de confort, în țipetele femeii și răgetele copchiilor și s-a tot dus, până a descoperit alte triburi, apoi alte ținuturi, alte continente și mai nou, alte planete. Cu siguranță, nu se va opri niciodată. Vocea ADN-ului, n-ai ce-i face. "E vocea ta, vocea ADN-ului! Popor îndobitocit, mințit și manipulat, noapte bună, te-am pupat!"...

     Cei care nu pot călători fizic (nu contează motivele), evadează din zona de confort prin gânduri, imaginație, acte artistice, cum poate fiecare. Nimeni nu trăiește doar prin sine. Până și pustnicii trăiesc prin Dumnezeul lor sau prin Gaia, zeița Pământului și a naturii. Cu toții avem nevoie să vorbim cu cineva. Să ne dăm cu părerea. Pentru că, fără părerea noastră sinceră (!?), obiectivă (wtf?!) și avizată (mai ales!) lumea s-ar opri, săraca... Măcar pentru o clipă. 

     Așa au apărut, pe internet, locuri dedicate datului cu părerea, locuri în care părerea se numește ”review". 

      Ca să terminăm într-o notă optimistă, veselă, destinsă, iată câteva review-uri reale, luate cu copy-paste, recunosc, să mă scuze dna Șercan, da' n-am vrut să pierd din autenticitate. Se referă la niște șămpănii cu prețuri între 360 euro - 1160 euro (nu vin spumant, chiar șampanie-champagne) și sunt culese de pe un prestigios site de comerț on-line:

 - Am cumparat pentru serbarea fiului meu. Profesorii au fost impresionati. Recomand cu incredere!

- Beau in fiecare zi acest produs si ma simt ca si cand nu as mai trai, dar e foarte bun, recomand, 5 stele;

- Foarte bun, am luat niste sticle ca am avut muncitori, au avut o parare foarte buna! RECOMAND;

- Am baut aceasta sampanie si am simtit cum devin mai bogwt,a doua zi a venit la mine un afacerist si mi-a propus sa facem o afacere,astazi sunt milionar,multumesc;

- Vreau doar sa spun ca primele doua comentarii sunt de la doi saraci care nu vor avea bani niciodata pentru aceasta sampanie . Cred ca inca ragaie de la Angeli .

      Folclorul comentariilor e unic. Ar fi păcat să pierdem și această moștenire culturală a poporului nostru extrem de creativ. Am lăsat la final comentariul meu preferat referitor la o șampanie adevărată, de aproximativ 360 euro:

Este foarte scump. Nu puteti lasa din pret pana la 120 de lei ?

Un coșmar ciudat

  

  ...o zi gri în Centrul Civic din Iași, locul semăna vag cu cel din realitate, niște oameni mă urmăreau să-mi facă rău, fugeam pe lângă niște blocuri incolore, apoi cineva, un bărbat, a zis hai să ne despărțim că avem mai multe șanse și ne vedem la piscina din Copou...am plecat împreună cu alt om, se pare că ne cunoșteam, am ajuns în Copou, nu semăna deloc cu Copou-ul din realitate, am intrat într-o clădire mai mult lungă decât lată, avea o arhitectură interbelică orice ar însemna asta, cam ca spitalul Cuza Vodă dacă vreți, am mers pe un hol întunecos, am ieșit la o piscină cu apă verzuie, imensă, o piscină, care, spre capăt se pierdea în mare. Se vedeau în depărtare, valurile. Atmosfera, fix ca la spital. Faianță albă, vopsea verde închis, lumină chioară. O senzație de spital de nebuni, de loc fără întoarcere. Am întrebat dacă asta e mare sau piscină. O femeie îmbrăcată în alb, dar nu cadru medical, ci pacientă, mi-a răspuns , pe un ton ciudat, de reproș, că hai, chiar nu m-am prins ce-i acolo?!...M-au trecut fiori. Ce era acolo? În capătul ăstălalt, unde eram noi, era un fel de bordură de beton vopsită în negru care traversa piscina pe lățime. Am pășit pe acea bordură, care era un pic sub nivelul apei, am trecut pe malul celălat și am mers spre capătul bazinului. Niște oameni cu chipuri schimonosite de durere, cu o pigmentație albinoasă, fără nici un fir de păr pe cap sau pe corp, în izmene murdare, săreau în apă, se scufundau scoțând niște grohăituri sinistre, niște urlete urâte și dispăreau. M-am uitat pe fundul bazinului, apa era perfect limpede, nu era nimic acolo. Doar fundul de beton al bazinului. Asta nu mi-a plăcut. Nu-i împingea nimeni, dar era clar că nu voiau să sară. Stăteau și se chinuiau pe marginea piscinei până strângeau suficient curaj ca să sară. Unii stăteau acolo de mai bine de 50 de ani. Nu-mi amintesc de unde știam lucrul ăsta, cred că am auzit pe cineva spunând asta sau am început să aud gânduri care nu erau ale mele. Atunci am început să-mi spun că e doar un vis din care mă pot trezi oricând. În loc să mă trezesc, m-am hotărât să fug. Am trecut ușor pe lângă chelboși, pe lângă femeia în alb, pe după bărbatul care mă adusese acolo, am pășit lip-lipa prin apa de pe bordura neagră, am traversat înapoi piscina, am intrat în holul întunecos prin care am venit, am făcut trei pași și am constatat, cu groază, că ușa pe care intrasem în clădire, nu mai exista! Era un zid de cărămidă. Groaza mi s-a amplificat când am simțit cum suferă Piscina că am vrut să fug. Ca o ființă vie, ca un monstru fără formă. Am simțit un curent de aer rece. M-am întors și am văzut o infirmieră care întinsese brațele să mă prindă. Era o fată tânără, cu părul lung, negru, nepieptănat, cu o față îngropată în păr...era ceva ciudat cu fața ei. Era de neprivit. Te uitai la ea așa cum te uiți la un accident oribil, pe șosea. Nu vrei să vezi, dar nu te poți abține, te uiți cu colțul ochiului. Se întindea să mă agațe. M-am uitat la degetele ei rășchirate și mi-a scăpat involuntar, ca un frison, un sincer și apăsat ”Sugi p...!” (de ce să vă mint, exact așa am reacționat, nu altfel) și m-am trezit. Am reușit. Dar destul de greu, totuși. Senzația stranie de captivitate, însă, nu dispăruse, o luasem cu mine. Parcă fusesem în realitate acolo. M-am uitat la întunericul din jurul meu, am constatat că-s viu și mi-am zis că o să am o zi bună. Orice s-ar întâmpla. 

Confuz la Euronews

 

    Există la Euronews România (probabil există în toată rețeaua, dar nu vorbesc despre ceva ce n-am văzut), o emisiune intitulată ”Vocile care contează”. Foarte frumos. Înțeleg că, în cadrul acestei emisiuni, sunt invitați oameni care au făcut ceva cu viața lor, nu ca noi, restul, care doar am supraviețuit, vai de mama noastră! Unul e un artist premiat, altul e un antreprenor de mare succes, mai vezi și câte un politician și tot așa mai departe. Oameni care ies din mulțime. Sau, cum spune titlul emisiunii, ale căror voci contează în societatea noastră, românească. Să nu mă înțelegeți greșit, nu sunt nici sarcastic, nici ironic, chiar apreciez acest demers al Euronews. Exemple pozitive, dezbateri necesare, informații interesante. Mă rog, cât se poate. Oricum, cu totul altceva decât babele violate, crimele și chiloțăreala de la ora 5 (17,00), cu care ne-au jignit cultura, bunul simț și inteligența noastră nativă, de români, alte televiziuni. Aici am fost sarcastic și ironic.

     Însă, fiindcă pe lângă sarcastic și ironic, sunt și un nenorocit de cârcotaș, în loc să aplaud prelung și să stau naibii jos, eu comentez. Fiind și superficial, nu mă leg de fondul problemei, ci de formă. Mai exact de titlul emisiunii, ”Vocile care contează”. Logic, după capul meu, dacă există voci care contează, înseamnă că există și voci care nu contează. Cu alte cuvinte, oameni ale căror păreri, opinii, chiar voturi aș putea spune, nu contează. Asta ar explica totul din ultimii 34 de ani!

     Mergând mai departe cu raționamentul, observăm că vocile care contează aparțin, marea majoritate, persoanelor publice. Ce să înțeleg eu de aici? Că, dacă nu sunt persoană publică, n-am nici un cuvânt de spus în spațiul public? Iar dacă spun, spun degeaba, că nu contează. În acest punct de răscruce al cârcotelii mele, tind să dau dreptate celor de Euronews. Titlul emisiunii e  bun. E de un cinism realist. Sugerează o stare de lucruri amară, dar perfect reală. 

     Și mă uit pe site-ul lor, al Euronews-ilor, de la noi din țară. Și văd un titlu, ” Toate punctele de vedere și toate vocile contează”. Și nu mai înțeleg nimic: vocea mea contează sau nu contează?!

sursa foto: click aici

Spuneți asta doar așa, ca să fiți drăguți, din politețe? 

Sau din convingere?  

      Iar dacă toate vocile contează, de ce nu se cheamă emisiunea, simplu, ”VOCILE”? 

      Sau, și mai sugestiv: ”AUD VOCI”.

     Răutăți gratuite, simple speculații. Poate că n-am înțeles eu corect titlul emisiunii. Mi-aș cere scuze, dar n-are rost. Nu ofensez pe nimeni. Știți de ce: sunt o voce care NU contează.

Sărutări de mână toamnei!

     

M-a răpit toamna. Luni dimineață, când m-am trezit, nu mai eram.  Milioane de scrisori de răscumpărare, colorate, îngălbenite, ruginite, stăteau agățate prin copaci, gata să fie trimise la post-restant. Nu mă așteptam la așa ceva, e prima dată când mi se întâmplă. Și aici nu vorbesc de ea, ci de mine. Nu mă așteptam să fiu atât de răpibil! Eram dorit să fiu răpit. Mi-am petrecut weekendul în sânul dumneai și fără să-mi dau seama când și cum, mi-a intrat în algoritm. Pas cu pas, frunză cu frunză, adiere cu adiere, rază cu rază. Unde mai pui că sora ei mai mare, Vara, m-a chinuit atât de rău anul acesta, de mi-e și groază când mă gândesc că va fi tot mai mare și mai puternică pe an ce va trece! Cu toate problemele climatice, Toamna e altceva. Simplul fapt că înlocuiește Vara, e un motiv suficient ca s-o iubesc.

     De cum a venit, m-a întors pe dos ca pe-o șosetă, m-a înconjurat cu celebrele ei culori și m-a dus undeva, într-un loc bun, minunat, parcă pictat de un copil de școală primară: jos, o dungă maro cu o dungă verde (pământul cu iarbă), la mijloc, copaci cu frunze portocalii, galbene, roșii și chiar verzi, iar sus, o dungă albastră (cerul) cu niște pete albe (norii). Să nu uităm soarele galben-mămăligă, poziționat - cum altfel? - la vinglu, în colțul din dreapta - sus al planșei de desen, de unde aruncă în toate părțile raze inegale, atât ca lungime cât și ca lățime. Peste toate astea, plutește - poate doar în imaginația mea -  un vag miros de miriște arsă și brad. Sună un pic cam prea idilic, sună a loc cu verdeață din care au dispărut opțiunile de durere și întristare, dar nu vă gândiți la asta. Gândiți-vă la Aeroportul Internațional ”Ștefan cel Mare” din Salcea, Suceava. Acolo ne-a purtat viața în ultima zi de august a anului 2024.

     Ce căutam noi acolo? Ce caută toată lumea care are un copil la studii în străinătate: o cursă aeriană care să ducă studintele la universitate, sau măcar pe aproape. Ne-am tot cîcâit să cumpărăm bilete de avion pentru zborul din Iași, pînă s-au scumpit suficient de mult încât să devină atractiv zborul din Suceava.

     Tot răul spre bine, faptul că am schimbat decorul, ne-a făcut despărțirea ceva mai suportabilă. Poate că ne-am și obișnuit într-o oarecare măsură cu faptul că ne-a zburat puiul din cuib (la propriu, în cazul nostru), dar drumul pînă acolo, vremea frumoasă, locurile superbe, au fost terapie curată. 

    Am rămas peste noapte în Suceava, am mers la o terasă de modă veche, în curtea unei case, sub viță de vie, am ascultat rockuri celebre și am băut bere rece la 8,00 lei halba. Deci, bună. A doua zi am dormit pînă la amiază, ne-am plimbat, am mâncat o excelentă ciorbă de burtă la magnificul restaurant Brădet, unde, iarăși, ne-am întors în timp. Am fost singurii clienți pe terasă, în restaurant era o singură masă ocupată de niște ucraineni. Din motive care îmi scapă, sucevenii s-au ascuns din calea noastră, ca răzeșii lui Ștefan cel Mare când dădeau turcii. De asta am băut doar bere, precauți fiind să nu dăm de vreo fântână cu apă otrăvită. Asta a fost senzația mea, că orașul e semi-pustiu. Că pot respira liber, că am suficient spațiu vital ca să mă pot bucura de prima zi de toamnă. Atunci m-a răpit. 

      Nu-mi amintesc momentul exact, dar bănuiesc că s-au deschis niște uși vechi, am accesat niște zone ale memoriei emoționale, demult și adînc îngropate și m-am rătăcit coborând în interiorul meu, ca într-un roman de Jules Verne, ”Călătorie spre centrul sufletului”. Tot ca în romanul de referință, cred că există undeva, în adâncurile neexplorate ale ADN-ului ființei umane, niște lumi extraordinare, conservate perfect, datând cine știe de când, de pe vremurile căror moși-strămoși! Paradoxal, în timp ce coboram, mi-am luat zborul. Coboram și zburam în același timp. Dar nu mă înălțam ca o pasăre, ci ca un fum, ca o rază de soare la răsăritul din mare, ca o nuanță de verde a parfumului cu care lăcrimează, uneori, amintirile.

      E clar, unii (mai precis, toți) mă vor întreba ce am fumat sau ce am luat. V-am spus: ciorbă de burtă și concentrat de toamnă. 

      Povestea s-a terminat, în mașină ne-am urcat și acasă am plecat. Dar nu toți. Eu am rămas acolo, la Suceava, pe undeva. Mă repet, pe moment nu mi-am dat seama, am realizat asta abia luni dimineața când a trebuit să plec la muncă. Foarte ciudată senzație! Pur și simplu, nu eram în propriul meu corp! Fizic, eram prezent, dar gândurile îmi erau în altă parte, vidul, temerile, oboselile, rutina mea de ani de zile, nu mai aveam nimic. ”Casa” sau carcasa, era goală. Greierele a uitat de furnică, de fabulă, de la Fontaine (pe care nu-l plăcuse niciodată) și a fugit în lume cu o hipioată roșcată, despre care nu credea că va mai veni vreodată...

    Și au trăit fericiți, până la adânci cugetări, că bătrânețile nu le mai apucă nimeni, că de unde naiba bani de pensii. Ușor-ușor, lucrurile au revenit la insuportabilul normal. Ceva, totuși, s-a schimbat. Anotimpul din mine. 

    Recomand răpirile de acest gen. Când nu (vă) mai suportați, dispăreți! Ieșiți din personaj. Luați tot bagajul ăsta vechi pe care-l târâiți inutil și care vă face răni la mîini, la picioare și pe unde vă mai rănește el și plătiți-vă libertatea! Dați totul răpitorului. Dacă nu vă răpește nimeni, răpiți-vă singuri, ce naiba, legați-vă la ochi cu peisaje, orbiți-vă de frumusețea vieții și lăsați-vă duși de o idee, de un anotimp, de o simfonie, de un dor, de un regret...Asta e mișto la o răpire: indiferent de modul în care se rezolvă, după, lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel. Iar când spun ”răpirile de acest gen”, asta vreau să spun: genul de răpiri la care recompensa se încasează, nu se plătește.